Imaginile sunt din telefonul autorului. Pădurea Hoia, cea bântuită, toamna.

Lecții noi de la o molimă veche

„Moartea începuse nu numai să plutească deasupra capetelor, ci să se vâre în casele și încăperile oamenilor și să-i privească în ochi”.

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Anglia trăiește momente de răscruce și tulburare în căutarea păcii, unității și formei ideale de guvernare. Această căutare se lăsa adeseori cu inevitabile descăpățânări. De exemplu, acuzat că a condus 11 ani țara fără Parlament iscând un război civil, până și capul încoronat al regelui Charles I-ul se va rostogoli la picioarele călăului.

Parlamentul condus acum de înțepatul milităros Oliver Cromwell preia conducerea, dar acest supranumit Lord Protector se va dovedi incapabil de a guverna coerent. Acest fapt va favoriza întoarcerea triumfală a regelui Charles al II-lea, moment care va marca restabilirea monarhiei și a politicii episcopale în Biserica anglicană.

În timp ce restul Europei se confrunta cu mentalități medievale, despotisme și războaie fără sfârșit, viitorul Imperiu britanic lua o opțiune politică serioasă, care îl va transforma în una dintre cele mai stabile și puternice națiuni ale lumii. Doar că istoria, tocmai atunci când trăiește perioade faste, de glorie și stabilitate, se poate suci brusc și lovi uneori cu surprize neașteptate.

Anul 1665 este marcat de izbucnirea epidemiei de ciumă, care omoară doar în Londra peste 70.000 de oameni. Iar cifra apocaliptică a anului 1666 își confirmă sinistra simbolistică prin marele incendiu care transformă în cenușă nu mai puțin de 13.000 de case și 89 de biserici, inclusiv Catedrala St. Paul. Ce n-a ucis ciuma, au rezolvat flăcările.

Acesta este contexul în care micuțul Daniel Defoe își trăiește, la Londra, primii săi 5 ani de viață, cam tulburi. Evenimentele sinistre la care asistase îl vor marca pentru totdeauna. Doar că vor trebui să treacă mai bine de 50 de ani până să se apuce să ne povestească despre ele. Așa se va naște cronica pandemiei cunoscută sub titlul de „Jurnal din anul ciumei”. Este o relatare tulburătoare și teribil de actuală, chiar și după 300 de ani.

Defoe trebuia să devină cleric, cel puțin așa visa tatăl lui, lumânărar de meserie. Doar că năzbâtia de copil, care nu stătea locului ca apa, de cum a crescut, s-a făcut de toate, numai popă nu. A fost pe rând negustor de ciorapi, comerciant, prizonier la pirați, revoluționar și intrigant politic, pacifist, spion, pușcăriaș, datornic, apoi iar comerciant semi-ratat. În timpul liber a mai și trântit 8 copii.

În fine, când a ajuns la 60 de ani, ceea ce era mult pentru vremurile acelea periculoase, când speranța de viață era mai subțire ca ața, Defoe se face scriitor. Nu înainte de a-și caracteriza viața într-un concis distih:

Nu-i om să fi avut destin mai schimbător / Și-am fost de zeci de ori când prinț, când cerșetor.”

În doar 12 ani îmbogățește literatura universală cu un număr impresionant de romane și, fără să aibă habar, pune temeliile prozei realiste engleze. Teatrul lui Shakespeare cel plin de amoruri, intrigi și crime pasionale pe bandă, la fel ca și alegoriile religioase ale vremii gen John Milton (Paradise Lost) sau John Bunyan (Pilgrim‘s Progress) primesc un contrapunct neașteptat, venit de la un no name al literaturii, un debutant bătrâior și surprinzător. Normal, cu perucă pudrată, cu bucle.

Stilul pur jurnalistic și vizual al lui Defoe aruncă în scenă aventurieri, naufragiați, prostituate, hoți de buzunare sau ciumați care, în disperare de cauză, umblă pe străzi cu un lighean de jăratic în cap sau se aruncă dezbrăcați în Tamisa, fără să știe să înoate. Marginalizații și sărmanii devin deodată eroi de romane, lucru cu totul surprinzător pentru acele vremuri tulburi. Charles Dickens va duce mai târziu acest gen la rang de artă.

Deci, dacă nu ați citit în copilărie cartea lui Defoe „Viața și aventurile lui Robinson Crusoe”, e lectura perfectă de vară și de redare a încrederii într-o umanitate căreia-i tremură nădragii. Nu de alta dar, de când cu pandemia, fiecare dintre noi s-a simțit măcar un pic abandonat pe ceva insulă pustie.

Dar să ne întoarcem la „Jurnalul din anul ciumei”. Aici Defoe recurge la un artificiu stilistic. Cum el nu putea fi un narator credibil, fiindcă avea doar 5 ani pe atunci, pune tot jurnalul în cârca unui oarecare H.F. Istoria literară îl va identifica pe acesta în persoana unchiului său, Henry Foe, cel care moare când Defoe împlinește 14 ani. De la el a aflat, se pare, autorul curios totul despre molimă și poveștile horror aduse de ea.

H.F. este, după cum bănuim, genul acela de unchi povestitor și fascinant, care poate zgudui serios viața naivă și liniștită a unui copil. Am avut și eu doi astfel de unchi de pomină, ambii mari mincinoși și șugubeți. Unul mă învăța să pescuiesc și să sar din podul șurii în fân, iar altul mă învăța cum se mestecă fagurii de miere și cum se bea pălinca de prune fără să clipești. Iar, ca niște unchi adevărați, făceau totul pe furiș, să nu vadă mătușile.

Cartea ne pune așadar față-n față cu o molimă petrecută acum fix 355 de ani și e cu totul interesant să vedem cât de multe similitudini există cu cea de azi, fapt ce ridică evidente întrebări relativ la slaba ținere de minte a omenirii atunci când vine vorba de nenorociri.

Mai întâi apare zvonistica cum că în Olanda (marele dușman tradițional al insularilor, alături de, bineînțeles, Franța) ar fi izbucnit un focar de ciumă. Apoi apare confirmarea zvonisticii – în Londra încep să moară ici-colo oameni. Ca din pământ, prin hanuri și la colțuri de uliți, amușinând că e rost de înavuțire, răsar agregatorii și distribuitorii de vești proaste – astrologii, prezicătorii și vracii, echivalenți ai rețelelor sociale de azi. Odată cu ei, se naște Spaima de moarte, cu S mare.

„Dacă oamenii n-ar fi fost menținuți într-o continuă stare de spaimă în legătură cu acest lucru, toți vracii și-ar fi pierdut rostul și puterea lor ar fi luat sfârșit. Dar ei vorbeau întruna despre cutare și cutare înrâurire a stelelor, despre conjuncția cutărei și cutărei planete, care neapărat vor aduce boală și tulburări, prin urmare ciumă.

Mințile oamenilor se tulbură rapid. Intră în scenă clericii și predicatorii, care încearcă să calmeze situația și să o plaseze unde îi e locul, adică la mila Domnului. Doar că, zice Defoe, mințile slabe sau cei care-și agoniseau traiul de pe uliți dădeau bani prezicătorilor și preferau să asculte de teoriile conspiraționiste ale vracilor decât să acționeze practic. Adevărul e că slujnicele și feciorii în casă aveau tot dreptul să se îngrijoreze de propria soartă, fiindcă aceștia vor fi nu doar primii concediați, ci și primele victime ale molimei.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Interesant e ce se petrece la celălalt pol, în fruntea țării, odată ce așa numitele Buletine mortuare livrează săptămânal cifre în creștere, tot mai alarmante. Râsul îngheață, distracțiile încetează și se instaurează panica. Intră în scenă prima „mască”, la pachet cu primele măsuri concrete de distanțare socială. Descrie frumos Defoe:

„Curtea regală, până atunci veselă și risipitoare, și-a îmbrăcat o mască de îngrijorare față de nefericirea publică. A fost interzisă jucarea tuturor pieselor de teatru și a interludiilor, puse în scenă după moda Curții franceze și care începuseră să se răspândească și la noi. Au fost închise casele de jocuri, sălile de dans, sălile de muzică ce se înmulțiseră și începuseră să vatăme moravurile poporului. Și toți măscăricii, teatrele de păpuși, dansatorii pe sârmă și alți saltimbanci, care fermecaseră până atunci pe oamenii sărmani, s-au lăsat de meserie. Pentru că mințile oamenilor erau împovărate de alte gânduri. Iar tristețea și groaza acestor gânduri se așterneau pe toate chipurile, chiar și ale celor mai de jos. Moartea își fâlfâia aripa în fața ochilor lor, și fiecare om se gândea la groapă, nu la veselie și distracție.”

Primarul și autoritățile se organizează cum pot, ies la rampă și emit pe bandă tot soiul de legi și edicte menite să țină situația sub control. Acestea se referă la închiderea cârciumilor, a diverselor spații publice, se instaurează limitarea mișcării, precum și noi modalități de comportare a actorilor principali din acest teatru trist: examinatorii bolii, căruțașii, felcerii, gunoierii sau groparii. Printre cele mai sinistre măsuri luate e și cea a uciderii tuturor câinilor și pisicilor, vinovate fiind de răspândirea bolii prin blana lor plină de „emanații otrăvitoare”.

Între timp, eroul nostru, închis în casă și scriind la acest jurnal, dar și la alte meditații și cugetări asupra unor Subiecte Divine, constată cu groază că, în ciuda edictelor, lumea continuă să foiască pe ulițe stârnind efluviile bolii, fiindcă pe atunci la fel se credea, ca azi: că boala zboară prin văzduh, purtată de vânt și de respirația oamenilor.

Concluzia? Măsurile de relaxare nu se pupă defel cu ciuma bubonică.

„Trebuie să observ mai departe că nimic n-a fost mai fatal pentru cetățenii acestui oraș decât suprema nepăsare a oamenilor înșiși, care, deși au fost puși în gardă cu multă vreme înainte de apropierea molimei, nu și-au făcut nici un fel de pregătire, nu și-au făcut stocuri de provizii sau de alte lucruri trebuincioase. De-ar fi avut această grijă, ar fi putut viețui retrași în propriile locuințe, așa cum au făcut alții, cărora această prevedere le-a salvat în bună măsură viețile.

Cuminte și disciplinat, nici măcar visând la viitorul hashtag #stămacasă, eroul nostru se încarantinează de bună voie, în vreme ce străzile se golesc de lume. Cu această ocazie, resimte din plin presiunea pereților, însingurarea și, odată cu prima evadare, constată pustiul din jur cam așa:

„A fost voia Domnului ca eu să fiu cruțat, ba chiar să rămân cu sănătatea neștirbită; dar înduram foarte greu întemnițarea între patru pereți, fără aer, pe care mi-am impus-o timp de paisprezece zile. Nu m-am putut înfrâna să nu ies măcar până la poștă, să trimit o scrisoare fratelui meu. Și atunci m-a izbit adânca încremenire a străzilor.

Cu toate acestea, Buletinele mortuare aduc vești proaste iar accelerat, curba ascendentă se ascute și totul o ia la vale ca un carusel imposibil de oprit. Potrivit credinței populare că „cel mai bun leac împotriva ciumei e să fugi din calea ei”, unii chiar fug alandala din oraș, case întregi se golesc de locatari strămutați acum în cimitire, iar vești din cele mai șocante răsar din toate părțile.

Cică unii au ieșit despuiați pe stradă și s-au apucat de dănțuit. Altul și-a căutat vindecarea înotând în apele înghețate ale Tamisei. Un bolnav nebun a agresat o seamă de femei, cărora le-a dat sărutul morții. Iar un ciumat disperat, legat de pat, neavând nici o altă cale de a se descătușa de teroare și durere, și-a dat singur foc cu lumânarea care, din nefericire, îi fusese lăsată la căpătâi.

Dacă ziua are momentele ei de groază, petrecute după perdele de fum potrivit credinței că fumul de cărbune și pucioasă ‘purifică’ aerul, noaptea adăpostește altele și mai dihai. Intră în scenă căruțașii și cioclii cărând mormane de cadavre, îngropând, nivelând, arzând obiectele infectate.

Moartea, The Great Equalizer, își face de cap. Eroul nostru, cuprins de frisoane, are timp să constate cu amărăciune:

„Limpede e numai că moartea ne va împăca pe toți. De cealaltă parte a mormântului reîncepe frăția. În ceruri nu ne va mai despărți nici o prejudecată și nici un fel de scrupul. De ce însă nu izbutim asemenea minune și aici pe pământ, n-aș putea spune.

Către sfârșitul anului lovește al doilea val al ciumei, iar molima se mută încet prin alte părți ale țării. Defoe descrie cum o familie nesăbuită și nepermis de relaxată, alcătuită din 10 persoane, se reîntoarce acasă din pribegie prea devreme și drept urmare, e decimată în doar câteva zile.

Cu toate acestea, Buletinele mortuare constată cum, progresiv, tăria bolii se vlăguiește și molima bate în retragere. În plus, vine o iarnă grea, dar salvatoare, fiindcă gerul usturător limpezește aerul, iar oamenii se tămăduiesc pe capete și orașul își redobândește încet sănătatea și optimismul. Cartea se termină într-o notă înaltă, cu oameni recunoscători îmbrățișându-se pe străzi, felicitându-se reciproc că sunt vii și aducând mulțumiri Cerului. Doar că nu e prea clar dacă toți au și priceput ceva din lecția molimei.

„Unii ziceau că lucrurile se înrăutățiseră și că moravurile poporului decăzuseră și mai rău. Anume că oamenii, înăspriți de primejdia prin care trecuseră, asemenea marinarilor scăpați dintr-o furtună, deveniseră și mai răi și mai nătângi, mai îndrăzneți și mai căliți în vicii și în imoralitate decât fuseseră înainte.”

Documentar sau Ficțiune? Nu e limpede. Evident atent documentată, povestea molimei lui Defoe are un final de film romantic american cu happy end, când toți se pupă la final și își urează reciproc „Sănătate!”, sub un asfințit ireal în fundal. Asta deși se știe istoric limpede că gerul n-a chiar alungat ciuma, ci că ea a continuat și în anul marelui incendiu.

Gazetar obsedat de veridic și de consemnarea faptelor exact cum s-au petrecut, Defoe se vrea a fi un constatator: scrie voit tern, suspendă aproape orice urmă de stil și păstrează un ton egal, aparent plictisitor, de observator din fereastră privind detașat spectacolul străzii într-un mod obiectiv, nepasional.

Cartea e precum molima – rece, repetitivă, vag impersonală. Crezi sau nu crezi în ea, te poate ucide oricând. E plictisitoare ca un teanc de Buletine mortuare vechi uitate într-un colț, constatând sec numărul de decese și avertizând obsesiv asupra acelorași lucruri, într-o aparentă pană de idei. Seamănă pe undeva cu gestica ritualică, pe care azi toată mass media ne-o recomandă pe toate canalele posibile: purtați masca, spălați-vă des pe mâini, stați deoparte de oameni etc. 

În masa de fapte și detalii constatate fotografic cu o tipicăreală maniacală, se strecoară mici derapaje, pepite de aur, reflecții personale profunde, care merită o lectură atentă, cu creionul în mână. Preferatele mele sunt cele referitoare la marele M – spaima spaimelor de când e lumea. Dincolo de moarte însă, răzbate încrederea nesperată într-o umanitate căzută și neputincioasă, care se agață de viață și se încăpățânează să atârne la ferestre curcubee cu „Totul va fi bine”.

Ciuma lui Defoe nu e nimic altceva decât Insula pustie a naufragiatului Robinson Crusoe. Chiar și din mărunțișuri, cum ar fi moartea, pustiirea sau disperarea, lumea se poate oricând reconstrui, restaura, poate regăsi bucuria. Prin gesturi banale, într-o singurătate totală, vorbind doar cu sine, Robinson ține șirul zilelor și, din foame, frică și speranță, recompune pe tăcute, din mai nimic, întregul univers al civilizației omenești.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...