Lecția Afganistanului pentru România

Colapsul instituțiilor democratice din Afganistan, venit extrem de rapid după retragerea trupelor americane, a luat prin surprindere administrația de la Washington. Imaginile cu elicopterele americane grăbindu-se să evacueze personalul ambasadei amintesc dureros de o altă retragere rușinoasă, cea din Vietnamul anului 1975. Iar consecințele politice pentru președintele Biden vor fi greu de evitat.

E adevărat, Biden nu a făcut decât să respecte, chiar cu trei luni întârziere, acordul făcut de maestrul negociator Trump cu talibanii în februarie 2020. Trupele americane ar fi trebuit să se retragă în luna mai, dar chiar și acest răgaz se pare că n-a fost suficient pentru ca organizațiile americane și ale aliaților să fie pregătite pentru un colaps complet și fulgerător al construcției ridicate cu prețul a zeci de mii de morți timp de 20 de ani.

Se credea că guvernul afgan va avea toate mijloacele la dispoziție să reziste unei ofensive talibane. Nici vorbă de așa ceva: generalii care au făcut și desfăcut puterea locală au acceptat, aproape în unanimitate, faptul că talibanii merită să guverneze țara. Guvernul central, extrem de corupt, nu s-a mai putut baza deloc pe instituțiile clădite cu atâta trudă timp de două decenii. De ce? Pentru că acestea n-au fost niciodată prioritatea sa.

Nu o să reiau toate detaliile acestei catastrofe politice – care s-a transformat deja într-una umanitară, pentru că talibanii, deși au jurat că nu vor mai accepta vreodată prezența unor grupări extremiste pe teritoriul Afganistanului (parte a acordului cu Trump), reinstituie deja legea sharia în cea mai cruntă formă a ei. Această țară extrem de săracă va reintra rapid în negura unui islam dus la extrem, în care mai ales femeile vor avea de suferit cumplit.

Mulți se vor întreba: cu ce folos?

Ce folos că 27 de soldați români și-au pierdut viața, iar alți peste 220 au fost răniți, în cea mai lungă misiune din istoria Armatei Române? Ce folos că au fost cheltuite peste o mie de miliarde de dolari în susținerea unei țări care ar fi trebuit să devină un exemplu de „nation building”, un pivot extrem de important în coasta Iranului și a Chinei – o țară islamică eliberată de tirania extremiștilor religioși?

Să punem punctul pe i: misiunea occidentală de acolo a fost una realmente umanitară – nu de colonizare, nu de cotropire, ci de ajutorare a unei nații extrem de sărace să-și reclădească țara. A eșuat această misiune? Astăzi, da.

Dar în timpul ocupației occidentale, rata mortalității la copii a scăzut cu 50%, rata alfabetizării la femeile de 15-24 de ani a crescut de la sub 30% la peste 56%, rata de participare la cursurile școlare a fetelor a crescut de la 0% în 2001 la 82%, iar numărul copiilor de ambele sexe care urmează cursurile școlare a crescut de zece ori.

Din punct de vedere economic, PIB-ul țării a crescut de 4 ori, chiar în ciuda corupției care a ros la temelia statului. Foarte puțin, dacă stăm să ne uităm la mia de miliarde de dolari pompată în această țară timp de două decenii.

Statisticile ne arată că se puneau, timid și extrem de greu, bazele unui stat al cărui viitor să fie hotărât de tineri, iar nu de bărbați blocați în epoca medievală. Din păcate, toate aceste roade s-ar putea pierde din cauza unei retrageri prost executate.

În cel mai bun caz, regimul taliban ar putea s-o apuce, ironic, pe calea Iranului, care are o formă de incluziune socială a femeilor, chiar dacă cu mult în urma celei democratice de tip vestic. În cel mai rău caz, se va întoarce acolo de unde s-a plecat în urmă cu 20 de ani, transformând acest stat eșuat într-un nou creuzet pentru teroriști și într-o nouă sursă de migrație masivă.

Dar avem două lecții de învățat și noi de aici.

Prima lecție este că statele măcinate de corupție nu reușesc să dăinuie, oricât de mulți bani se vor pompa în ele. SUA au reușit să atragă și să țină pe orbita democrației de tip vestic atât Japonia, cât și Coreea de Sud – deși în ambele țări a fost nevoie de decenii pentru ca populația să își însușească principiile democratice, cât și instituțiile. Corupția există și acolo, dar cumva a fost ținută la un nivel la care statul a rămas funcțional.

În rest, doar eșecuri. Iar cheia eșecului stă în specificul local. Banii nu sunt, pur și simplu, suficienți pentru a face diferența. Regimurile proptite în diverse țări precum Irakul sau Afganistanul nu și-au propus niciodată să-și respecte, cumva, cetățenii. Nici aceștia din urmă nu s-au coagulat cumva într-o societate civilă care să reușească să-și impună voința.

În context, să nu credem că România este ieșită cumva la liman. 10 august 2018 a avut loc cu doar trei ani în urmă, iar consfințirea hoției prin lege a fost tema centrală a fostului partid de guvernământ, PSD, timp de trei ani. Asumată public, să fim bine înțeleși, nu doar pe ascuns, cum a fost în ceilalți peste 20 de ani cât a mai fost la guvernare într-o formă sau alta.

Actualii lideri de la PNL și USR Plus par a fi convinși că marile lucrări de infrastructură și prosperitatea economică vor duce automat la o societate prosperă în România, dar uită, din păcate, că slăbirea interesului populației față de implicarea democratică poate distruge extrem de rapid tot ce s-a construit cu foarte mare greutate în ultimii ani. Ungaria o duce mai bine din punct de vedere economic, Polonia, la fel, dar democrația din aceste două țări suferă tot mai mult. Istoria nu este blândă cu astfel de state, mai devreme sau mai târziu.

Este ironic și foarte trist că un guvern cu un premier al cărui motto asumat este #Româniitrebuiesăștie este, totodată, unul dintre cele mai opace guverne pe care le-a avut România. Este iarăși foarte trist că e nevoie de o presiune vehementă din partea societății civile pentru ca președintele Iohannis să dea, tardiv, semnalele necesare pentru ca acest cancer care roade structurile academice românești – plagiatul – să nu mai fie ascuns sub preș. În fine, este extrem de îngrijorător că partidul extremist AUR își strânge în continuare adepți, în timp ce liderul actual al PNL face apel la același tip de mesaj politic pentru a învinge cumva în lupta internă din partid.

A doua mare lecție este faptul că principalul aliat al unui stat sunt instituțiile sale, nu vreun alt stat extern. Alianțele vin și pleacă – așa a fost de când lumea. Desigur, România este în acest moment un membru foarte activ al NATO și are o poziție geostrategică și mai ales voința de a-și folosi această poziție ca un aliat extrem de hotărât al SUA în zonă. Iar guvernele americane au apreciat acest lucru așa cum se cuvine.

Însă modernizarea armatei române este departe de a fi încheiată – e abia începută și cu foarte multe poticneli. Curățarea instituțiilor de securitate ale României de tot felul de impostori șantajabili este blocată și nu pare a fi vreo prioritate nici pe agenda președintelui, nici pe agenda premierului. Iar sistemul judiciar este sub orice critică, oricât am ieșit noi în stradă să apărăm Justiția – Justiția din România are altă treabă, nu să se apere pe sine de colcăiala de corupție și interese care o definește.

În context, ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar încerca din nou marea cu degetul, fie în Ucraina, de exemplu pe Insula Șerpilor, fie chiar în Statele Baltice? Ce se va întâmpla dacă Polonia ar hotărî brusc că se poate apăra singură, fără a mai fi un aliat hotărât al SUA în regiune? Ce s-ar întâmpla dacă guvernele Franței și Germaniei s-ar da peste cap să le facă pe plac rușilor, cu gândul la gazul și la piața de desfacere a acestora?

Unele dintre aceste lucruri au o probabilitate foarte mare să se întâmple. Iar contextul istoric nu va ierta statele slabe.

Retragerea grăbită a americanilor din Afganistan este un moment de cotitură similar momentului în care Barack Obama a închis ochii la atrocitățile făcute de regimul lui Bashar al-Assad. Pe lângă tragedia poporului afgan, diverse regimuri autocrate și dictatoriale își fac deja calcule în propria lor sferă de influență. Se pare că Polițistul global nu mai este dispus să facă poliție. Nici nu-și mai permite, cred ele.

Știm ce a urmat ezitării din 2013. Nu doar dezastrul numit ISIS, în Siria, extins sub forma unor atentate teroriste peste tot în lume. Ci și invazia rusă din Ucraina, un an mai târziu. Schimbarea politicii Chinei cu privire la Hong Kong și, acum, accelerarea presiunilor agresive asupra Taiwanului.

Nu știm ce va urma acestei noi poticneli. Știm doar că ea va avea repercusiuni chiar și aici, pe falia care desparte Vestul democrat și liber de Estul autocrat și supus. Ne-am putea speria că ne așteaptă, ca de prea multe ori în istoria noastră, hăul dintre cele două falii.

Sau ne-am putea întări instituțiile, ne-am putea întări rolul societății civile în viața cetății și ne-am putea accelera modernizarea militară. Dar, mai ales, ar cam fi cazul să terminăm cu prostiile și atitudinea asta iresponsabilă de la vârful statului, în care totul e minunat în țară și totul merge ca la carte, când pojghița pe care stă democrația din România este una extrem de subțire.

Cam este timpul să facem din România acea graniță a lumii libere care a fost Germania de Vest vreme de decenii. Alternativa este un colaps similar celui văzut în aceste zile. Undeva, un ceas ticăie.