Jurnal din diaspora, dinainte de aderarea la UE: „Fugeam mereu de poliție, ne simțeam inferiori. Eram murdari, nebărbieriți și nu ne descălțam câte o săptămână”

La 15 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, PressOne a consemnat mărturia unui român pentru care anii ‘90 și 2000 au reprezentat o ocazie să încerce măcar să fugă de ce se întâmpla în țară și să caute un trai mai bun. Jurnalul lui Doru propune o privire asupra realității de atunci: în urmă cu doar 20 de ani, pentru cetățenii români visul de a se urca într-un avion sau autocar și de a munci apoi liber era intangibil. Majoritatea poveștilor din diaspora, de atunci, vorbesc de sacrificii uriașe, de experiențe traumatizante, cu personaje cenușii și, mai ales, despre pericol. 

Doru a ieșit prima dată din țară în 1991, cu o geantă mare de tot, burdușită cu fețe de pernă și fețe de masă pe care spera să le vândă în fosta Iugoslavie. „După liceu n-am intrat la facultate. Așa că am amânat Armata, să câștig și eu niște bani și să construiesc capitalismul în România”, povestește la PressOne. A trăit pe pielea lui două valuri migratorii, cel de la începutul anilor ‘90 și apoi în 2005, când românii puteau călători în sfârșit fără viză, dar aveau în continuare restricții pe piața muncii.

La 15 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, povestea lui Doru, așa cum o rostește chiar el, aduce aminte și că dincolo de calcule, bani, fonduri, multinaționale și directive, cel mai mare câștig al apartenenței la UE rămâne dreptul de a fi liber. 

„Cele mai importante drepturi pe care le-a câștigat România sunt, cred eu, dreptul de a călători liber, de a lucra sau învăța în altă parte, de a vizita. Poți să vezi și să interacționezi cu oameni din alte culturi. Posibilitatea de a-ți deschide mintea, pentru că la urma urmei la asta se rezumă tot.”

Prima ieșire din țară – 1991, fosta Iugoslavie

„După cum făceau majoritatea cunoștințelor din sat, a început un exod. O afacere de vânzare a diverselor produse către Ungaria și fosta Iugoslavie. Era vorba în principal de niște fețe de masă sau de perne, lucrate la mașina de cusut de fetele din sat. Ulterior erau apretate/călcate și se vindeau foarte bine la Belgrad, Novi Sad sau Budapesta, în Ungaria. 

Aveam o geantă mare de vreo 20 de kg, cam 100 de bucăți. La început le-am dus la Belgrad și Novi Sad. Au fost vreo trei drumuri acolo, după care a urmat Budapesta. 

Mașinile erau puține atunci. Autocare nu existau. Se mergea cu trenul până la Timișoara. De acolo luai un tren personal spre Jimbolia și apoi treceai granița în Iugoslavia. Era perioada războiului. Belgradul era sub asediu, oamenii erau destul de săraci și speriați. Vindeam ce aduceam din România în niște piețe insalubre și dormeam în Gara din Belgrad. 

Românii erau văzuți foarte prost. Niște cetățeni de mâna a treia care nu păreau niciodată turiști, ci pur și simplu niște oameni plecați de acasă cu sacoșe mari, de rafie sau genți.

În gara din Belgrad era o atmosferă sumbră. Era februarie ‘91, frig și iarnă. Sala de așteptare stătea deschisă doar vreo șase ore pe noapte. Era un loc unde se adăposteau sute de oameni, de diverse naționalități. Poliția făcea razii din două în două ore. Erau de fapt niște jandarmi foarte înalți, pe la doi metri. Cereau pașapoartele, se uitau prin genți, să vadă ce avem. A fost foarte greu, mai ales cu lipsa de somn.

O expediție de genul ăsta dura cam o săptămână și se acumula o oboseală foarte puternică. 

Au fost ture în care am câștigat și 700 de dolari. Nu mă gândeam eu pe atunci la o investiție, era doar o acumulare primitivă de capital. Nu s-a ales nimic din ce am adunat (râde). 

Repet, era 1991, când în afară de Dacii nu era nimic altceva pe străzile României. Așa că m-a surprins Iugoslavia, care mi se părea totuși mult mai bogată decât tot ce văzusem eu în România. 

Fiecare sat de acolo avea case cu etaj, un tractor în curte și mașini japoneze, mici, în față. Plus că nu aveau garduri, în satele din Iugoslavia. 

Acasă nimeni nu te întreba ceva anume, pentru că toți plecau. Așa că n-aveau curiozități de genul ăsta. Era în timpul embargoului pe benzină și motorină și la Jimbolia se făcea un mic trafic de frontieră. Localnicii de acolo treceau cu sticle de benzină. Le puneau în genți și treceau de patru-cinci ori pe zi sau sub fustele femeile. Își legau bidoane sub fustă și treceau granița. Îi așteptau mașini ale sârbilor, care plăteau o marcă germană pe litrul de combustibil. 

Germania era o destinație, era visul multora de atunci, însă nu puteai să ieși din țară. Aveai nevoie de o viză care se obținea foarte greu și prin mijloace neortodoxe. Costa undeva la 6 mii de mărci.

Mijloacele neortodoxe însemnau o serie de documente falsificate potrivit cărora aveai o calificare. Îndeosebi de muncitor calificat, fierar betonist sau macaragiu. Trebuia să mergi la Ambasadă cu toate documentele, să dai un interviu și o probă practică din ceea ce știi să faci. Să îndoi fierul sau mai știu eu ce. 

Am avut de gând să încerc și eu să obțin viza. Însă chiar nu mă pricepeam la ceea ce trebuia să fac acolo. Erau deja firme care trimiteau oameni la muncă, nu numai în Germania, ci și în Israel. Dacă nu corespundeai, pierdeai mare parte din bani, nu luai viza și contractul și nu te alegeai cu nimic. 

La Belgrad, la un moment dat nu mai rezistam, după o săptămână de nesomn și de dormit în gară, în sala de așteptare sau pe jos, pe niște cartoane de banane, cu alți români și alte nații. Am decis împreună cu un prieten să dormim în apropierea gării, într-un grajd dezafectat. Pe sus rămăseseră niște baloturi de paie. Încăpeau acolo, în grajd, cam 100 de persoane. 

Toate națiile Pământului dormeau acolo, cu gențile sub cap și cu mâna legată de genți, să nu le fure cineva. Unii, mai curajoși, se descălțau. Mirosul era insuportabil. Dar după atâta oboseală a fost cea mai odihnitoare și binevenită noapte pe care am avut-o vreodată. Am plătit o marcă ca să pot dormi acolo. 

România de atunci era într-o revoltă continuă. TVR, singurul post de televiziune, mințea non-stop. Era de ajuns să te uiți la Telejurnal, unde totul era o manipulare în favoarea Frontului Democrat al Salvării Naționale. 

Visam să plec, iar America era cea mai viabilă destinație atunci. N-am reușit nici până în ziua de astăzi să ajung în State.”

Ungaria , 1991-1992: „Aici nu-i hotel”

„La Budapesta românii mergeau la fel, fără cazare. Se dormea tot în gară, Keleti parcă se numea. Erau tot așa, zeci și sute de oameni care petreceau nopțile în gară. Ziua încercam să vindem ce aveam în traiste. 

Percepția era că eram oameni inferiori. Vă dați seama, eram murdari, nebărbieriți, nespălați. Nu ne descălțam câte o săptămână. Era foarte greu, mă simțeam foarte obosit. 

Cu localnicii ne înțelegeam prin semne. O modalitate prin care să-ți meargă mai bine era să vorbești cu un alt român, care știa o piață mult mai bună. Să stai acolo, până vinzi tot. Plăteam biletul de tramvai și mă duceam, să încerc și eu. Momentele de bucurie erau când vedeai că-ți scade marfa din geantă și când știai că în curând vei putea să mergi acasă, să dormi undeva ca oamenii. 

Gara din Budapesta se închidea în fiecare noapte, între 12 și 06.00 dimineața. Trebuia să iasă toată lumea. Oamenii se așezau apoi pe jos, căutau cutii și cartoane, să le pună pe ciment și să se poată odihni, cât de cât. 

La un moment dat a fost o razie. Au venit doi polițiști maghiari și mi-au dat o amendă destul de mare, pentru vremea aceea, undeva la 15 dolari. Ne-au găsit pe stradă, mai eram cu un prieten. Am plătit-o, ne-au dat o chitanță. 

După o oră ne-au trezit iar, cu piciorul. Ne înghinoteau cu picioarele, așa ne trezeau. Și ne-au amendat din nou.

Așa că am mai plătit o dată. Asta este, mi-am zis. Și nu m-am mai culcat în noaptea aia. 

Toate drumurile acestea le-am făcut între 1991 și 1992. A trebuit apoi să plec în Armată și așa s-a întrerupt periplul.”

Primul contact cu Vestul: Italia, 2005 

„Am plecat în Italia în 2005, imediat după ridicarea vizelor pentru cetățenii români. Erau niște condiții speciale de tranzit, să le spun așa. Nu aveai voie să stai în spațiul european mai mult de trei săptămâni și aveai nevoie de 300 de euro la tine. Să ai bani pentru cazare și mâncare.

Îți asumai, tu cu tine, că te duci să lucrezi la negru, pentru că românii nu aveau încă drept de muncă. Am trăit cu o teamă permanentă că voi fi găsit la muncă pe un șantier, pe undeva și apoi deportat. Era o teamă permanentă, pentru toți românii. 

Fugeam de Poliție, ne ascundeam în spatele clădirilor. Pe șantier a fost un caz cu un român care lucra la negru și a dat foc unor hârtii și gunoaie de acolo. Au venit imediat Pompierii și tot șantierul s-a evaporat. Nu știam pe unde să fugim mai repede, să nu ne prindă. 

România începea ușor-ușor să miște, odată cu procesul de integrare în Uniunea Europeană. Până atunci era o imensă baltă, un deceniu pierdut, în perioada 1990-2000. 

Lucrurile începeau să se schimbe, iar dreptul la libera circulație contribuia esențial la ce însemna modificarea percepției românilor asupra ce însemna Europa, libertate sau drepturi.  Cred că într-un fel perioada respectivă a ajutat foarte mult în a crește stima de sine a întregului popor. 

Eu până să ajung în Italia nu călătorisem în nicio altă țară din Vest. Aveai nevoie de viză, iar viza se obținea greu și costa. 

Primul contact cu Torino: „Am simțit că e locul unde mi-aș fi dorit să fi trăit cei 30 de ani pe care îi aveam în buletin”

„Normalitatea și calitatea vieții, curățenia, toate erau noi pentru mine. Îmi lipseau în România și mă complexau. Încercam să mă comport cu naturalețe, pentru că încercam să trăiesc cât de cât normal, altfel față de cum era încă în România. Chiar și așa, România lui 2005 nu mai era aceeași cu România din anii 90. 

N-am rămas în Italia pentru că nu m-am adaptat condițiilor și anturajului. Muncitorii de pe șantier lucrau la negru, plus că eu nu știam cu adevărat nicio meserie eram „manovar”, cum se spunea în Italia. Muncitor necalificat. 

Aveam deja 30 de ani, ceva datorii de București si un prieten din copilărie la Torino, Italia.

L-am sunat.

Am ajuns în tot februarie, la Torino, cu un autocar din Rădăuți – Suceava. Felix m-a așteptat în gara centrală, acolo unde parcau autocarele Atlassib. Prietenul m-a așteptat în gară  într-o zi senină de duminică.  Îmi aduc aminte și acum: era liniște pe străzi, oameni puțini, trafic inexistent. 

Am intrat direct într-un bar, unde Ion ne aștepta de vreo două ore, împreună cu alți doi. Beau bere Moretti la 0,66 cl. Îmi aduce și mie una, iar când o termin, Felix îmi întinde 5 euro și îmi zice să-mi mai comand.

Nu știam un cuvânt în italiană. „UNA BIRRA MORETTI” , îmi spune Felix, propoziție pe care am repetat-o tâmp, ca un papagal, în fața barmanului italian care îmi zâmbea totuși înțelegător. 

După ceva discuții, povești, amintiri și țigări ieftine Camel de acasă, a treia bere s-a cerut natural. Cum mai cer încă o bere?, îl întreb pe unul de la masă.

„UN ALTRA BIRRA MORETTI”, a venit răspunsul. Aceste două propoziții au fost primele vorbe rostite în italiană de un român ajuns de 3 ore în nordul Italiei.”

Cazarea

„Prietenul meu vorbise deja cu o „gazdă” unde să pot sta. Urma ca a doua zi să începem munca pe un șantier din apropierea stadionului lui Juventus. 

Chiriașul, care subinchiria la rândul lui apartamentul, era dintr-o comună din apropierea Rădăuțiului. Avea doua camere și o bucătărie destul de largă. O cameră pentru el, soție și cei doi copii. 

Cealaltă cameră și bucataria erau pentru „chiriași”. Adică pentru alte opt persoane, până să ajung eu. Fiind ultimul, mi-am făcut cu greu drum până în debaraua bucătăriei, unde erau aruncate direct pe podea două saltele de câlți. E de bine zic, mai aștept un coleg de „cameră”.

Eram despărțit de bucătărie de o perdea de pânză albastră și rară. 13 români înghesuiți în trei camere, 300 de euro pe lună de fiecare. I-am cunoscut destul de puțin. Vreo cinci sau șase dintre ei munceau din greu pe șantiere. Ajungeau în apartament la 8 seara, mâncau ceva în tăcere si fără sa ridice privirile și cădeau secerați de oboseală. 

La 5 plecau tot în liniște, fără să salute. Ceilalți… erau speciali. Vreo trei furau noaptea de prin vile, șantiere sau din mașini. Veneau apoi la gazdă, vindeau prada „proprietarului” cu o treime din preț și cu banii își cumpărau cocaină de la colț. Pe care o consumau pe masa rotundă din bucătăria „mea.”

Cele mai multe obiecte pe care le furau românii erau:

– DVD Playere

– aparate foto

– scule de pe șantiere 

– casetofoane din mașini

„Gazda” nu muncea. Omul era un leneș recunoscut. Avea acte, o vechime de vreo 8 ani în Italia și posibilitatea sa închirieze un apartament. Când îl certa nevasta-sa că bea toata ziua și că-i om de nimic, avea o tresărire de orgoliu, se îmbrăca ceva mai curat și pleca. Venea, miercuri, cu o sacoșă mare de pâine aproape expirată și ceva haine pescuite din tomberoane. 

Miercuri era zi de colectat haine și pâine aproape veche depusă de supermarket-uri în niște „clopote” speciale amplasate la diverse intersecții bine știute de gazdă. Într-o seară din asta l-am văzut necăjit că și-a rupt tricoul bun când a intrat prin gaura strâmtă a clopotului de pâine.

Ceilalți pierde vară cazați în apartamentul său aveau și ei permise de muncă și de ședere, dar nu le foloseau. Cumpărau zilnic câte o damigeana de 20 de litri de vin de la „o babă”, plăteau 40 de euro și nu se lăsau până nu o terminau. M-a prins de câteva ori ora 4 dimineața pe ritmuri de Adrian Copilu Minune și Salam, rapsozi care răgeau din două boxe ale unei combine muzicale cu leduri.

Cocaina era la modă pe motiv că-i scumpă și că „asta consumă și Adrian Mutu”, jucător la Juventus Torino în acele vremuri. Manelele prin perdea m-au distrus trei saptamani. Primele două am fost norocos ca prietenul nu avea ce să-mi ofere de muncă și astfel mă trezeam la 8, spre deosebire de ceilalți, care munceau și erau obligați să se trezească la 5.30. 

Vecinii de sus și de jos făceau rareori scandal din cauza gălăgiei. Nu că le-ar fi plăcut manelele, ci pentru că erau vietnamezi ajunși pe căi ilegale în Italia.

A treia săptămână a fost cea mai grea. Programul petrecăreților era același, doar că de data asta trebuia și eu sa mă trezesc la 5.30 pentru a pleca cu un autobuz pe șantier. Eram terminat cand suna telefonul dimineața și mă gândeam că urmează să car opt ore bucăți de marmură în brațe, pe trepte de ciment, uneori pana la etajul 10. 

Eram epuizat de nervi, nesomn, manele, povești răsuflate. După o vizita a prietenului Felix, și-a dat seama că nu a ales cea mai bună gazdă, așa că a sunat pe altcineva, tot un român, dar unul serios, de data asta.

Costel era tot din județul Suceava, căsătorit, cu nevasta în Italia și doi băieți, de 4 și 6 ani acasă, lăsați cu bunicii. Avea „acte”, vechime și o garsonieră. El și soția dormeau în bucătărie. Camera mare era umplută cu șase paturi, din care doar patru erau ocupate. 400 de euro de persoană, pe lună.

Costel căra toată ziua cu spinarea carcase de cal la un abator. Soția, Nicoleta, avea grija de o familie de bătrâni. Altă viață, oameni normali, reguli stricte: fără fumat în cameră, fără gălăgie după ora 22.00. 

Vecinii de cameră, oameni de treabă și ei. Costan era din Timișoara și suda fier forjat, doi musulmani din Tulcea erau pe șantier toată ziua plus Mihai, care a lucrat el ceva, cândva, dar de ceva vreme renunțase. 

Se descurca cumva, nu avea un loc stabil, prindea cam 10 zile de muncă pe lună, în rest se plimba. Învățase limba foarte bine, cunoștea orașul de la cap la coadă, era la curent cu toate bârfele. Nu mințea niciodată. De la el am aflat ca s-a întâlnit cu o cunoștință mai veche, care l-a invitat la el, acasă.

 „Etaj 1, liniște, aer curat, nu mă deranjează nimeni, stau singur”. „S-a ajuns ăsta”, și-a zis Mihai în barbă. Mi-a povestit că și-au dat întâlnire la marginea unui parc. Au mers câteva sute de metri și în dreptul unui platan bătrân s-au oprit. 

„A tras o sfoară de undeva de sus și a coborât o scară din frânghie, ca cele de pe vapor. A urcat pe ea până sus, nu se mai vedea. Mi-a strigat să urc și eu. Nu-mi venea să cred. Prins între crengi, un scaun din plastic și deasupra lui o umbrelă de terasă. Noaptea se lega de scaun să nu cadă și acolo dormea pe timp de vară. Mi-a spus că e singura cazare gratis din Torino”, mi-a povestit apoi mie Mihai. Când i-am zis că așa ceva nu-i posibil, s-a oferit să mă ducă și să-mi arate copacul. N-am mai apucat și rău îmi pare.

A doua gazdă, Costel, era zgârcit nevoie mare. Ne întrerupea boilerul de apă caldă când făceam duș și nouă ne spunea că sare siguranța. Ne stingea televizorul seara în cameră ca să nu consumăm de pomană curent. 

Nu-mi plac zgârciții, așa că mi-am zis că viața asta monotonă trebuie îmbunătățită cumva. Sâmbătă seara cumpăram o sticlă de Jack Daniels și două sticle de Pepsi. O beam cu cei din cameră și, din când în când, îl invitam și pe Costel la un pahar. Când se termina, ceilalți colegi dădeau o fugă la Carrefour și se întorceau cu alta. La început gazda se codea, că-i prea tare alcoolul, că-i cam scump. Dar după a treia sticlă se îmbrăca și, din toată zgârcenia lui, se întorcea cu Jack-ul și cu două de Pepsi. Când terminam de băut, începea circul cu nevasta lui Costel. 

Costel, când se amețea, începea să povestească de începuturile lui în Italia. Ilegal, însoțit de un frate mai mic, pe la începuturile anilor 2000. Au ajuns în ianuarie în Torino și în prima săptămână au dormit la „părăseală”. Adică în foste hale industriale abandonate, în curs de demolare. Fără bagaje, doar cu hainele pe ei, au crezut ca înnebunesc de frig. Fratele său mai mic, într-o dimineață de ianuarie cu peste 15 ani în urmă, s-a învelit cu o ușă. Nu-i glumă, nu e banc. 

Disperat de frig și flămând, la 3 dimineața, fratele lui Costel a prăvălit o ușă de lemn peste el, în speranța că o să-i țină ceva de cald până la ziuă. 

Eu am stat 6 luni la Torino. M-am întors în țară cu mintea ceva mai limpede și cu mușchi.