Jurnal de voluntar pentru oamenii fără adăpost: „La Cișmigiu mă simt ca acasă”

Andreea Soare

Colaborator

În centrul Bucureștiului, la câțiva pași de Cișmigiu, cel mai vechi parc al orașului, găsești un centru de servicii sociale pentru oamenii care trăiesc în stradă. E administrat de asociația Carusel, care are scopul de a oferi servicii de bază (mâncare caldă, dușuri), sociale și medicale celor mai vulnerabili dintre noi. 

Timp de câteva luni, începând cu luna ianuarie 2023, am fost unul din voluntarii centrului Grivița-Cișmigiu, pentru a înțelege mai bine cu ce probleme se confruntă persoanele fără de adăpost din București și cum lucrează cei care îi sprijină.

Iată ce am învățat, interacționând zi de zi cu oamenii fără un adăpost deasupra capului, pe lângă care de cele mai multe ori trecem fără a le arunca o privire. 

Prima zi. „Unde ai fost aseară? Acasă, nu-i așa, ia spune?”

Am început la ora 12.30 cu emoții și informații de bază: de luni până miercuri se dă supă la plic, joi se dau conserve, dușul ține maxim 20 de minute. Sunt patru angajați. Numărul aproximativ de persoane care vin zilnic este de 150.

Florin, lucrătorul social la care mergi dacă ai nevoie de ceva, îmi face un tur al locului; recepția și camera unde se servește mâncare sunt primele pe care le văd. La baie accesul se face prin curte. Ieșim și observ lumea care stă la rând pentru dușuri, mașinile de spălat haine și produsele de igienă.

Merg în camera de repaus, ca să primesc extra instrucțiuni. Atmosfera e apăsătoare – Lotte, o voluntară din Germania, începe să plângă în timp ce restul încearcă să vorbească cu ea. Stă pe canapeaua galbenă, cu mâinile nemișcate pe obrajii roșii. Își cere scuze pentru „ziua proastă”.

O zi proastă este când te simți copleșit, când lumea nu are răbdare, când lucrurile pur și simplu nu se așază așa cum trebuie, când „toată lumea vrea ceva acum și toți cred ca problema lor e cea mai importantă”. 

Beneficiar în sala de mese. Ilustrație: Andreea Soare

Am început să împart mâncare. 

Reportaj de la gala de lupte RXF, unde femeile au fost bătute de bărbați și târâte în lesă. „E ok, Floricica mai trebuie să reziste doar câteva minute”

„Lupta” dintre Costică și Floricica este unul din punctele de atracție ale serii. De când intru în sală văd reclame pe ecranele digitale cu Floricica Dansatoarea, imbrăcată într-o rochie verde cu paiete. Își țuguie buzele în fața camerei pentru ce se dorea a fi un cadru senzual. Mie îmi dă senzația de inocență.

7 lucruri bune care s-au întâmplat (totuși) în 2024

Se încheie un an ca o cursă cu obstacole. A fost o competiție inechitabilă, cu reguli schimbate în timpul jocului, în care fiecare din noi a concurat împotriva propriei frici, a propriilor neajunsuri și prejudecăți.

E joi, deci dăm conserve, ciorbă de burtă și turtă dulce. Oamenii stau la rând, își spun numele, își primesc mâncarea. Se oferă o porție de persoană. Cafeaua și ceaiul sunt la discreție. Majoritatea vor maximul de lingurițe de zahăr (trei) și își pun lapte în cafea. Sunt primită bine de oamenii obișnuiți ai locului și nimeni nu se îngrădește din a da sfaturi sau a se băga politicos în seamă: „Sunteți voluntară nouă? Sper să rezistați”, „Ai emoții, dar nu ai de ce. Sunt și ei oameni, pașnici”.

În fața mea stă Gheorghe, un bărbat de vârsta a doua, care se uită la mine cu suspiciune. În capul meu se derulează fragmente dezordonate din portretele oamenilor pe care îi văd: bluză gri, ochi albaștri, cineva are pantofii rupți. Sunt copleșită de ideea că trebuie să fac totul bine.

Carusel e printre puținele organizații dedicate unei probleme care e nemăsurată și neînțeleasă încă de autorități, dar care e în creștere – oameni fără adăpost sau vulnerabili. Momentan nu există un studiu recent care să arate numărul exact de persoane care locuiesc pe stradă în România.

Potrivit unui răspuns dat de Ministrul Muncii la o interpelare formulată de deputatul Cristian Buican, în 2019, estimările variază între 10.000 și 40.000 de persoane. Însă oamenii fără adăpost nu au, de multe ori, documente, astfel încât e imposibil de stabilit exact câți sunt.

Pe data de 14 iunie Eurostat a publicat un studiu ce arată că 34,4% dintre români sunt expuși la sărăcie și excluziune socială.

Citește și:

Pandemia marginalilor - ce mănâncă cei care nu au ce să mănânce

În sala de mese un băiat ascultă muzică în niște căști negre și bea Timișoreana, în timp ce copiii aleargă și râd. Un bărbat în vârstă gâdilă o fetiță pe care o ține în brațe, iar oamenii care trec să își ia mâncarea sau vreo cană de ceai intră în vorbă unii cu alții și fac glume despre cum nu au casă: „Unde ai fost aseară? Acasă, nu-i așa, ia spune?”.

O mamă își curăță fetița de o lună și jumătate de vomă și strigă la ceilalți copii să fie cuminți, iar o femeie zâmbește mulțumită că a apucat să facă duș.

Sunt o comunitate. Se cunosc între ei, vorbesc despre problemele zilnice precum ploaia, în ce recipient să își pună ceaiul și cum le e frică să nu li se fure lucrurile. Se mai ceartă, fac glume și văd centrul de la Cișmigiu ca pe o scăpare: „Dacă n-ați fi voi… contează mult, ceai, cafea, ceva să te încălzească”.

Lotte

Are părul scurt și blond, piercing în buză și zâmbește mai mereu. Are 24 de ani și a venit la Carusel în practică pentru Facultatea de Asistență Socială, pe care o face la Frankfurt. A ales România pentru că și-a făcut mobilitatea Erasmus aici și i-a plăcut.

Un alt motiv este că un procent foarte mare din oamenii din centrele din Germania este reprezentat de români. „Și asta am vrut să văd, ce înseamnă dacă îi trimitem înapoi în România, cum este să fii fără adăpost aici?”, spune Lotte. „Plus că e bine să învăț română. Mă va ajuta să am joburi bune în Germania”.

Însă problemele peste care dă sunt aceleași și în România, și în Germania. Nu crede că va putea rămâne mult în domeniu. Simte că nu ajută cu adevărat. Că nu reușește să facă schimbări majore în viețile oamenilor, dincolo de a le oferi ceva de mâncare zilnic.

„Poate fi foarte frustrant uneori. Trebuie să cauți succese mici peste tot și câteodată simți că nimic nu se schimbă. Le oferi oamenilor mâncare, dar altceva ce poți face? În Germania, chiar dacă nu ai casă, poți obține bani, aproape 500 de euro. Iar autoritățile trebuie să îți dea acces la locuință.”

Au și centre de locuit pe perioadă lungă, 2-3 ani, iar asistenții sociali îi susțin să se mute în alte locuințe.

Într-un ONG asemănător cu Carusel unde a lucrat în Germania, Lotte spune că oamenii își cumpărau mâncarea: 50 de cenți porția, 30 de cenți băutura. Asta le oferea posibilitatea de a depăși porția unică de persoană și le oferea și control asupra vieții lor, de care aveau nevoie. Acest sentiment le ridica și stima de sine. Se simțeau demni că reușesc să plătească ceva, chiar dacă prețul era simbolic. 

De asemenea, în Frankfurt aveau parte de activități recurente, cum ar fi reparatul de biciclete sau jocul de ping-pong. În centrul de lângă Cișmigiu nu se pot desfășura activități, din cauza lipsei spațiului și a angajaților. Există, însă, un raft de cărți pe care beneficiarii îl mai folosesc.

Ultimele două ore din zi. „Ea e fata lui Cîrlig”

De la 12.30 până la 15.30 deja trecuseră 100 de oameni prin centrul Carusel. Îmi pun mănușile albastre de unică folosință, halatul, boneta pe cap și împart din nou mâncare. Aceeași procedură: nume, mâncare, ceai sau cafea. Pentru pachet se folosesc niște pungi care sunt aproape imposibil de desfăcut și mereu se rup în proces. De data asta se servesc conserve de fasole.

Cristina e nouă. Locuiește la gară. M-a recunoscut cu entuziasm și a început să povestească rapid tuturor cine sunt. „Ea e fata lui Cîrlig, o știu de când era mică, din gară”. 

Din 2012, familia mea are niște spații comerciale în gară și de atunci am contact cu oamenii care locuiesc acolo. În tot acest timp, ne-am mai ajutat reciproc: ea curăță ceva, noi îi oferim mâncare sau, pur și simplu, ne ținem companie în momentele lente ale zilei. 

„Unde e soră-ta?” o întreb.

„La gară, trage din pungă și bea, unde să fie.”

Fuge spre psihologul pe care l-a zărit pe hol. „Vreau și eu să vorbesc.”

Mulțimea s-a mai rărit, însă vorbăria și glumele rămân: 

„Domnișoară, cât ați dat pe tatuaj?”

„Am căzut din tren la Călărași, m-am trezit în spital.”

 „Cioc, cioc…”

Băiatul care data trecută asculta muzică retras, acum se bagă ușor stânjenit în seamă și mă întreabă ce flori să îi ia unei fete cu care se vede astăzi. A întâlnit-o pe Șoseaua Viilor, vrea să îi aducă trandafiri și e emoționat. 

Mă întâlnesc și cu domnul Costel Pitorac, care mi-a scris o poezie la prima impresie. Îmi povestește despre Versuri Polimorfe, prima lui carte, lansată la Carusel în 2022. Acum pregătește o a doua lansare cu texte, despre angajații și voluntarii Carusel. Se va numi „Portrete de suflete”. Mai are în plan și o lucrare în domeniul judiciar, fiind absolvent al Facultății de Drept de la Universitatea din București.

O parte din poezia domnului Pitorac

La sfârșitul programului, torn ceaiul rămas pentru un bebeluș de aproape două luni și încep să curăț mesele și scaunele cu dezinfectant. Lotte mătură podeaua.

Psihologul

Ada Cojan este psihoterapeut și psiholog clinician din 2020. A ales să lucreze cu persoane vulnerabile, deoarece consideră că este foarte important să se ocupe de psihicul celor care beneficiază cel mai puțin de aceste servicii. Este prima psiholoagă ce oferă terapie în centru și a fost repartizată la Carusel de organizația Medecins du Monde. Ei furnizează pentru asociație resursa umană și aparatura medicală de care psihologul, doctorul și asistentul au nevoie. 

Pentru a lucra cu acești oameni trebuie să fii flexibil, relatează Ada. Cei mai mulți nu au ceas, ca să vadă ora exactă și pot apărea destule obstacole în viața de zi cu zi care să-i întârzie sau să-i facă să rateze programările. 

Și, adaugă, trebuie să ai o abordare ușor diferită: „Aici ne axăm mai mult pe consilierea lor, pentru că la ei e mai mult o chestiune de supraviețuire. Să aibă ce mânca, un acoperiș, acolo e nevoie de suport pentru că mulți nu au resursele astea, nu găsesc puterea în ei, nu găsesc ajutor în alții. Vin aici de multe ori să audă că cineva îi susține.”

Alte dificultăți pe care le întâmpină sunt legate de cum comunică. Mulți dintre ei nu știu să se exprime, au probleme de vorbire, nu știu să scrie sau să citească. La începutul lunii martie, Ada plănuia să înceapă terapia prin artă la centru. Aceasta nu este doar o activitate care îți ocupă timpul, ci lucru efectiv cu sinele, unde, printr-un proces ghidat, îți poți descărca emoțiile negative și poți descoperi probleme îngropate în subconștient. „E starea aceea de catharsis, te eliberezi de multe.” 

În plus, această metodă este eficientă pentru oameni cu dificultăți de exprimare sau cei introvertiți. Ada vrea să vadă cum colaborează oamenii, cum se descurcă să împartă aceeași foaie, ce culori și forme or să folosească, totul pentru a începe un proces de vindecare cu un și într-un colectiv.

În luna aprilie, programul s-a implementat. În fiecare joi fac pictură liberă sau teme precum „ce pictai când erai mic”. Prin aceste sesiuni, Ada creează un loc sigur, unde beneficiarii se mai deschid și vorbesc despre ei fără presiune.

La baie. „De patru luni sunt pe străzi. Dacă ajung la 10 luni îmi pun ștreangu’ de gât”

Baia este locul unde toată lumea povestește în timp ce așteaptă să intre la duș sau să se termine programul mașinilor de spălat. În stânga e debaraua, unde găsești pastă de dinți, periuțe, lame de ras, chiloți și șosete de damă și bărbați, produse de curățat baia, șampon, gel, un foehn și câteodată absorbante.

Florin, cel care tunde. Ilustrație: Andreea Soare

Baia este ca o mică garsonieră: în camera cea mai mare sunt trei mașini de spălat (două pentru adulți, una pentru copii), cu program de spălat, stors, uscat. În dreapta sunt două toalete, una pentru duș, iar cealaltă pentru nevoi urgente.

În prima mea tură la baie, Florin tundea pe cineva care a insistat să își măture singur părul de pe podea drept recunoștință. „E ca și cum te-ai muta de la țară la oraș”, a spus bărbatul despre tuns. 

Gheorghe are de 55 de ani, a lucrat în construcții și și-a luat majoritatea calificărilor în Anglia. După ce am vorbit, la început, despre „Breakfast at Tiffany’s” și „Pirații din Caraibe”, acum se simte suficient de comod încât să vorbească despre experiența lui:

„De patru luni sunt pe străzi, nu am făcut niciun pas înainte luna asta. Dacă ajung la 10 luni îmi pun ștreangu’ de gât”. Vine la mine de fiecare dată când mă vede, dă bună ziua și îmi mai spune încă ceva despre el:

„Vreau să îmi fac tatuaj pe burtă.”

„Vezi că doare.”

„Păi tocmai d-asta vreau să îmi fac. Vreau să îmi tatuez capul de la Avatar.”

Înainte de duș, Alexandra m-a văzut desenând și mi-a cerut voie să încerce și ea. A desenat în carnet un peisaj și un robot. Are cinci copii care stau la nașa lor, două fete și trei băieți, toți de până în 15 ani. Cei doi mai mici sunt la grădiniță. Fata cea mai mare face lecții de orgă. 

Momentan locuiește cu soțul ei pe un șantier, unde i s-a promis un apartament la Păcii pentru ea și familia ei. Încearcă de mult să găsească o locuință stabilă și a depus acte pentru asta în toate sectoarele.

În România, locuințele sociale nu sunt destule, depunerea dosarului este complicată, procesul de alocare durează mult timp, iar numărul de persoane fără adăpost nu este cunoscut, așadar, nu se cunoaște nevoia reală de locuințe sociale.

Citește si: „O cameră cu un veceu”. Cum trăiesc, de fapt, oamenii cărora li s-au promis locuințele sociale din Prelungirea Ghencea, care încă nu există

Tot în dreptul ușii de la baie apare un om tremurând, care se scuză că nu a mai venit de mult. Cizmele pe care le-a primit din centru i-au fost furate, așa că merge în papuci, târând după el un troller negru. După ce a primit o geacă, l-am ajutat să își încheie fermoarul, pentru că îi tremurau mâinile.

Florin. „Nu consumul te aduce în stradă, strada te aduce la consum”

Florin Păunescu are 24 de ani și este lucrător social la Carusel din noiembrie 2021. Este la master la antropologie și a venit la Carusel, deoarece „oamenii ăștia cu care lucrăm au nevoie de noi, având în vedere faptul că se mișcă foarte greu lucrurile pentru ei”. Carusel este o asociație low threshold, first wave. Asta înseamnă că primesc pe toată lumea, pe cei mai vulnerabili dintre vulnerabili. 

Persoanele fără adăpost mai sunt numite și „oameni invizibili”. Unii chiar îi văd ca „suboameni”. Lucrurile se mișcă mai greu pentru ei din mai multe motive: dezinteresul, marginalizarea și discriminarea. Florin vorbește despre violența structurală și sănătatea mintală a persoanelor vulnerabile.

Prima este definită de afectarea intenționată a nevoilor fundamentale, de alocarea diferită a resurselor și oportunităților între diferite grupuri sociale. Degradarea mentală, ce poate duce spre paranoia, începe de la trauma pe care oamenii o trăiesc când rămân fără adăpost și continuă pentru că nu primesc suportul necesar. „Vorbim de sleep deprivation, deja nu mai ești funcțional. Nu doar o zi, vorbim de săptămâni, de luni de zile. Să nu dormi bine, să stai în frig. Se produc niște chestii foarte complicate la tine în creier.” 

Florin mai amintește și de prejudecata că persoanele au ajuns în situația asta din cauza alcoolului și a drogurilor - „un rău făcut cu mâna lor”. „În realitate, nu consumul te aduce în stradă, strada te aduce la consum.”

Florin crede că una dintre metodele de a face viața persoanelor vulnerabile mai ușoară este housing first. „Metoda veche de a lucra cu persoane fără adăpost este să îl iei din stradă, să îl pui într-un temporary shelter (adăpost temporar n.red.). De acolo îl pui într-un temporary housing unit și de acolo în casă, într-o locuință socială. Housing first asta face: să nu mai existe atâtea etape. Direct locuințe sociale și după lucrăm pe restul.” În acest mod, beneficiarii și-ar putea organiza viața într-un mod previzibil, iar procesul de asistență socială ar fi mai ușor.

„De ce nu sunt case?”

„Pentru că nu îi pasă statului de oameni. Nu e o prioritate.”

Ziua lui Victor

Înainte de program se discută: ori despre proiectul de amplasare în sectorul 2 a spațiilor de depozitare pentru persoanele fără adăpost; ori, înainte de Paște, despre câte ouă și despre câți cozonaci să se cumpere.

Acum se discută din nou despre spațiile de depozitare. Sunt elemente esențiale ale infrastructurii sociale.

Infrastructura socială reprezintă totalitatea facilităților care vin în sprijinul serviciilor sociale. „Perimetrul de solidaritate” este un proiect pilot adresat persoanelor vulnerabile prin amplasarea a 20 de dulăpioare încuiate, pentru ca aceștia să își lase obiectele de valoare în siguranță. Este foarte greu să trăiești cu „casa” după tine: pe stradă există foarte multe abuzuri, iar obiecte precum telefoanele se fură. Actele se pot pierde sau distruge în ploaie.

Robot desenat de Alexandra

Pe 2 martie Victor m-a luat în brațe. Am simțit-o ca pe o strângere părintească de care a recunoscut că avea nevoie. Am aflat că ziua lui de naștere venea în două săptămâni și că are doi copii. I-am urat o zi frumoasă și ne-am continuat drumul zâmbind amândoi. 

Pe 16 martie am ajuns la centru. 

„La mulți ani!” i-am zis. „Nu pot să cred că ți-ai adus aminte”. Au urmat opt îmbrățișări strânse pe parcursul zilei.

Mihaela. „Când au mai apelat [la autorități], au fost aruncați drept pe ușă”

Mihaela a ajuns la Carusel deoarece avea nevoie de practică. Acum este angajata Carusel cu care majoritatea lumii vrea să vorbească. De la voluntariat a ajuns asistent social pentru un grup de oameni cu care nu își imagina că o să lucreze vreodată: „Dacă mă întrebai acum doi ani ți-aș fi zis că nu am să lucrez în veci cu oameni fără adăpost.” 

Din aprilie, Mihaela este singurul asistent social pentru cei 150 de oameni care trec zilnic pragul centrului. Cea mai mare frică a ei este că nu o să aibă timp să răspundă tuturor nevoilor. Prezența ei este necesară când vine vorba de servicii publice.

Cei de la Carusel își direcționează beneficiarii spre anumite instituții, însă acolo aceștia întâmpină tot felul de bariere. „Când au mai apelat, au fost aruncați drept pe ușă, nici măcar nu au trecut de recepție. Pentru că nu vrea să îi bage nimeni în seamă. De ce? Din modul în care arată, fizic. Că sunt nespălați, că sunt de etnie, lipsa actelor de identitate…”

Tura de noapte. „Cu”, „fără”, „cu”, „fără”

„La mulți ani!”- e ziua Mariei, Meri cum îi mai spun colegii. 29 martie, seara.

Pe ritmuri de „Cum răsare soarele” mâncăm o felie de tort cu fructe, bem un pahar de șampanie pentru copii, ne luăm câte un hanorac gros cu sigla Carusel și începem să pregătim dubița neagră. Ceai și cafea în bucătărie, iar din depozit pansamente, absorbante, prezervative, periuțe, seringi și multe medicamente. Cutiile cu haine se pregătesc și ele. Toate se pun în dubă și pornim la drum.

Echipa Carusel, împărțind pachete pe stradă oamenilor vulnerabili ai Bucureștiului, în 2020. Foto: Ioana Epure

Inima îmi bate tare, mâinile îmi sunt moi, picioarele înghețate, urmează să am o oarecare intimitate cu persoanele care au nevoie de noi. De două ori pe săptămână se face tur prin oraș, ca să ajungem la cât mai multe persoane. Astăzi este miercuri, ziua cu program prelungit. Stăm până la 6. 

Primul stop este lângă Biblioteca Națională, unde deja așteaptă un grup de oameni. Persoane fără adăpost, persoane vulnerabile, consumatori, oricine are nevoie de mâncare caldă sau un consult medical.

„Cu”, „fără”, „cu”, „fără”, se aude repetitiv.  E vorba de seringi. Există un pachet cu mâncare pentru fiecare, iar cei care arată un semn de injectare din ultimele 48 de ore, primesc seringi de 2, de 10 sau ambele.

Echipa Carusel, în tura de noapte, în 2020. Foto: Ioana Epure

„Cu”, „fără”, „cu”, „fără”’. Seringile se dau pentru a proteja consumatorii de boli și de alte probleme ce pot apărea dacă le folosești de prea multe ori pe aceleași, precum gâlme și răni. Se dau consumatorilor cu semne, ca să scadă șansele de a fi vândute.

Urmează un bărbat în cârje. Apucă strâns punga cu mâncare, iar în timp ce întind paharul pleacă încet și spune: „Nu am cum să iau cafea, nu am unde să o țin.”

Beneficiari așteptând cu bagajele la Biblioteca Națională. Ilustrație: Andreea Soare

„Cu”, „fără”, „cu”, „fără”. Un test de SIDA făcut pe o bancă. O persoană refuză mâncarea, fiindcă nu are unde să o țină. Plecăm spre Rosetti și Lizeanu. Acolo întâlnim pe rând lucrătoarele sexuale. Pachetele pe care le dăm conțin în plus tampoane, prezervative și dacă e nevoie, aparate de ras de unică folosință.

Din discuții aflăm că cineva a murit. Altă fată se plânge că nu se simte confortabil să meargă la doctor, chiar dacă are piciorul rănit și umflat: „mă duc și nu mă bagă în seamă.”

Altcineva refuză niște pantaloni pentru că nu îi plac, ceea ce înfurie o voluntară. Nu înțelege cum cineva în situația ei își permite să refuze ceva gratis pentru că nu are culoarea potrivită. Asta naște o discuție. Persoanele în poziții vulnerabile nu au multe alegeri personale; astfel, pot avea puțin control în viața lor. Preferințele îți readuc însă măcar o bucată din respectul de sine. 

Patru bărbați joacă cărți pe o cutie de Tuborg. Pe o bancă, unul dintre ei, acoperit de o plapumă groasă și cu multe bagaje în dreapta lui, începe să se plângă că alți oameni i-au furat mâncarea. Primesc mâncare și ceai și două radiouri, ca să asculte actualitatea. Nimeresc pe muzică, și unul dintre ei începe să danseze. 

Alții și-au format un loc comun, cu pături și saltele pe post de pereți, unde locuiesc patru oameni, printre ruinele de lângă Stadionul Dinamo. Aproape de sfârșitul vizitelor am mers la o persoană pe care o găsești mereu acolo de vreun an. Din cauza piciorului cangrenat, abia se ridică și în șezut. Gardul de lângă bancă i-a devenit cuier, ghiozdanul pernă, iar gecile pătură. Vorbește răgușit, cere doar un ceai și niște pantaloni și se întinde înapoi pe banca verde pe care trăiește.

La 6:16 dimineața, după ce ne-am oprit în zona parcului Kretzulescu și am trecut pe la Universitate, hotărâm să ne întoarcem la centrul din Cișmigiu. Acolo discutăm despre experiențele din seara respectivă și despre cum ne-a făcut să ne simțim.

Maria își ia tortul și plecăm spre casă.

Bianca

Coordonatoare a turelor de noapte de când a început războiul din Ucraina, Bianca este singura responsabilă de acest program. „Terenul este singurul serviciu care nu se poate susține fără voluntari”, spune ea. Înainte îl avea coleg pe Marian Ursan, directorul organizației Carusel, care, din februarie 2022 a deschis un centru de găzduire temporară pentru refugiații din Ucraina. 

„Dar eu nu sunt Marian, sunt Bianca la 23 de ani, cu 50 de kg, 1,65 m. E dificil”. 

Marian lucrează de 16 ani în zona serviciilor sociale și contribuția lui la programe de reducere a riscurilor în consumul de droguri injectabile și a sexului comercial este cunoscută la nivel național.

Munca de teren este importantă. Terenul este cea mai intimă activitate a Caruselului, este momentul în care tu mergi spre ei, în care vezi cum trăiesc și unde locuiesc. Îi vezi la muncă, îi suni să le spui că ai ajuns unde stau sau îi trezești de pe banca din parc ca să le dai un ceai.

„Suntem pe stradă, locul în care îi vede lumea sau mergem la o persoană care nu s-a mai ridicat de acolo de o grămadă de timp și nu are cum să ajungă altundeva”, spune Bianca. „Poți să fii conexiunea cu restul lumii pentru omul respectiv.”

Pentru persoanele fără adăpost conexiunea este importantă, deoarece reprezintă încrederea pe care trebuiau să o aibă în instituțiile menite să îi ajute. „Din punctul meu de vedere nu își duc la final misiunea”, spune Bianca.

Încă de când a început practica la un centru din spitalul Victor Babeș, pentru Bianca munca nu se termină aproape niciodată. Se gândește la stocuri, la ce instituții trebuie să meargă în timpul zilei sau simte neputința că nu poate face mai mult. „Cred că sunt mereu la muncă. Mereu sunt în priză, mă uit pe stradă și trimit pin-uri cu locul exact unde văd oameni vulnerabili. Mă întâlnesc cu oameni pe stradă foarte des și de vreun an mă și recunosc.” 

Oamenii au nevoie să li se vorbească cu demnitate. Rușinea de a locui pe străzi este interiorizată, iar stigma e greu de acceptat. Au nevoie să fie ascultați. „Povesteau fete că trec oameni și aruncă cu ouă, cu apă, cu suc, că le înjură pe stradă și mult mai rele.” Carusel a învățat-o pe Bianca că „trebuie să faci ce poți, să faci când poți, să faci cu ce ai, cât ai, cum ai ceva”, într-o arie la care ne gândim rar sau nu știm de ce ar avea nevoie.

ILO Ferentari. „Ieșeam noaptea în pijamale pe scară”

Pe strada Soldat Tunsu Petre se găsește centrul oglindă al celui din Cișmigiu, ILO Ferentari. E Joia Mare, de înainte de Paște, și s-au făcut pachete speciale. De persoană s-au dat o pâine mare, biscuiți, ouă, prăjituri, conservă cu gulaș și felii de cozonac.

Pentru sărbătorile mai mari se fac pachete, anul trecut de 1 mai au dat mici și cartofi prăjiți. În aceeași joi a început să plouă, așa că persoanele mai în vârstă și cele cu copii s-au îngrămădit pe holul mic și strâmt din fața recepției până la cele 2 mașini de spălat de lângă dușuri. 

Imaginea se completează când intri în recepție, iar pe peretele din dreapta se află un panou cu 59 de poze ale beneficiarilor și angajaților.            

„Când am venit să fac practică pentru prima dată atunci am realizat ce se întâmplă în spatele Bucureștiului. Prima mea interacțiune cu lumea asta a fost teren și am rămas mască, nu mă așteptam.” Arina este coordonatorul centrului ILO Ferentari de 2 ani. Voluntariatul a devenit un refugiu pentru ea, așa că a început să facă naveta de la Călărași pentru turele de teren și ILO.

„Dacă îmi spun că vor să lase drogurile, eu le zic succes. Au nevoie de bani sau de asigurare medicală.”

Pentru Arina, asistenții sociali au cumva mâinile legate, nu au multe soluții, iar cele la care au acces sunt greu de implementat. Astfel se creează frustrări pentru toate persoanele pe care trebuie să le gestionezi.

Ca voluntar, credea că munca cu persoane vulnerabile este ușoară, însă de când s-a angajat a început să cunoască oamenii și poveștile lor și a totul a devenit mai greu.

„Mă super frustram, mă gândeam că e din cauza mea, că sunt de vină, că nu pot să fac mai mult. Îi visam sau aveam trigger-uri din astea și ieșeam noaptea în pijamale pe scară că să simt cumva ce simțeau și ei, ca să mă liniștesc un pic.”

Beneficiar care citește. Foto: Andreea Soare

Arina mi-a vorbit despre experiența ei în centre similare din Barcelona și despre ce crede că lipsește la noi. „În primul rând să nu ne mai dorim să avem cantitate în loc de calitate.” Fiind foarte mulți beneficiari zilnic, nu se mai găsește timp de servicii de reintegrare socială, precum găsirea unui job sau a unei locuințe. Spune că la Carusel de-abia au timp să bifeze birocrația necesară pentru pensii pentru persoane cu dizabilități, fiind un proces lung, iar timpul, puțin. 

Pentru a ne dezvolta avem nevoie să alăturăm centrelor cu servicii de bază, cum este Cișmigiu, niște servicii de reintegrare socială, pentru un număr limitat de beneficiari, la fel ca în Barcelona. „Nu toți la grămadă, se ocupau de ei, le dădeau apartamente sociale… Noi ne mulțumim dacă facem asta cu un om pe an.”

Pe Arina o țin trează și o trezesc din somn liste de cumpărături pentru centru, asistența la buletin sau vreo rețetă medicală pentru un beneficiar.

Pe data de 2 martie, la centru erau înregistrați 1.106 de clienți unici. Pe 15 iunie numărul lor a ajuns la 1.228 de persoane. Lotte și-a terminat practica la sfârșitul lui mai și s-a întors acasă. Contractul Adei s-a încheiat la sfârșitul lunii iunie. Domnul Tila, cel mai zâmbitor beneficiar, nu a mai venit la centru de ceva timp.

De curând am revizitat centrul din Cișmigiu și am vorbit cu doi dintre beneficiari despre dorințele de viitor.

Domnul Pitorac mi-a povestit cum toate planurile de scris și chiar de căsătorie sunt puse pe stop din cauza problemelor de sănătate. Mi-a spus că tratamentul pentru tulburarea de personalitate multiplă îi încurcă capacitatea de a crea.

Domnul Gheorghe și-a făcut în sfârșit, în mai, buletinul, după patru încercări, și este plin de speranță. Își dorește să revadă „Dineu cu proști” și să își viziteze copii din Irlanda, care nu știu situația în care se află.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€