Istorie vândută pe bani mărunți

Una din cele mai mari case de licitații de artă din România a scos la vânzare într-o licitație un volum de documente de arhivă care conține 827 de file cu materialul de urmărire disciplinară a Anei Pauker, fosta lideră comunistă epurată politic în anii ‘50.

Licitația ar trebui să aibă loc la jumătatea lunii februarie 2022. Dosarul vândut conține stenograme, declarații olografe sau dactilografiate, pro și contra învinuirii politice, unele semnate olograf, inclusiv de către Ana Pauker. Problema cu această licitație, o spun istoricii și oficiali ai Arhivelor Naționale, este că dosarul ar fi trebuit să se afle în posesia statului, nicidecum într-o colecție privată, care să îi permită să fie vândut „la liber”. 

Arhivele Naționale ale României dețin 6 dosare cu ancheta Anei Pauker. Despre existența acestui al 7-lea dosar nu s-a știut până în momentul în care casa de licitații Artmark nu a anunțat, în urmă cu câteva zile, pe site-ul propriu, conținutul și prețul de pornire: 600 de euro. În descrierea dosarului, curatorul Artmark menționează că ar cuprinde inclusiv „declarația autocritică Anei Pauker”, o „piesă unică, de mare însemnătate istorică”. 

Vânzarea de documente din arhivele publice în licitații private este o practică în România. Nimeni nu înțelege mecanismul prin care aceste obiecte – care fac parte uneori din inventare de patrimoniu – ajung să fie în posesia unor persoane fizice. De cele mai multe ori, identitatea acestora nu este nici măcar cunoscută, fiind protejată de casele de licitații care le iau în custodie documentele sau arhivele destinate vânzării. 

Muncă de detectiv

Cazul Pauker-Artmark e „grotesc”, spun specialiștii. Dar e doar ultimul dintr-o serie de vânzări care au produs revoltă în cercurile cercetătorilor specializați în istoria recentă. Pe urmele acestor geme care ar putea să elucideze puncte moarte din istorie sau să dea coerență unor fapte asupra cărora știința nu s-a pus încă de acord, a plecat și Dumitru Lăcătușu. El este istoric la Centrul de Consultanță Istorică și se ocupă cu investigații. Pune cap la cap informații, le dă context, le explică.

Un fel de gnom care sapă și sapă și sapă în arhive, documente prăfuite ale căror file linse la capete adună mucegai în colțuri de biblioteci, pierdute din memoria zilelor noastre. Kilometri de file, uneori fără sens, maculatură însemnată pe margine cu creionul, bătută la mașină, cu literele șterse sau cearșafuri de scrisuri de mână, pieptănate cu palme unsuroase de arhivari sau de curioși și hoți.

Cu toții s-au întâlnit, conștient sau nu, cu bună credință sau cu rea credință, cu istoria. Memoria s-a edulcorat, faptele au devenit incerte, iar cunoașterea noastră legată de trecutul recent tot mai precară și mai fragmentată. Între timp, însă, hoții cu mâini harnice au făcut mici averi de pe urma vânzărilor ilicite de documente care au dispărut pe nesimțite din arhivele publice. 

„​​După ‘90 «unii» au plecat cu dosare în original din arhive. Am câteva documente și informații strânse despre subiect. Când sunt întrebați, cei de la casele de licitații susțin că nu sunt documente publice, iar cei de la arhive nici nu știu că lipsește dosarul din inventar. Ca atare, acel dosar a fost luat de o persoană care a avut acces la arhiva istorică a PCR în primii ani după 1989. Statul trebuie să afle cum a ieșit acel dosar din patrimoniul său și cum a ajuns la vânzare. Dosarul Pauker e evident că face parte din patrimoniul național, la fel ca celelalte dosare despre Ana Pauker. Și chiar dacă ar fi fost dublet, el trebuia distrus conform unui proces verbal.”  Dumitru Lăcătușu, istoric

Alina Pavelescu, director adjunct la Arhivele Naționale, spune că instituția publică va lua legătura cu casa de licitații pentru a le cere să oprească licitația. Reîntoarcerea în circuitul public a unui document dispărut și regăsit este mult mai complicată decât vânzarea lui. 

Casa de licitații poate convinge proprietarul să îl restituie statului, dar nu e în interesul ei să facă asta, fiindcă ar pierde bani. În plus, ea protejează identitatea proprietarului ilicit. Dacă acesta refuză să predea documentul, Arhivele trebuie să depună o plângere la Parchet. 

Dar plângerea nu se poate face pe numele proprietarului – cum acesta nu este cunoscut – decât după o anchetă a Poliției, care să oblige, în acest caz particular, Artmark să dezvăluie identitatea persoanei. 

„Cred că acest dosar e ultimul din seria anchetei Pauker, cel pe baza căruia s-a luat decizia de excludere. Trebuie să îl vedem, nu putem specula. Dar însemnările olografe de pe pagini nu pot fi decât unice. Ținea de modul de lucru al acestor comisii ale Comitetului Central. Oricum, membrii nu își luau copiile adnotate acasă. Dacă vă uitați pe pagini, au multiple numerotări în dreapta sus. E semn că au trecut prin mai multe procese de arhivare. Copiile personale nu ar avea de ce să fie numerotate așa, la om acasă. Dar asta e valabil doar dacă pozele de pe site sunt reale. Nu am văzut efectiv, fizic, dosarul de la Artmark.” Alina Pavelescu, istoric, director adjunct Arhivele Naționale ale României

Activitatea caselor de licitații este reglementată prin niște hotărâri de guvern. Pe site-ul Artmark există publicat un regulament interior, bazat pe legislația în vigoare, în care se precizează că ei sunt doar custozi ai obiectelor primite spre vânzare și că nu își asumă nimic în privința legalității provenienței.  

„În ce privește Arhivele, legea 16/1996 ne dă drept legal de preempțiune, adică de cumpărător pe care nu îl poți ignora. Dar, dacă vrem să cumpărăm, prețul de achiziție e cel de la finalul licitației. Noi avem un buget mic de achiziții de documente. Dar, trebuie să o spun, până în prezent, de câte ori am avut de făcut o achiziție importantă, MAI a fost generos cu suplimentarea bugetului. Cel puțin în ultimii zece ani.

Pentru ceea ce e suspiciune de furt, cel mai adesea e foarte complicat, ca și în cazul muzeelor și bibliotecilor. Trebuie să dovedești că le-ai avut inventar, iar inventarele sunt cam varză peste tot”, spune Alina Pavelescu. 

Casele de licitație și statul

Casa de licitație precizează că „dacă Ministerul Culturii își exercită dreptul de preempțiune anterior licitației, oferind un preț cel puțin egal cu valoarea la care s-a adjudecat ulterior bunul, transferul dreptului de proprietate va opera direct către Ministerul Culturii.” 

Practic statul poate să răscumpere, fără să mai plătească comisionul Casei, ceea ce îi revine de drept. Orice alt contract cu un terț, care a licitat acel bun, se desființează în beneficiul statului. La fel se procedează în cazul dreptului de prioritate la cumpărare al Arhivelor Naționale.

Spre deosebire de Ministerul Culturii, Arhivele au la dispoziție 60 de zile pentru exercitarea preempțiunii. În plus, Artmark ar trebui să notifice Arhivele înainte de a demara licitația, dacă există informații că ar fi vorba de documente de patrimoniu. Ceea ce în acest caz nu s-a întâmplat. 

Cel care a remarcat apariția în circuitul de vânzare a dosarului Pauker este istoricul Adrian Cioflâncă. El a publicat un memo pe pagina sa personală de Facebook, iar discuția s-a amplificat. Tot acolo, directorul de comunicare și relații publice al Artmark, Alina Panico, a publicat un punct de vedere. În el precizează, în mod surprinzător, că proprietatea PCR (cei care au investigat-o disciplinar pe Ana Pauker în anii ‘50, n.red.) nu ar fi proprietate publică, ci particulară. 

„Dacă PCR era organizație privată după 1945 înseamnă că nu am citit aceleași cărți despre regimuri totalitare”, i-a răspuns ironic, istoricul Cioflâncă. 

Reacția Artmark

„Da, legea statuează ca documentele emise de stat și de autoritățile publice sunt proprietate publică. Și obligă ca documentele de arhivă aparținând autorităților și instituțiilor publice să fie transferate Arhivelor Naționale.

Dar materialul de urmărire disciplinară de către o comisie de partid a unui membru de partid (iar nu de urmărire penală de către un procuror al Ministerului Public) nu este proprietate publică.

Partidele politice nu sunt și nu au fost de stat ori autorități publice, nici după Constituția din 1948, ci tot asociații de persoane, așadar particulare, chiar dacă vizând binele public (și înfăptuindu-l sau nu). Artmark notifică de fiecare dată Arhivele Naționale când pune în vânzare prin licitație colecții de documente, iar Arhivele Naționale decid dacă doresc să manifeste preempțiunea statului asupra unor documente pe care le consideră valoroase.

Dacă Arhivele Naționale consideră valoros materialul de urmărire disciplinară a Anei Pauker de către partidul comunist, vor exercita preempțiunea statului cu privire la acest document, conform Legii Arhivelor Naționale. Vă stăm la dispoziție pentru alte detalii”, spune Alina Panico, de la Artmark. 

Cine a fost Ana Pauker

A fost o activistă Comintern a Partidului Comunist din România, în cadrul căruia milita și pentru desprinderea Basarabiei românești de România. Ca urmare, s-a aflat încă din anii ‘20 în atenția autorităților de la acea vreme, iar în urma unui proces, a fost condamnată la 10 ani de închisoare. A fugit însă în URSS, unde și-a definitivat studiile politice la școlile de partid și s-a reîntors în România abia în 1944, după ce Armata Roșie a intrat în țară.

A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, fiind prima femeie din lume care a deținut portofoliul de ministru de Externe, în guvernul Petru Groza. În această calitate a semnat actul prin care România ceda rușilor Insula Șerpilor.

În anul 1952, secretarul general al Partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a inițiat un val de epurări specifice sistemului stalinist, iar Ana Pauker a fost centrifugată în afara sferei de putere. A fost acuzată de “cosmopolitism”, de “deviere de dreapta” și de activități “antipartinice”, de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii și cu agenți străini.

O parte din documentele acestui proces înscenat se află în dosarul Artmark, în discuție. În 1954, Ana Pauker a fost exclusă din Partid și și-a petrecut mai mulți ani sub supraveghere strictă în arest la domiciliu, după eliberarea din închisoare. 

Cazul Alimănescu 

Eugen Alimănescu este un personaj puțin cunoscut publicului larg. Existența și activitatea lui țin cumva de bucătăria cu delicatese a istoricilor. Se spune că ar fi fost una din sursele de inspirație pentru personajul comisarului Moldovan, din filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Alimănescu este, așadar, un milițian justițiar, asupra căruia s-a operat fin cu ideologie. A rezultat un milițian onorabil, dar, a descoperit Dumitru Lăcătușu, era un criminal notoriu. Lipsa de informații despre faptele sale se datorează dispariției dosarului de cadre, imediat după 1989. Și e un caz-școală despre cât de importante pentru cunoașterea adevărului se dovedesc a fi documentele dispărute din arhive. 

La câteva luni de la încadrarea lui Eugen Alimănescu, a fost avansat şi numit şef al Echipei Fulger la Direcţia Generală a Poliţiei. Echipa Fulger avea drept scop „stârpirea bandiţilor şi borfaşilor din Capitală şi provincie”. Aceştia erau executaţi în momentul reţinerii lor, sub motivul că s-au opus arestării, sau în timpul reconstituirii infracţiunilor pentru care au fost arestaţi. 

Lăcătușu a reconstituit în parte povestea lui Alimănescu despre care spune că e un criminal în haine de om al legii. Dar că dosarul lui de la Arhivele Naționale, având în jur de 1.000 de file, a dispărut. În inventar, apare o mențiune la existența lui. 

„Atunci când am cerut dosarul, mi s-a spus că dosarul nu mai există, fiind lipsă la inventar.

Din cercetările mele reiese că prin anii ‘90 un anume colonel din MAI sau poate din Servicii a luat acel dosar. Nu se precizează motivul pentru care l-a luat: să fie studiu, să fie documentarea unei activități, cine știe! Cert este că dosarul a dispărut și nu s-a mai întors în arhivă, iar conform informațiilor găsite mai târziu, numele colonelului nici măcar nu există. Nu se știe cine era. 

Ulterior, Vadim Tudor se lăuda că are dosarul lui Alimănescu, iar apoi au apărut la vânzare documente dintr-un dosar care se referă la Alimănescu. Nu am văzut dosarul dispărut deoarece nu mai există în arhive. Dacă acele documente vândute erau din acel dosar nu am de unde să știu. Știu numai că cei de la Arhive au făcut o investigație sau ar fi trebuit să facă, însă nu au comunicat niciodată rezultatul. Nu oricine putea lua dosarul lui Alimănescu. La fel este cazul și cu dosarul Anei Pauker”, spune Lăcătușu. 

Cazurile Eliade și Enescu 

La sfârșitul lunii august 2021, Casa de Licitații Historic a conceput o licitație pentru vânzarea unui manuscris al operei Oedip şi al unei viori pe care George Enescu a primit-o de la casa Regală. Casa de Licitații susținea că e vorba de obiecte aflate în așa-numitul Fond Drăghici.

Sursa lor ar fi, așadar, Romeo Drăghici, fost avocat, prieten şi secretar personal al lui Enescu, fondatorul şi primul director al Muzeului Enescu şi legatarul său testamentar.

Tot ce s-a aflat în patrimoniul Muzeului Enescu a fost donat statului român, iar la schimb, statul i-a plătit văduvei muzicianului o rentă viageră. Acum un an, Ministerul Culturii a anunțat prin vocea ministrului Bogdan Gheorghiu că a demarat o investigație care trebuie să stabilească dacă obiectele scoase la licitaţie sunt autentice şi, prin urmare, sunt bunuri de patrimoniu și ar trebui să redevină proprietate a statului. Nu s-a aflat, deocamdată, rezultatul investigației. 

Câteva luni mai înainte, pe 7 aprilie 2021, fusese programată o altă licitație cu aproape o sută de loturi manuscrise care i-au aparținut lui Mircea Eliade. Prețul de pornire pentru cele 178 de loturi, inclusiv documente Noica, Cioran, Ionescu, Sebastian, depășea 400.000 de lei. Casa Historic percepea un comision de 20% din valoarea finală a vânzărilor.

Licitația a fost inițial blocată în decembrie 2019 și relansată doi ani mai târziu. Mai multe personalități din zona artei, literaturii, istoriei și muzicii clasice au semnat atunci o scrisoare deschisă adresată Ministerului Culturii cerând suspendarea procedurilor de licitație și investigarea surselor de proveniență, precum și reîntoarcerea documentelor în arhivele publice ale statului.

Unul din exegeții lui Mircea Eliade, Eugen Ciurtin, este fondatorul unui blog numit Eliade dezmembrat/Enescu dezarticulat, unde se regăsesc toate demersurile făcute de societatea civilă pentru clarificarea circumstanțelor în care s-au vândut sau continuă să apară spre vânzare documente de patrimoniu aparținându-le lui Eliade sau Enescu.