Întoarcerea la lacuna albastră

Codruţa Simina

Redactor

„Până la urmă, vorbind despre lacune, despre asta discutăm: despre cum ar fi fost istoria dacă referințele pierdute n-ar fi dispărut. E o explorare a istoriilor alternative. E o discuție despre raportul dintre realitate și memorie, pentru că pierderea unor manuscrise este echivalentă cu o serie de accidente în memoria noastră comună, accidente care au consecințe palpabile în realitate.”

Bogdan Suceavă, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, editura Polirom, 2017

*

Oamenii scriu cărți de-a lungul istoriei. Unele dintre ele se pierd ireparabil. Asta știm. Ceea ce nu știm este dacă nu cumva genul acesta de dispariție ne schimbă, într-un fel esențial, viețile.

Am fi putut, oare, să fim mai buni, mai bogați în spirit ori mai fericiți dacă unele texte pierdute s-ar fi putut citi și după timpul dispariției lor? − acestea sunt întrebările la care scriitorul Bogdan Suceavă se întoarce repetitiv în cartea sa, publicată anul acesta.

Mi s-a părut provocatoare promisiunea autorului, din două motive: în primul rând, pentru că anunță o călătorie în lumea uluitoare a manuscriselor pierdute. Iar acestea sunt, acum, cel mult niște spații imaginare, pe care le putem intui. Ghici. De partea aceasta a promisiunii, scriitorul se achită cu generozitate.

Traversăm, pe măsură ce avansăm în text, o înlănțuire de pierderi, de la a doua parte a Poeticii lui Aristotel, care tratează poezia iambică și comedia, la texte care prezintă descoperiri științifice sau calcule foarte complicate.

Cunoaștem dramaturgi care și-au pierdut întreaga operă în negura istoriei, devenind cunoscuți tocmai pentru această lipsă.

Cunoaștem apoi o întreagă paletă de cărți pierdute pentru că nu ar fi avut cum să fie scrise: și asta din cauza discriminărilor și a lipsei de educație la care a fost supusă femeia de-a lungul istoriei. Și toți cei lipsiți de educație. Și toți cei lipsiți, în general.

Cunoaștem inclusiv povestea intimă a apariției în lume a textului acestei cărți: iar povestea conține, desigur, o dispariție de text. Și vine însoțită de o meditație firească: pentru a ne explica ce înseamnă dispariția unui text, trebuie să înțelegem mai întâi de ce scriem.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Iar răspunsul vine pentru a înconjura tot mai strâns sensul lacunei (că tot am vorbit de Aristotel):

„Scriem texte pentru a suplini alte texte, care la rândul lor sunt chemate să suplinească viața. E ca și cum, dacă nu pot trăi o poveste de dragoste, mi-aș dori să scriu cel puțin un sonet memorabil care să captureze intensitatea sentimentelor mele”.

M-am gândit instantaneu la Michael Ondaatje, care își imaginează, într-unul dintre romanele sale (Divisadero), istoria unui scriitor relativ celebru care nu poate trăi decât foarte puțin cu femeia pe care o iubește.

Iar pentru a suplini (sau împlini?) asta, își imaginează un trecut bogat alături de această femeie, în multe romane de duzină, pe care le semnează cu pseudonim.

Din acest motiv scrie personajul lui Ondaatje − pentru a înfrânge durerea unei lacune. Și pentru că, în fond, trecutul e doar o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine.

Noi, alcătuirea noastră interioară, suntem (și) poveștile pe care ni le spunem. Lacunele pe care ni le suplinim prin scris. Și scriem pentru a ne prelungi viața. Pentru a nu muri.

Dar manuscrisele? Ne-am lămurit până acum că ele pot să dispară în cele mai curioase chipuri. Dar nu ne-am lămurit cu istoria lacunei, a lipsei.

Chiar așa: v-ați întrebat vreodată ce dispare, de fapt, atunci când dispare un text?

După ce nimeni, niciodată, nu-l va mai putea citi sau relata, ce se va întâmpla cu spațiul conținut de cuvinte, cu povestea, personajele, replicile lor, felul în care autorul descrie cum își țin mâinile la un moment dat, secvențele și glumele memorabile? Dispar și ele ca și cum nu ar fi existat niciodată?

Să ne întoarcem puțin la Poetica lui Aristotel, la care și Bogdan Suceavă face apel de mai multe ori și din care a mai ajuns la noi doar prima parte, cea dedicată epopeii și tragediei.

Într-una dintre cele mai frumoase povestiri ale sale − Căutările lui Averroes −, J.L. Borges descrie nedumerirea filosofului arab Al Ghazali (Averroes, pentru lumea latină) care, traducând exact Poetica, se găsește în fața imposibilității de a-și explica sensul cuvintelor „tragedie” și „comedie”.

Al Ghazali nu văzuse niciodată o reprezentație de teatru; ca atare, pentru el și lumea sa, cuvintele acestea erau, la rândul lor, lacune − lipse de sens. În finalul povestirii lui Borges, filosoful nostru are revelația sensului acestor cuvinte care îl chinuie. Şi, totuși, nu văzuse în viața lui o piesă de teatru.

Discutând pe marginea unor manuscrise pierdute, Bogdan Suceavă se întreabă dacă nu cumva un text care dispare undeva în istorie va ajunge să fie rescris de altcineva, în timp, poate sute de ani mai târziu.

Bănuiala autorului poate fi tradusă și astfel: că textele, chiar și cele care dispar, continuă să supraviețuiască, intacte, în spații de o altă consistență, în care oamenii pot accede în anumite momente. Acolo unde toate posibilitățile de fertilitate a sensului se păstrează intacte.

O să-mi faceți plăcerea să numim aceste spații ale textelor pierdute − lacune albastre.

Scriitorii, mai ales, se pot lăsa vizitați de vedenia sau viziunea unor astfel de texte, pentru ca apoi să le (re)dea o formă. Să le (re)scrie, să le (re)cupereze. Să le repună în seria referințelor existente, care ne îmbogățesc viața și ne ajută să ne ducem gândurile mai departe.

Vă închipuiți cum ar fi sunat acest text dacă autorii și cărțile pe care i-am citat nu ar fi existat niciodată?

Poate că ceea ce-i lipsește eseului lui Bogdan Suceavă este saltul mai curajos în meditații și concluzii poetice, mai degrabă decât în interogații și retorisme care, la un moment dat, tind să se repete.

Spre deosebire de ultimele, primele sunt tot niște lacune albastre − locuri în care poți recupera bucuria pentru toate posibilitățile de fertilitate ale sensului. Bucăți de memorie, adică. Referințe. Poveștile pe care ni le spunem pentru a fi și a rămâne cu sinceritate noi înșine.

*

Bogdan Suceavă, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, editura Polirom, 2017

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€