INTERVIU. Român din Cernăuți: „Pe front, românii și ucrainenii se consideră de același sânge”

Bianca Felseghi

Senior Editor

„Știți care e diferența între ruși și ucraineni?”, mă întreagă Serhii Hakman, pe când îi luam un interviu în holul unui hotel din Cluj-Napoca. Forța reformatoare în Ucraina a ieșit învingătoare în fiecare revoluție pe care a traversat-o acest stat, mă lămurește tot el. Încet, dar sigur, pentru Ucraina nu există mers înapoi, fiindcă are o societate civilă extrem de vigilentă.

Serhii Hakman este român și trăiește la Cernăuți, în Ucraina, unde s-a și născut. E angajat într-o instituție comunală a statului ucrainean și reprezentant al minorității românești din Ucraina în mai multe organisme civice, dar și de caritate, care sunt active acum în perioada războiului.

Serhii Hakman a participat la distribuirea unei serii de transporturi umanitare care au plecat dinspre România către Ucraina. Îmi spune povestea turnichetelor livrate către soldații aflați pe front și despre cât de important este ca un dispozitiv medical atât de simplu să fie de bună calitate. Cu el, un soldat rănit își poate salva și singur viața, oprindu-și sângerarea. Nu pierdeți niciunul, măi băieți, fiecare turnichet e o viață omenească, le-a spus Serhii Hakman soldaților cărora le-a livrat donația venită din România.

Serhii Hakman a mai vorbit în interviul pentru PressOne despre comunitatea românilor care luptă pe front pentru țara lor, despre o altă bătălie, cea cu AUR, și ramificațiile sale care amplifică o memorie a discordiei între români și ucraineni și despre cum să fii un cetățean corect al unui stat, fără să îți uiți originile și limba maternă.

PressOne: Lucrați de circa 20 de ani în administrația din Ucraina. Cât de greu este pentru un etnic român să aibă o funcție la nivel executiv în Ucraina?  

Serhii Hakman: Eu am lucrat până în 2002 în Administrația Regională de Stat Cernăuți, am lucrat în Direcția pentru Naționalitate și Migrație, eram șeful centrului regiunii Cernăuți. Acum, dacă e vorba de minorități, eu sunt membru al Consiliului Obștesc al Regiunii Cernăuți pentru etnopolitică.

Ce înseamnă asta, ce atribuții are un astfel de organism?

Președintele acestui consiliu este adjunctul șefului administrației regionale militare. Membrii sunt reprezentanți din toate minoritățile și mai sunt câteva persoane cu un anumit, să zicem, statut în domeniile lor, științific sau obștesc, care se consideră că ar fi de valoare. Consiliul pregătește propuneri pentru administrație referitor la aspectul etnic al regiunii Cernăuți. Eu sunt vicepreședinte de un an de zile. 

Dar munciți și pentru Centrul Regional Cernăuți pentru calificarea funcționarilor publici? 

Centrul Regional de Formare Continuă al Funcționarilor Publici din Ucraina. Ăsta e lucrul meu de bază. Pentru asta primesc salariul. Acolo mi se găsește și cartea de muncă. E o instituție comunală de învățământ. Fiecare funcționar public, o dată la trei ani, trebuie să treacă un anumit număr de ore, de cursuri, pentru a avea posibilitatea de a lucra mai departe.

Cercetător în fizica atmosferei, specializat în studierea fenomenelor extreme: „Nu cred că publicul larg înțelege clar impactul schimbărilor climatice”

Un expert în fenomene extreme explică cum schimbările climatice intensifică furtunile, valurile de căldură și fenomenele meteo severe în România.

Unt în cafea și biorezonanță. Proaspăt întors la Hristos, un fondator Untold vinde sfaturi despre nutriție și sănătate, deși n-are pregătire în domeniu

Deși îi lipsește pregătirea medicală, Sorin Gadola, co-fondator Untold și fiu de milionar, vinde sfaturi despre nutriție și administrează 2 clinici de „medicină integrativă”. A împrumutat „expertiză” de la un medic german pe care apoi l-a trimis la plimbare.

Serhii Hakman (foto centru, vorbind în fața steagurilor României, UE și Ucrainei) la o întâlnire bilaterală în România. Foto: arhiva personală

E greu pentru cineva care vine din cadrul minorității românești să acceadă într-o funcție de conducere?

În această situație, nu are nicio însemnătate etnia. Contează alte aspecte profesionale și într-o oarecare măsură, de ce nu, contează apartenența la anumite partide. În funcție de partidul care ajunge la putere, membrii lui au mai multe șanse de a ajunge într-o funcție. 

Sunt numiri politice, cum se fac și la noi.

Da, da, da. Etnia nu joacă un rol decisiv. Eu sunt absolut neutru. Eu nu sunt membru în niciun partid politic, sunt în funcția aceasta din 2005. Am titlu științific, am predat la catedra de Științe Politice și Administrație Publică și înainte de asta la catedra de istorie universală a Universității din Cernăuți. Am mai mult de 200 de lucrări științifice publicate, inclusiv în străinătate. 

Spuneți așa într-o intervenție publică: „Mă consider și român bun și patriot al statului în care stau”. Cum se împacă aceste două identități în vreme de război?

E esențial să înțelegem că pentru o persoană normală e foarte necesar ca să nu-și uite rădăcinile. Pentru a-și păstra verticalitatea, pentru a-și păstra demnitatea sa de om, să nu-și uite limba maternă. Dar, totodată, e foarte necesar să știi limba de stat a statului în care stai și să nu uiți în ce stat trăiești. Ba mai mult, eu am fost funcționar public o perioadă destul de lungă și ca funcționar public am depus jurământul statului ucrainean. Sunt și ofițer de rezervă și tot statului ucrainean am depus jurământul. Pentru o persoană cu demnitate, depunerea jurământului este o chestie sfântă. Ești obligat, la urma-urmei, să mori pentru acest stat. E o obligație morală, desigur. 

Nu sunt numai niște cuvinte spuse așa …. 

Fiindcă atunci când e vorba de un pericol pentru o țară, în primul rând se ridică acei care au mai multă demnitate, mai multă cinste și poate sunt mai devotați statului, familiei. Cei mai buni cad în primul rând.

Nu de mult mi-am înmormântat un fost coleg. Eu, ca director adjunct, conduceam o secție, iar el era șeful celeilalte. Era un băiat care absolvise relații internaționale, vorbea engleza, făcea training-uri în ultimul timp, înainte de război. S-a dus voluntar pe front, a ajuns cercetaș de infanterie maritimă, care era o trupă de elită, fiind destul de pregătit, inclusiv fizic. Și, în timpul unei misiuni, o dronă a aruncat o bombă și din cei trei răniți, doi au murit. Așa s-a întâmplat. La înmormântare l-a petrecut aproape jumătate de oraș.

Există o identitate aparte în rândul comunității de români din Cernăuți pentru cei plecați pe front, românii care luptă pentru Ucraina? 

Cred că, în momentul în care ajung pe front, pentru ei nu mai contează etnia. Este o anumită înfrățire de armă a persoanelor care se găsesc în linia întâi, deci ei chiar se adresează unul-altuia, spunându-și „Măi, frate!”

Pompieri ucraineni încearcă să stingă un incendiu în urma bombardamentelor rusești asupra capitalei. Foto: Ukraine Emergency Ministry - Anadolu Agency

Cum spui asta în ucraineană?

Bratyko. 

Frățioare…

„Măi, frățioare”, da. Deci ei se consideră de același sânge, fiindcă mișcarea oricăruia din ei depinde de viață celuilalt. Și sunt foarte legați între ei. Aici, la înmormântarea prietenului meu de care vă spuneam, au amânat momentul până când a putut veni întreg batalionul să-l petreacă pe ultimul drum. Au venit să-și ia rămas bun de la el la înmormântare.

A fost emoționant.

A fost foarte emoționant. Băieți foarte conștienți, băieți cu lumină în ochi (îi dau lacrimile). Erau diferiți între ei, se vedea, unul era mai sportiv, altul era cu ochelari, mai intelectual așa, fiecare cu funcții diferite pe front, unul era tare cât un taur, altul era inteligent, orientat către soluții și fiecare își găsise anume locul în care poate face ceea ce știe cel mai bine. Și astfel o unitate de luptă devine eficientă. E un rodaj cu reglaje fine. 

Vreau să vorbim un pic despre cât de prezent e statul român în viețile românilor în Ucraina. Vreau să înțeleg și în ce măsură memoria traumatică a rupturii comunității românești din Ucraina de România e exploatată de diverse curente culturale sau politice care vin dinspre România pe zona asta naționalistă, revanșardă. 

Eu cred că aici trebuie să împărțim un pic lucrurile, să divizăm clar întrebarea. Este statul român și apoi sunt și curentele politice, care ajung și la noi mai ales în perioada electorală. 

Dacă vorbim de statul român, el încearcă să ajute identitatea română din Cernăuți organizând, finanțând anumite proiecte inclusiv de sprijin care să ne ajute să nu uităm că suntem români. Din punctul meu de vedere, statul face chestia asta corect în relația cu statul ucrainean. Chiar în momentul când există anumite pretenții în aspectul respectării statutului minorităților, în aspectul religios, statul român susține integrarea europeană și euroatlantică a Ucrainei, deoarece consideră că e mai ușor să ai de-a face cu un stat care lucrează și funcționează după anumite reguli stricte.

Îmi pare foarte bine că statul român a ales această abordare care este esențială. Fiindcă asta împinge Ucraina pe drumul înspre integrare, dar rezultă și într-un progres intern în relațiile interetnice, interumane, în relațiile dintre cetățean și stat.

Având în vedere din ce zonă geopolitică provenim, unde fără intervenția UE ar fi fost mult mai greu și mai dificil de obținut schimbări legate de integrarea propriilor noastre minorități naționale, îmi spuneți că România are tact în relația cu Ucraina? 

Are tact, da. Eu pot compara poziția României față de Ucraina în anii ‘90 și acum. E o diferență foarte mare. La începutul anilor ‘90, atitudinea era legată de un naționalism destul de brutal. Acum se simte o anumită europenizare și încercarea de a menține cultura.

Când vorbim de istorie, istoria mi se pare că se împarte într-o oarecare măsură, știți, ca un tort care are mai multe straturi. Dacă luăm numai straturile acestea, noi avem o istorie, dacă luăm numai straturile următoare, avem altă istorie.

Dar trebuie să analizăm istoria noastră comună în complexitatea ei. Și ceea ce ne place și ceea ce nu ne place. Să găsim împreună niște criterii comune de analiză, dar aceasta se poate întâmpla numai în situația când există un dialog frecvent. Nu când dialogul are loc o dată la câțiva ani. Atunci rămâne o chestiune de protocol și atât. Dialogul se transformă în colaborare științifică, apoi culturală, apoi educațională.

O femeie în vârstă încearcă să strângă ce mai poate din apartamentul său bombardat de forțele rusești. Kiev, Ucraina. Foto: Wolfgang Schwan - Anadolu Agency

Vreau să vă spun că istoricii români și ucraineni care se văd mai des la conferințe științifice au unul față de altul poziții mult mai apropiate decât cei care nu s-au văzut niciodată. Fiindcă mai scapă din naționalismul lor propriu, se mai gândesc la niște criterii comune de analiză. Fiindcă niciodată schimbarea frontierelor nu a fost legată numai de voința statului respectiv. Mereu în afara statelor beligerante există mari puteri cu forță de decizie mai mare. 

Și cum faci, ca etnic român minoritar din Ucraina, să nu cazi pradă unor curente naționaliste, care refuză de regulă orice dialog și țin de adevărul lor definitiv? 

E foarte greu să nu cazi. Naționalismul devine negativ atunci când afectează națiunile vecine, fiindcă produce aberații. Și nu vorbim de nimic constructiv, vorbim de distrugere. E necesar să te documentezi singur. Când e vorba de istorie, de fiecare dată spun, oameni buni, pe mine mă interesează și ce a spus istoricul cutare și istoricul cutare despre chestia aceea. Dar întâi arătați-mi documentul pe baza căruia a făcut aceste afirmații, dați-mi dovezile. Dar asta nu e la îndemâna oricui. 

De ce trebuie tot mai mult să ne consultăm cu specialiști? Fiindcă sunt necesari. Și în domeniul istoriei, și al științelor politice, și al relațiilor internaționale. Specialiștii ar trebui să iasă mai des în fața lumii, să stea mai mult sub lupă, să povestească lumii ce se întâmplă în realitate. Fiindcă, practic, de multe ori, naționalismul radical se folosește de aceleași informații care sunt juste, corecte, dar pe care le ia fără să țină cont de context. Ei nu vorbesc minuni. Dar lipsa contextului general înseamnă într-o oarecare măsură o falsificare. 

Serhii Hakman (foto dreapta) într-o emisiune difuzată de RTV, în care spune că i s-a tăiat microfonul

Apropo de paralela asta cu anii ‘90 pe care ați făcut-o când noi aveam PUNR-ul, dup-aia România Mare, acum avem AUR în nișa asta, Diana Șoșoacă, un naționalism vehement de rit nou. Ei sunt prezenți acum în Ucraina? 

Da. Ei sunt prezenți și la noi. Încearcă să participe la unele activități, încearcă să… O parte dintre români deja se feresc de ei, fiindcă au înțeles într-o oarecare măsură că sunt folosiți. Dar nu toți știu încă chestia asta. Știți că situațiile interne dintr-un stat pot rămâne absolut necunoscute în statul vecin. Uneori faptul că a venit cineva din România, cineva din Parlament, e văzut ca o dovadă a unui interes sporit din partea statului român legat de anumite aspecte. Și nu de fiecare dată ne dăm seama că e vorba de diferite direcții politice din acest Parlament. Că e vorba de interese politice în acest Parlament.

S-a vorbit o vreme exaltat în România despre aceste schimbări în legea care restricționa învățământul în limba maternă, anul trecut. 

E o lege din 2017. Acolo s-au schimbat unele situații care erau deja tradiționale pentru minorități.

Într-o oarecare măsură, înainte de aceasta, minoritatea română, ca și alte minorități din Ucraina, multe dintre ele, avea posibilitatea din clasa întâi până la clasa a XI-a să învețe toate obiectele în limba sa maternă. Toate, în afară de câteva, cum ar fi limba și literatura ucraineană, legislația Ucrainei sau istoria Ucrainei - în ultimii ani se preda în limba ucraineană - dar și pregătirea pentru apărarea patriei, se preda, de asemenea, în limba de stat. 

S-au făcut niște schimbări, deși ele nu au intrat toate în vigoare până acum, mai ales pentru clasele mari, ele nu sunt încă în vigoare, ci suspendate. Deci ce preconizează această lege?

Pentru clasele primare, clasele I-IV, toate obiectele se predau în limba maternă, în limba de stat se predă doar limba ucraineană. Pentru clasele V-VI, 60% dintre obiecte se predau în limba maternă și 40% în limba de stat. Clasele VII-IX, aici 40% din obiecte se predau în limba maternă și 60% se predau în limba de stat. În cazul claselor preuniversitare, acolo, practic, rămâne numai limba și literatura română predată în limba maternă și celelalte materii în limba de stat. Dar, repet, aceste prevederi nu sunt încă în vigoare, nu știm cât timp va mai dura. 

Eu am fost contra acestei legi și am vorbit de multe ori la radio, la televiziune și așa mai departe, dar, totodată, nu-mi place minciuna când e vorba de niște aberații referitoare la această lege. Mai mult nu mi-a plăcut însăși forma cum a fost adoptată această lege, fiindcă în Parlament a intrat un proiect de lege și ce a ieșit a fost altă lege.

Parlamentarii au schimbat-o în timpul ședinței în mare măsură și a fost un anumit șoc, fiindcă n-a fost o comunicare normală cu minoritățile naționale și cu partenerii din afara granițelor. Nu am putut înțelege și nici nu s-a explicat: de ce sunt făcute aceste schimbări? La ce vor aduce aceste schimbări? Care va fi procedura schimbărilor acestora?

Dacă vorbim de această lege, totuși, am până acum niște pretenții referitoare la clasele mari, la clasele preuniversitare, în momentul în care va intra în vigoare. Cred că totuși va trebui păstrat un anumit procent din limba maternă.

Acești tineri trăiesc în statul național ucrainean și, într-o oarecare măsură, viața lor e legată de acest stat, noi nu putem să o influențăm numai în direcția statului natal, fiindcă persoana aceasta trăiește și participă la viața de toate zilele în orice domeniu al vieții statului ucrainean. Să fii șef la orice nivel, director la orice nivel, orice profesie ai alege în Ucraina, trebuie să știi să îți faci treaba în limba ucraineană. 

În același timp, păstrarea și studierea limbii materne la un nivel înalt este o garanție că omul acesta își va face un standard de bună cunoaștere a limbii. Și el înțelege ca e nevoie să cunoască și limba de stat la același standard. O persoană care are un standard mic față de limba maternă, nu va învăța bine nici celelalte limbi. Acest om niciodată nu va deveni cu adevărat profesionist într-un domeniu sau altul, ci un angajat mediocru.

Aceasta este situația și, din aceste considerente, totodată, mi se pare esențial ca în momentul în care o persoană devine cetățean al statului ucrainean, totodată să știe foarte și multe despre etnia lui, fiindcă asta îi formează un anumit nivel de demnitate și verticalitate. O identitate sănătoasă înseamnă un cetățean puternic. 

O persoană pentru care singura identitate este cârnațul de două ruble douăzeci, cum spun cei din fosta Uniune Sovietică, care mai trăiesc cu nostalgie, pentru același cârnaț, îi vând pe toți. Să nu uităm acest lucru!

Păstrarea identității e esențială, deci. Cine ține la identitatea lui, învață să nu vândă pe nimeni, o persoană care își păstrează identitatea a învățat să nu vândă pe nimeni, inclusiv statul care este stat național și asta trebuie să înțeleagă demnitarii de stat din Ucraina și sper că treptat vor înțelege.

În ce măsură în familiile de români există dorința asta de a studia în continuare limba română? Vorbeam acum câțiva ani cu o profesoară de limba română din Zrenjanin, Serbia, care îmi spunea că inclusiv în familia ei de români, ea era singura care mai cunoștea limba, nici măcar părinții, fratele ei, nu vorbeau decât sârbește. 

Cu părere de rău, aceasta este o problemă. Și e o problemă mai mult caracteristică celor care trăiesc în orașe. În sate se păstrează mai bine identitatea lingvistică. Unii din părinți sunt pentru păstrarea acestei identități, dar alții se gândesc mai mult la o situație unde copilul lor va avea o carieră mai bună și să fie integrat mai ușor. Și nu-i mai interesează dacă va mai cunoaște sau nu limba maternă. Să fim sinceri în această situație. 

De multe ori relația dintre liderii comunității românești și părinții copiilor români este una la distanță. Sunt și foarte mulți care îi susțin, dar sunt și mulți cărora nu le mai pasă de toate aceste aspecte culturale, lingvistice și așa mai departe. Viața bate ideologia. 

M-aș întoarce acum un pic la contextul războiului. Cum se trăiește, ca etnic român, într-o țară unde de 10 ani de zile are loc un război intrat acum doi ani într-o fază generalizată, de teroare? 

Noi avem mai mult de 10 ani de război și acest război nu s-a încheiat nici o singură zi.

S-a schimbat intensitatea focului. Până în 2022, când războiul s-a purtat întâi în Crimeea, apoi în raionul Donbass, vedeam doar din când în când doar înmormântări a băieților care erau căzuți acolo pe front. Și asta era singura amintire că exista un război. Asta și impozitele militare, care ne-au influențat salariile. Din 2022, de la 24 februarie, situația s-a schimbat și e mult mai gravă. Simțim zilnic că suntem într-o stare de război.

Avem alarme de câteva ori pe zi. Regiunea Cernăuți este un pic mai protejată, fiindcă au fost multe alarme, dar n-a căzut nicio bombă. Au căzut numai rămășițe de bombe într-o parte a regiunii mai îndepărtată. Dar sunt regiuni din Ucraina care sunt bombardate la greu. În care te duci în supermarket și nu știi dacă în momentul următor acest supermarket nu va fi atacat cu vreo rachetă.

Exerciții militare pentru voluntari în Kiev, Ucraina. Foto: EPA/SERGEY DOLZHENKO

Te duci la școală și nu știi că în școala aceea nu va nimeri o bombă la un moment dat și nu știi dacă copiii vor reuși să iasă la timp. Spitalul de copii, cu bolnavii de cancer… Bomba a lovit intenționat acest spital! Noi putem vorbi acum de un terorism la nivel de stat al Rusiei. 

Țineți minte situația care s-a întâmplat doi ani în urmă la Mariupol, când în subsolul teatrului erau ascunși copii și au scris cu niște litere mari, mari, mari în fața teatrului, "дети" - Copii (în rusă, n.red), pilotul care a lansat acea bombă nu există să nu fi putut citi și a lovit exact în epicentrul acestui teatru! Ăsta e terorism. Și noi nu putem vorbi de un stat normal, care ucide copii intenționat.

Nu mai vorbim de copiii furați din Ucraina, cărora nu le știm soarta. Sunt peste 100 de copii morți. Nu vorbesc de copii fără mâini și fără picioare. Când nu au succes pe câmpul de lupte, ei lovesc comunitatea civilă din Ucraina și o lovesc din greu.

În zona noastră, la Cernăuți, simțim războiul prin faptul că a crescut foarte mult numărul de persoane intern strămutate din diferite zone de război. În primele zile de război, fratele meu mai mare, care a rămas singur, fiindcă soția lui s-a ridicat la ceruri după pandemie, a venit împreună cu familia lui extinsă. Stătea la un vecin, prieten de-al lui. A venit și o verișoară a soției lui, fugită din Herson, unde ea avea și un apartament, dar și un mini-hotel în Skadovsk, care e o zonă ocupată de ruși, așa că nu are unde locui.

Deci, având spațiu în care ar putea să cazeze mai multe familii, ea singură în momentul de față nu are unde trăi. Cu toate acestea, fiica ei se întoarce din când în când să lucreze chiar în Hersonul cela unde se tot bombardează, și e o femeie care lucrează la inspectoratul de impozite, cu vesta antiglonț și casca pe masă în caz de necesitate.

Provizoratul ăsta, faptul că nu se întrevede un final al conflictului, naște un soi de apatie socială în rândul oamenilor sau există resurse pentru a rezista în continuare? 

Rezistența e mare. Sigur, sunt persoane care au apatie. Sunt persoane care au plecat din Ucraina, fiindcă n-au rezistat acestei urgii. Sunt persoane care au plecat să-și protejeze copiii. Sunt persoane care au plecat din cauză că aveau niște aspecte psihice, în momentul când se dădea alarma, ei cădeau jos și nu puteau face nimic. Făceau atacuri de panică. Deci, s-a plecat din Ucraina din mai multe considerente.

Dar ce este esențial e următorul lucru: chiar și cei ce au plecat, cei ce au fugit de război, și ei încearcă din afara țării să susțină Ucraina.

Cum a fost discutată în cercurile din care faceți parte această tentativă de asasinat asupra lui Donald Trump, un fost președinte al SUA tranzacțional, gata să renunțe la orice principiu și alianțe, dar care acum e foarte aproape de un nou mandat la Casa Albă? 

Mi-e foarte greu să spun. De multe ori, cu părere de rău, asasinatele aduc plus valoare în timpul campaniilor electorale, fiindcă o victimă este privită mult mai pozitiv decât înainte să devină victimă. Totodată însă, mi se pare că poziția unui candidat la președinție și poziția unui președinte pot fi absolut diferite.

Un candidat la președinție poate să își permită niște afirmații pe care, în cazul în care câștigă alegerile, nu-și va permite niciodată să le facă în calitate de președinte. 

Acest război, bineînțeles, se va termina. Nu știm când și cu ce condiții, în ce împrejurări.

Dar Ucraina nu va accepta orice condiții. Fiindcă orice președinte care va semna orice condiții, va deveni un președinte nelegitim. Să nu uităm că Ucraina este o țară cu o societate civilă foarte puternică.

Ea a avut mai multe revoluții în perioada post-comunistă și toate revoluțiile ei s-au terminat cu victorie. Toate. Și forța reformatoare tot timpul a ieșit învingătoare. Chiar dacă la început începeau cu o mână de oameni, mai târziu erau tot mai mulți și mai mulți, revoluțiile noastre au durat câteva luni, nu câteva zile. Au fost luni grele, inclusiv dacă luăm ultimul Maidan, în timpul celor mai mari geruri, cu mii de oameni. 

Știți care e diferența între ruși și ucrainieni? 

Când rușii au ieșit la protest pe Piața Bolotnaya și au fost bătuți, după aceea câțiva ani nu s-au mai întrunit niciodată la un număr mare, de frică. Când studenții ucraineni au fost bătuți pe Maidan, în 29/30 noiembrie 2013 în centrul Kievului, în ziua următoare era un milion de oameni în centru, veniți din toate părțile țării. Cu toate neajunsurile noastre, diferențele acestea ne fac să ne considerăm un popor.

Cum spunea cândva unul dintre prim-miniștrii Israelului: suntem un popor și ca popor avem dreptul să avem și hoții noștri, și femeile noastre cu purtare ușoară. Dar suntem un popor cu demnitate și știm să o păstrăm inclusiv cu arma în mână.

Acest text face parte din seria de articole pe care le propune TEFI, un proiect editorial transfrontalier, dezvoltat de unele din cele mai puternice redacții din centrul și Estul Europei: Gazeta Wyborcza (Polonia), Magyar Jeti / 444 (Ungaria), SME (Slovacia), Bellingcat (Olanda), PressOne (România), unite într-un consorțiu finanțat din fonduri europene și care își propune să promoveze teme ce țin de securitatea națională și regională. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€