Îngerii noștri umblă cu capul spart

E greu să decizi care a fost cel mai ticălos lucru întâmplat sub regimul comunist. Să fi fost violența cu care au fost maltratați și omorâți zeci, sute de mii de români de către alți români, atât la începutul regimului, cât și la sfârșitul lui? Să fi fost viețile pierdute în lagărele comuniste de către elitele țării, călcate în picioare de sute, mii de lichele pline de ură? Să fi fost umilințele greu de descris în cuvinte la care au fost supuși în tot acest timp, rod al unor minți bolnave născute tot aici, în România? Să fi fost frica aceea că orice spui, orice scrii și poate chiar orice gândești poate fi interpretat în fel și chip, iar apoi să dispari ca și când n-ai fi existat, de fapt, vreodată?

Sau oare a fost foamea aceea care a împânzit viața românilor – cu o mică pauză în anii 65-77 – condamnați să vadă cașcaval la telejurnal și să găsească rețete fanteziste de gătire a tacâmurilor de pui și a adidașilor de porc? Sau lipsa aceea a mai tot ce-ți trebuia, indiferent că era vorba de ciorapi de damă, ouă, un album de muzică, medicamente, hârtie igienică, o carte bună, un film modern la TV, o pereche de pantofi sport sau o bicicletă?

Greu de spus. Totuși, toate cele de mai sus au un punct comun: lipsa libertății. A libertății aceleia datorită căreia poți să decizi singur încotro vrei să-ți îndrepți viața. Libertatea de a gândi și de a rosti ce gândești. Libertatea de a avea propriile păreri, de a ți le susține vehement și de a ți le schimba atunci când îți dai seama că ai greșit. Libertatea de a călători, de a critica, de a alege ce citești, ce vezi, ce asculți, ce împărtășești cu alții. Libertatea de a fi.

Și mai au un punct comun. Lipsa reperelor. A acelor repere morale care țin laolaltă o populație și o transformă într-un popor. Reperele aruncate în închisoare au fost călcate în picioare sau trimise în mijlocul pustietății, indiferent că erau academicieni, generali sau simpli țărani harnici. Reperele strânse în aproape o sută de ani de existență a statului român au fost repede înlocuite de altele, fie de mucava fabricată în Uniunea Sovietică, fie însăilate laolaltă ca niște monștri ai lui Frankenstein, vechi figuri istorice aseptizate și puse să joace ca marionetele într-un spectacol cinic care proslăvea bocancul comunist apăsat cu sete asupra creierului fiecărui român.

Unii n-au avut de ales în privința libertății, pentru că au fost aruncați direct în închisoare și nu au mai ieșit de acolo, indiferent cât de mari fuseseră ca repere morale, sau poate tocmai de aceea. Cu cât și-au păstrat verticalitatea, chiar și când erau bătuți, scuipați și torturați zile, săptămâni, luni la rând, cu atât au murit mai repede. Iar cei care au supraviețuit au ieșit deseori complet schimbați, mutilați sufletește de o altă invenție a românilor care i-au torturat: obligați să devină, la rândul lor, turnători într-un sistem în care fiecare era, la rând, victimă și călău.

În fine, alții, mulți alții, cei mai mulți, de fapt, au încercat să îndure violența, umilințele, frica, foamea, lipsurile și lipsa reperelor așa cum au putut, atât cât au avut curaj. De multe ori în tăcere, încercând să nu atragă atenția asupra lor de teamă să nu fie prinși de Marele Mecanism comunist și zdrobiți ca și când n-ar fi însemnat nimic.

Dacă prin lagărele și temnițele comuniste au trecut circa 3 milioane de români și dacă în ele și-au găsit sfârșitul câteva sute de mii (peste 800.000 conform unor istorici, dar este imposibil de estimat exact), ce s-ar mai putea scrie despre milioanele de vieți mutilate pentru totdeauna de micile compromisuri, de capul plecat și buzele strânse, de transpirația de spaimă din miezul nopții și de lipsa sufocantă a oricărei perspective?

Pentru că sistemul ăsta a venit din Rusia, dar a fost implementat, aplicat și perfecționat de sute de mii, de milioane de români care au acceptat, în special de frică, să joace acest joc timp de peste patru decenii. Și fiecare dintre noi, cei care am trăit în acea epocă, știm că este absolut imposibil să explicăm doar prin cuvinte ce a fost, de fapt, comunismul, unora mai tineri care n-au trecut prin el.

Dar comunismul a mai sădit ceva în noi, ceva de care n-am scăpat nici acum. A sădit ideea că reperele noastre morale trebuie să fie fără cusur, așa cum erau momâile voievozilor români înșirate dinspre Burebista spre Cuza într-un festival al sfințeniei românești care culmina cu atotputernicul Ceaușescu.

Obișnuiți cu icoanele și cu un limbaj cvasireligios la adresa lor, forțați să ne închinăm acestor idoli, n-am învățat niciodată să distingem între om și operă, între viață și abstracțiune, între miile de alegeri bune, rele și dezastruoase ale fiecăruia dintre ei și tușele groase de îngeri de un alb orbitor aruncate peste statuia lor.

Tocmai de aceea unora li se pare o impietate atunci când un om ca Mihai Șora, un tânăr comunist din PCF care s-a întors în România în care elitele erau deja în pușcării și a fost apoi reținut aici să joace un rol – fie și minor – în guvernarea comunistă a anilor ’48-’50, ține lecții despre libertate, iar altora li se pare o impietate să critici acest om, considerând orice amintire a contextului istoric drept un atac la persoană având în vedere opera sa, sutele de cărți prin care a culturalizat o generație întreagă și mai ales anticomunismul său din ultimii peste 30 de ani. Un atac la înger.

Ne împărțim rapid în tabere care neagă, în termenii totalitari moderni (unfriend, block etc) libertatea de gândire și expresie a celuilalt, într-o dispută fără rost, demnă de fanaticii religioși, iar nu de oameni capabili să accepte și să discute complexitatea unei personalități, cu bune și cu rele.

Când, acum 30 de ani, Ion Rațiu ne explica esența democrației, noi n-am avut urechi de auzit. Și încă nu avem. Tocmai de aceea ne-au șocat toate cele aflate după ce temnița comunistă e explodat și am descoperit detaliile mai puțin plăcute ale propriei istorii.

Apoi au venit valurile în care am aflat și că reperele noastre noi, pe care ne grăbiserăm să le ridicăm în locul celor dispărute, sunt lovite de lașitate, de frică, de compromis, de nimicniciile tipice omului, indiferent că vorbeam de dizidenții poeți ai anilor ‘80, de noii luptători pentru democrație sau, de ce nu, chiar de aristocrații de la care am fi așteptat o nouă și atât de necesară busolă morală.

Groasele tușe albe ale îngerilor au fost înlocuite de tușe și mai groase de mizerie aruncată asupra unor oameni aplecați sub vremuri. Nu de critici obiective, ci de invective.

Nu e de mirare că noua generație nu dă doi bani nici pe fostele repere, nici pe cele care, timid, au fost încercate în ultimii ani. Dar asta duce la un marasm moral care se adâncește.

Ne mai întrebăm atunci cum de-am ajuns ca, la 30 de ani de când ultimii 1166 de români au fost uciși de alți români pentru ca noi să fim liberi, să fim, de fapt, prizonierii aceleiași specii descreierate de jefuitori? Cum de-am ajuns să fim disperați și deprimați într-o țară care prosperă economic de la an la an, dar în care nu ne mai regăsim, într-un popor care seamănă cu o baltă tulbure de noroi care ne sufocă?

Cum să nu fim, dacă noi n-am avut niciodată un proces real al comunismului și al comuniștilor care au distrus conștiința acestei țări? Cum să nu fim, dacă am făcut scăpați călăii și nu ne-au interesat eroii? Cum să nu fim, dacă mai nimeni nu și-a asumat vreo vină, n-a avut decența minimă să spună „am greșit, atunci am greșit, iertați-mă!”

Măcar astăzi avem libertatea de a alege. Nu doar ce să cumpărăm online, ci mai ales cum să ne transformăm țara. Însă riscăm să alegem mereu prost dacă nu vom fi atenți la reperele pe care ni le punem în față, și mai ales la cum ne raportăm la ele. Dacă vom insista să ne împărțim în tabere ireconciliabile, fiecare cu sfinții ei, nu vom reuși să ne maturizăm ca societate. Vom rămâne mereu doar niște talibani care schimbă uneori tabăra și bat pasul pe loc.

Poate tocmai de aceea avem nevoie mai degrabă de o gândire critică, așezată, fără patimi, prin care să ne atașăm de ce e bun în oamenii care încearcă să facă ceva în țara asta. Chiar azi, aici, printre noi. Acum.

Și să creștem odată cu ei, ținând însă cont și de greșelile lor, fără a-i mai transforma în îngeri. Pentru că nici noi nu suntem.