Incursiune în lumea vracilor New Age și a cetățenilor suverani (II): Am făcut muncă de voluntariat la Ferma de Conștiință

Acest material (conceput în trei părți) descrie experiența mea de cursant ce încearcă să-și „reprogrameze” anxietatea și, apoi, de voluntar în cadrul Fermei de Conștiință. 

Numele marcate cu * au fost schimbate pentru a proteja dreptul anumitor cursanți și facilitatori la intimitate.

Citiți partea întâi aici: Cum să-ți reprogramezi mintea ca să scapi de boli și probleme de sănătate mintală. Incursiune în lumea vracilor New Age și a cetățenilor suverani (I)

În cartea sa autobiografică, Emanuel Giurgi spune că au trecut ani buni de când a devenit liber financiar și nu mai depinde de un job. Iar când a încetat să lucreze pentru alții, s-a apucat de călătorit prin lume. În fiecare săptămână era într-o altă țară și ducea o viață de aeroport. A ținut-o așa până a venit pandemia și s-a mutat înapoi în România. 

Pentru o perioadă a locuit în București, unde spune că a descoperit o nouă lume și s-a împrietenit cu oameni care aveau aceleași porniri spirituale. Înainte, îl vedea ca pe un oraș de coșmar, scăldat în sărăcie, dar acum, după ce şi-a reprogramat convingerile limitative privind banii și sărăcia, i se pare cel mai frumos loc din lume. 

„Bucureștiul și orice loc există pe mai multe niveluri de Vibrație; acea tristețe și acel coșmar pe care le experimentam în București încă există, dar eu nu le pot vedea, sunt în alte dimensiuni ale existenței”, susține Emanuel. 

Originile Fermei de Conștiință

În timpul pandemiei, când lumea a fost forțată de circumstanțe să stea foarte mult în casă, Emanuel și niște prieteni întâlniți în București au hotărât că vor să se rupă de sistem și să-și construiască propria comunitate. Ca ruperea de lume să fie cât mai radicală, au căutat locuri izolate din mediul rural. Au găsit un teren de 9 hectare în comuna Ribița, județul Hunedoara, la vreo 20 de minute de mers cu mașina de orașul Brad. 

Așa a apărut Ferma de Conștiință, comunitate pe care Emanuel a înființat-o și o conduce împreună cu Leopold Eugen Reich, un tânăr din București ce are o poveste similară de viață. Pasionat și el de tehnici, credințe și ritualuri New Age, Leopold s-a întors în țară după ce a lucrat câțiva ani în Amsterdam, unde a coordonat echipe de oameni în cadrul celui mai mare lanț de cafenele din lume. 

„Creăm o sectă a întâia. O sectă cum nu s-a mai văzut. Mai ceva decât societatea, pentru că și societatea este o sectă, dacă nu v-ați dat seama încă”, răspunde Leopold râzând când e întrebat, în timpul unui interviu, despre scopul Fermei de Conștiință.

Pe cele nouă hectare cumpărate în timpul pandemiei, Leopold și Emanuel organizează astăzi evenimente holistice, festivaluri de dans ecstatic, ateliere tematice și retreaturi de reprogramare a subconștientului. De un an și ceva încoace, Ferma de Conștiință a devenit foarte populară în micro-bula de spiritualitate New Age din România. 

Din aceste activități le vin banii pe care ulterior îi investesc în altele, de regulă în crypto. Pe lângă asta, cei doi au început să vândă părți din teren, cumpărătorii devenind automat parteneri în cadrul Fermei, cu drept la un anumit procent din profiturile ei. 

Ferma caută voluntari. Mă înscriu

La câteva săptămâni după ce iau primul contact cu reprogramările și comunitatea coagulată în jurul lor, la fermă se organizează un retreat de reprogramări. Doar cei care au achiziționat cursul pot participa, iar participarea în sine costă alți 777 de lei. Există și o alternativă mai ieftină, însă: programul de voluntariat.  

Mai precis, începând cu luna martie, Leopold le oferă oamenilor oportunitatea unică de a se alătura „echipei minunate de la Ferma de Conștiință”, unde pot petrece între patru zile și o lună. Ei oferă natură sălbatică, mâncare vegetariană și cazare, tu plătești prin muncă. Te poți ocupa cu plantarea de semințe, construcția de domuri geodezice în care vor fi cazați participanții la evenimentele fermei, grădinăritul, gătitul, spălatul, curățenia, hrănirea animalelor (găini crescute pentru ouă, pisici, câini), asigurarea stocurilor etc. 

Aplic la finalul lunii martie. Completez un formular online în care spun că mă ocup de content writing/game testing și am intrat în burnout din cauza pandemiei și a statului la birou, iar acum vreau să-mi aerisesc mintea undeva în natură, în timp ce prestez muncă fizică.

Trei săptămâni mai târziu, îmi scrie Leo pe WhatsApp. Are nevoie de ajutorul meu. Ne auzim la un telefon, îmi spune ce așteptări are de la mine: ideal ar fi să stau măcar șapte zile și să ajut la construirea unor domuri geodezice („structuri geometrice sacre”, zice Leo) dar și la pietruirea drumului ce duce spre fermă – eu spun că-s dispus să fac orice, el constată că vibe-ul meu e bun, așa că rămâne să merg săptămâna următoare. Nu semnăm nimic, înțelegerea e pur verbală.

Îmi iau lumea-n cap și plec spre Fermă

Luni dimineață, pe 24 aprilie, plec cu un BlaBla spre Brad. Nu știu prea bine unde mă duc, pentru că Leopold încă nu mi-a dat adresa exactă a fermei. Probabil a vrut să fie sigur că-s om serios și chiar mă duc, nu vreun bezmetic care vrea doar să afle unde stă. Cu o oră înainte de Brad, primesc share location. 

Ferma e în comuna Ribița, sat Uibărești, la 1,6 km de locul în care se termină asfaltul. Pentru a ajunge la ea, trebuie să parcurg un drum forestier ce se umple de noroaie după fiecare ploaie. Taximetristul care mă preia din Brad știe locul, a mai dus niște fete în direcția aia, dar refuză să meargă cu Loganul mai departe de asfalt. 

Pe la trei după-amiaza ajung. Sunt preluat de Leopold și Dorian, bărbatul de 50 și ceva de ani care urla de fericire pe străzile Angliei într-un testimonial video de pe de pe TikTok. Vin într-o berlină gri cu număr de Neamț. Urc pe bancheta din spate, lângă ceea ce pare să fie o piramidă magică de cupru. După un schimb scurt de amabilități, cei doi își reiau discuțiile începute înainte să mă ia pe mine. 

„Zic «mulțumesc» când mi se spune că sunt nebun”, spune Leo.

„Și eu”, îl îngână Dorian. 

„E o calitate”, continuă Leo.

Dorian e interesat dacă se mai vând parcele de pământ pe teritoriul fermei. Leo îi spune că deja s-au vândut cinci „pachete” de 5000 de euro, alte cinci de 7000 și încă vreo două-trei de zece mii. Iar după ce vor construi un nou dom geodezic și vor finaliza niște lucrări de „infrastructură”, vor vinde parcelele de teren cu 20 de mii de euro.

Vrea să atragă familii care să se stabilească permanent acolo și să devină parte integrală a comunității. 

„La început ai nevoie de un pic de renunțare la identitate, la ce-ți structurează societatea la nivel de proces mental. Ce crezi că ești? Cine crezi că ești? Până-ți dai seama ce poți fi aici, știi? Se schimbă cu totul lumea după trei luni de zile de stat aici”, mai spune Leo. 

În curând urmează să sosească la fermă și un avocat care studiază suveranitatea, Dan. Leo vrea să învețe de la el cum ar putea să ajungă un „cetățean suveran”, adică să nu mai răspundă deloc în fața statului român și a legilor sale. Să-și desfășoare activitățile după propriile reguli, să aibă mașină înmatriculată în nume propriu, firmă la fel, copii fără CNP și tot așa. Dorian, care se află la volan, e uluit de ce aude. 

Vrem să putem relata despre viețile românilor, despre problemele lor și despre toate evenimentele semnificative din țară și din lume, care le pot schimba viața. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

„Uaaai! Tribule! Tu faci trib aici!”, strigă bărbatul entuziasmat.

„Păi, asta urmează, îți dai seama”, confirmă Leo. 

„Ugajaga, ugajaga!”, exclamă Dorian. 

Dar oare îi va da voie sistemul să facă așa ceva? Nici nu trebuie să i se dea voie, spune Leo, e dreptul lui să-și ia puterea de a nu se supune legii. Nu contează unde te naști, ai dreptul ăsta oriunde, căci orice om vine prin apele mamei, explică tânărul.

„Și doctorul este doc man-ul, omul care te ia de la doc, de unde oprește vaporul nașterii. (…) Totul e în conotație și în etimologia limbajului și în funcție de cum știi să folosești limbajul, poți să înlocuiești matricea”, continuă Leopold.

Fiecare frază rostită de Leopold generează aprobări entuziaste din partea lui Dorian. Leo spune că va vorbi mai des despre suveranitate imediat după ce se va stabili cum trebuie la fermă, după legile și regulile lui. Momentan vrea să fie discret, pentru că și așa i-a redus Instagram reach-ul după ce a îndrăznit să vorbească despre pandemie. 

„Eu sunt destul de cunoscut și vorbesc de multe chestii. Am primit ban pe Instagram, am primit un an aproape. Și din zece mii de followeri mi-a scăzut reach-ul la 10 la sută”, se plânge Leo.

Odată ajunși la destinație, bărbatul îmi face turul locului. E pletos, carismatic și poartă un poncho 90% din timp. Ferma se află într-un luminiș, pe malul unui pârâu și e flancată din toate părțile de dealuri împădurite. Este o zonă foarte sălbatică și foarte verde căreia i se mai zice și „Valea Dragonilor”. 

Intrarea pe teritoriul fermei este semnalizată de niște mașini, câteva rulote, toalete exterioare din lemn, două ATV-uri, două motoare și o șură care este folosită ca spațiu de depozitare. În dreapta, mai spre râu, observ un Logan abandonat pe care scrie „Birou”. S-a ales cu denumirea aceasta pentru că este singurul loc unde poți prinde semnal la telefon. 

După ce trec de șură și ATV-uri, ajung la două case bătrânești care erau aici dinainte să cumpere Leopold și Emanuel terenul. Deasupra casei principale, unde se află bucătăria și două camere de zi, băieții au construit un dom geodezic din lemn care a fost acoperit cu izolație argintie și o folie neagră uriașă. Aici, în dom, voi dormi eu, pe o saltea de gimnastică și într-un sac de dormit. Voi avea un singur coleg de cameră, pe Dorian, care și-a improvizat un pat imens din mai multe saltele și pături. 

Cealaltă casă bătrânească pare compusă dintr-o cameră în care locuiește Leo și o baie dotată cu duș și chiuvetă. Apa e încălzită printr-un boiler conectat la niște panouri solare. Leo îmi mărturisește că vrea să mai pună câteva, până se transformă din consumator în prosumator. 

În dreapta caselor este o iurtă în care se organizează de regulă evenimentele Fermei de Conștiință. Vizavi de iurtă e un foișor dotat cu o masă și niște bănci de lemn. Mai la dreapta, spre râu, e o saună improvizată, iar de copacii aflați pe malul râului au fost agățate hamace. Ici-colo au fost montate câteva corturi albe pentru glamping. De regulă, sunt închiriate de oameni ce vin aici să mediteze și să se regăsească. Puțin mai încolo găsesc o grădină și un solar în care Leo cultivă tot soiul de buruieni comestibile. 

Vizavi de șură, cum urci panta, a fost ridicat un dom și puțin mai sus se pregătește terenul pentru construirea unuia nou. Aici vor fi cazați participanții la evenimente și retreat-uri și aici va trebui să muncesc eu. Emanuel locuiește ceva mai sus, pe deal, într-o cabană de lemn flancată de copaci. Aciuate pe lângă fermă sunt și câteva lighioane: vreo 10-15 găini moțate, un motan negru și două cățelușe foarte prietenoase. Leo e surprins că nu m-au lătrat când am venit – „probabil m-au simțit că am vibe bun”.

În timpul turului, îl întreb pe Leo ce costuri au și din ce se întrețin. Emanuel are cursurile lui online, iar Leopold face coaching (printre altele, este expert în human design, tehnică New Age soră cu astrologia) și investește în crypto.

Doar din evenimente, zice el, au făcut zece mii de euro în ultima jumătate de an. Un bilet la Festivalul Solstițiului de Vară organizat de fermă se vinde cu 333 de euro, 444 de euro și 66,6 euro (preț pe noapte), deci nu sunt surprins când aud că evenimentele au început să genereze profit.

„Cheltuielile sunt doar cu infrastructura. Ai apă moca. Ai lemn destul, ai piatră, ai nisip, ai clei, poți să-ți construiești. Oamenii vin, aduc alimente, noi ne-am luat deja o tonă jumate, două de mâncare, să avem pentru orice eventualitate. Mai mergem la piață, mai creștem salate. Cheltuim maxim 500-1000 de lei pe lună. Plus curent, care și ăla e sub 500 de lei. Mai dăm 50 de euro pe lună la Starlink, 500 de euro a fost parabolica”, rezumă tânărul contabilitatea fermei.

Când sosesc eu, locul e populat de o mână de oameni: Emanuel, Leopold, Radu*, fratele mai mic al lui Emanuel, Dorian, Silviu*, un localnic care e plătit să coordoneze o dată la două zile șantierul pentru domul nou și Otilia*, o tânără care a închiriat un cort de glamping. După ce mă instalez în dom, mănânc o mămăligă rece, cu ciuperci și smântână, gătită de Leo. 

Prima seară la fermă: „Au găsit locul ăsta special, pentru oameni cu puteri paranormale”

Încep voluntariatul în forță: duc trei roabe de nisip în sus, pe pantă, către o betonieră așezată lângă șantierul noului dom. Momentan, șantierul e compus doar din niște piloni băgați în pământ, dar planul e ca pe ei să fie construită o platformă din lemn care va reprezenta baza domului geodezic. Îl întâlnesc și pe Emanuel. Înalt, atletic și cu părul prins într-un mic coc de samurai, e ceva mai rece decât Leopold, dar spune că-i place mustața mea. Sper că nu este ironic. 

La un moment dat apare și Dan, bărbatul din Brașov care vrea să-i învețe pe băieți cum să devină cetățeni suverani. Nu e avocat, așa cum zicea Leo, și nici nu are pregătire juridică. Mai târziu îl caut pe Facebook și descopăr că e regizor de film și a fost prezentator TV în cadrul A7TV. Își spune poezia despre cetățenii suverani – pe scurt, e complicat și trebuie studiată bine treaba, dar odată ce reușești să te rupi de sistem, vei putea inclusiv să depășești limita de viteză, că poliția nu are ce face – și apoi pleacă.  

Spre seară îi ajut pe Dorian și Radu să regleze rulota în care doarme Radu, apoi mergem să pregătim cina. Eu și Dorian curățăm și tăiem niște cartofi ce sunt transformați de ceilalți într-o ciorbă de cartofi cu lobodă, leuștean, ceapă și mirodenii. Leo coace o pâine într-o mașină de făcut pâine. Mâncăm cu toții în bucătărie. Coboară inclusiv Emanuel printre noi. 

Atmosfera este de cămin studențesc, îmi amintește de serile în care poșteam beri la PET cu tovarășii din facultate. Doar că aici avem doar ciorbă de cartofi, alcool nu se bea. În schimb, se poartă discuții băiețești despre epoca de aur a legalelor, când mulți tineri români își distrugeau neuronii cu substanțe de natură și proveniență incertă. „A fost teroare, au omorât o generație”, oftează Leo. Amândoi au fost consumatori de diverse, dar au scăpat ieftin – unii dintre vechii lor tovarăși de consum au murit, alții au sfârșit pe la Obregia.  

„Tantum rosa – mamă, aia e belea. Ăla e cel mai tare drog din viața mea. (…) Deci ce vizual ți-o dă, te teleportează într-o cu totul altă dimensiune!”, exclamă Emanuel, printre sorbituri de ciorbă, când menționez sarea de baie, tantum rosa și alte substanțe legale pe care le consumau tinerii cândva. 

Suntem mai organizați decât niște studenți, însă. După ce terminăm de mâncat, ne spălăm fiecare bolul și tacâmurile, apoi facem curat pe masă și unul dintre noi dă cu mătura pe jos.

Băieții flecăresc puțin și despre politică: Emanuel e fan BRICS și îi admiră pe Putin și Xi, Leo crede că toți sunt marionete, inclusiv Putin și Xi. Epuizăm repede subiectul politică, pentru că se face târziu și e timpul să ne băgăm la somn. Eu și Dorian urcăm în Dom. Bărbatului îi place locul pe care mi-am așezat salteaua, zice că în timpul retreatului de reprogramări au stat acolo numai oameni șmecheri și grei, inclusiv Marius Grad, inventatorul tehnicii de reprogramare. 

Mai trece o jumătate de oră până apuc să închid ochii, pentru că Dorian are chef de vorbă. Aflu că e aici de cel puțin două săptămâni, de când a venit la retreat-ul de reprogramări. De atunci n-a mai plecat acasă, oriunde ar fi acel „acasă”. Descoperim că avem origini (oltenești) comune și trece în revistă experiențele din ultimele două săptămâni: ceremonii ancestrale de cacao, ședințe de respirație șamanică, ateliere de reprogramări, băi reci în râu, drumeții prin pădure și tentative eșuate de a seduce femei venite la retreat. Spune că toate astea l-au schimbat. Dacă înainte era agresiv și arogant, acum e cu totul alt om, mult mai calm și împăcat cu el însuși. 

Din discursul pe care-l ține îmi dau seama că-i admiră în mod sincer pe Leo și Emanuel: 

„Amândoi sunt forță. (…) Și au găsit locul ăsta special, pentru oameni cu puteri paranormale. E pentru șamani, pentru oameni care văd altfel lucrurile. Nu oameni simpli, că ei nu înțeleg nimic.”

A doua zi de fermă: „Mulți sunt așa, lupi bătrâni. Prin comportamentul ăsta pe care eu îl consider pervers, ei au șanse”

Dorm prost, pentru că plouă toată noaptea și aud fiecare strop care lovește domul. Plus că e frig, iar perna improvizată din haine pe care stau îmi nenorocește gâtul. Colegul de dom sforăie liniștit toată noaptea, e mai obișnuit decât mine cu traiul în frig și natură. Teoretic, am avea cu ce să ne încălzim: în dom sunt montate mai multe calorifere ce-s conectate la o sobă din camera de zi de jos. Doar că nu s-a făcut focul. Două zile mai târziu voi afla că este un sistem de încălzire improvizat de Emanuel, după ce s-a uitat la niște tutoriale pe Youtube.

Dimineața, Leo pleacă cu motorul spre București. Trebuie să ajungă la o înmormântare.

Emanuel coboară din căbănuța lui de pe deal și ne adună pe toți, să facem înviorarea de dimineață. Ne descălțăm de ghete și pășim timizi pe fânul iurtei, unde facem flotări, exerciții de stretching și ne dezmorțim mușchii și încheieturile cu ajutorul unei platforme vibrante de fitness. Dintr-o boxă portabilă răsună muzică techno cu iz mistic/ezoteric. 

Emanuel nu poate face flotări, și-a rupt o coastă în timpul unei ședințe de sparring, o simte cum s-a deplasat. Îl doare mai ales dimineața, dar face reprogramări constante pentru a grăbi procesul de vindecare.

„La spital nu ai fost?”, întreb eu naiv.  

Nu, ce să caute la spital? Reprogramările sunt de ajuns. 

La finalul antrenamentului de dimineață aflăm că pleacă Otilia. S-a recules destul. Dorian e dezamăgit, pare că își făcuse speranțe în privința ei. Îi spune lui Radu, fratele lui Emanuel, că nu trebuie să-și facă iluzii, pentru că oamenii sunt trecători și nu-i bine să te atașezi prea tare de ei. Mi-e greu să înțeleg de ce e atât de afectat. Otilia e cu cel puțin 20 de ani mai tânără decât el și nici nu părea că se cunosc atât de bine. Îmi recomandă ca data viitoare, dacă va fi cazul, să mă întorc aici însoțit. Ca să am totul, adică inclusiv o parteneră. 

„Ce s-a întâmplat acum, că o fost fata asta, e o oglindă. A ta, a mea. Când toată lumea își făcea speranțe, o dispărut”, îmi spune Dorian pe un ton misterios. 

„Își făceau speranțe cu ce?”, întreb eu.

„Ei s-au mai și combinat unii cu alții, înțelegi? Pe timpuri. Era o libertate d-aia, pula calului, bătea soarele de acolo, ele stăteau în pizda goală printre pomii ăia. Și ăștia au văzut, le întrebau ce fac diseară. Au venit pe combinații. Și mulți sunt așa, lupi bătrâni. Prin comportamentul ăsta pe care eu îl consider pervers, ei au șanse. Noi nu suntem, că de aia pierdem în viață”, explică Dorian. 

Nu pricep cum de au escaladat lucrurile atât de repede și de ce a simțit nevoia să-mi zică asta. Îi spun că nu pentru asta am venit și încerc să virez discuția către alte subiecte. Îmi povestește iarăși evenimente aleatorii din viața lui: experiențe nasoale cu foste neveste, rude, angajatori țepari, copii, rude, socri, MLM-uri, partide (a fost în AUR și PRM). Sare de la un subiect la altul și e greu de urmărit, dar înțeleg că a avut o viață grea și plină de încercări care l-au adus în cele din urmă aici, unde trudește de dimineața până seara pentru doi tineri care i-au vândut iluzia că-i pot alina suferința.

Este o zi ploioasă și leneșă, deci nu prea avem ce munci fizice să facem. Îi ajut pe băieți să monteze un ecran de proiecție în dom și cam atât. Emanuel ne face un terci de ovăz. Mi se spune că pot presăra niște cacao peste el, să-i dau gust. Abia după ce mănânc aflu că e o cacao mai specială, combinată de Leo cu niște ciuperci, nu mi se spune de care. Din fericire, nu constat vreun efect psihoactiv. Unii dintre noi tragem un pui de somn. Eu mă duc sus, în dom, Dorian adoarme jos, în camera de zi, în timp ce spune povești și mângâie motanul fermei. 

După odihnă cobor înapoi în camera de zi. Mi-e foame rău, așa că mai bag niște terci. Radu și Dorian fac o pâine. Când e gata, tai o felie și mă înfrupt cu nesaț din ea. A ieșit bine, felicitări brutarilor. Radu vrea ca în seara asta să vedem un film SF. Propun Annihilation, îi spun că e „trippy” și o să-i placă sigur. Nu prea-i surâde ideea, până la urmă descarcă (de la o mătușă) Wakanda Forever. Ia varianta 4K. 

Până se termină de descărcat, Dorian mă ia la curățat de cartofi. În seara asta-i prăjim, nu-i mai facem ciorbă, lucru care mă bucură. Dacă tot nu pot băga niște carne, măcar cu niște cartofi prăjiți să mă delectez. 

Pe lângă pâinea făcută la mașină, Dorian folosește aluatul rămas pentru a face niște turte la tigaie. Sunt bune. Cât mă ocup de cartofi, coboară și Emanuel din căbănuța lui. Mă întreabă de unde sunt și câți ani am. Îi spun că din București, că am 31. Îmi place acolo? „Nu prea”, îi zic, că-i haos, e agitație, de-asta am și venit aici, la fermă. E surprins.

București e orașul lui preferat, are afaceri acolo. Acum câțiva ani și-a cumpărat un apartament ce dă către lacul Morii. Pe lac are o barcă gonflabilă, obișnuia să scoată fetele la date cu ea și le dezbrăca chiar acolo, în mijlocul apei. 

Îi spun că frate-su a pus Wakanda Forever la descărcat. Partea a doua din Black Panther, îl lămuresc eu. Știe, știe. Ca să-i arăt că mă pricep la filme, îi spun că actorul din primul a murit. „Aoleo, s-a vaccinat?”, întreabă Emanuel. Nu, avea cancer, îi răspund (n.r. când a murit el, vaccinul anti-COVID nici nu fusese lansat). Mai face o glumiță despre vaccinuri și discuția moare.

În seara asta mănânc bine, mă simt ghiftuit de cartofi cu pâine. După ce terminăm, urcăm la film. Stăm tolăniți pe saltele de gimnastică, filmul e proiectat pe ecranul montat tot de noi mai devreme. După două ore și ceva, filmul se încheie. Dorian e fericit, nu mai văzuse de mult timp un film cap-coadă. I-a plăcut și că a fost o activitate de grup, i-a dat o senzație mișto. Noi ne băgăm la culcare, Emanuel se duce să recupereze de la asfalt un nou recrut. 

A treia zi la fermă: detoxifiere prin muncă

Încă o noapte dormită în frig, pe bucăți. O dată la câteva ore îmi amintesc că e frig, mă trezesc, îmi blestem zilele, adorm înapoi şi peste câteva ore o iau de la capăt. Partea bună e că împrumut o pernă aruncată prin dom și gâtul meu este mai bine. 

Dimineața, la 9, sunt chemat jos. Avem de muncă azi: gata ploaia, gata şi leneveala. Aparent, în timpul nopții a venit un recrut nou: Mircea*. E un tip slăbuț, sensibil şi are o mustață asemănătoare cu a mea. A venit şi Silviu, localnicul care e plătit cu normă întreagă ca o dată la două zile să dirijeze şantierul viitorului dom. 

Planul e să betonăm nişte stâlpi în pământ, iar pe stâlpi urmează să se construiască o platformă de lemn ce va reprezenta baza domului geodezic. Gropile au fost săpate înainte să ajung eu, iar vreo două rânduri de piloni sunt deja înfipți și betonați. 

Eu și băiatul nou, Mircea, care a ajuns aici printr-o mătușă care a auzit că la fermă se fac experimente cu generatoare de plasmă, avem ca prima sarcină să cărăm niște grinzi de lemn și piloni de la baza pantei către șantierul viitorului dom. Așa-mi petrec toată dimineața.

În timpul ăsta, dintr-o boxă portabilă de pe prispa casei răsună ritmuri de techno ezoteric. E pusă ca să muncim mai cu spor. Emanuel ne face smoothie-uri din fructe congelate, ca să le bem în pauze. Eu refuz să beau, pentru că nu știu ce efecte ar putea să aibă asupra stomacului meu. Silviu îmi spune că asta este ideea, să ne purificăm, să ne detoxifiem. „Asta beau și împărații romani”, adaugă el.

Ni se spune că putem lua oricând pauză, eu mă lupt constant cu leneșul din mine și dau înainte, car găleți de beton, ca să arăt că sunt un voluntar dacă nu destoinic, măcar decent. Atmosfera e ca pe șantier. Mai cu glume, mai cu tachinări, băiețeli, șmechereli. Mircea nu pare să simtă foarte confortabil când ne aude glumele. Există însă o oarecare camaraderie între noi, „șantieriștii”, deși abia ne-am cunoscut. 

Emanuel e în casă și ne gătește. Face paste și omletă cu ceapă și alte verdețuri. Ne cheamă la masă, mâncăm în foișorul de afară. Înainte de masă, eu și Mircea ne curățăm unul pe altul de stropi de beton săriți pe față. 

Sperasem că ăsta va fi finalul zilei de lucru. Nu e. După masă, eu și Mircea urcăm la deal câteva roabe de nisip. Când vede că abia mai trag, Dorian zâmbește către mine și-mi spune că știu ce am de făcut. Sunt prea obosit ca să înțeleg. „REPROGRAMĂRI”, îmi amintește. 

Seara, când coboară la masă, Emanuel se laudă că a reprogramat o găină de la fermă, care era letargică și nu prea mai mergea. După reprogramare mergea șchiopătând, explică el, dar măcar mergea. Spune că e posibil să reprogramezi oameni și fără acordul lor, mai ales copii. La masă, după ce prăjim din nou niște cartofi, Emanuel ne sugerează, în glumă, să ne reprogramăm unul pe altul. „Oare nu vreau să devin și eu facilitator”, mă întreabă. 

Cumva, din una în alta, se stabilește că Dorian îi va face una lui Mircea. Dar Mircea nu e sigur că are încredere în tehnică sau că vrea să i se facă. Dorian insistă să își scrie fricile pe o foaie și promite că îl va reprograma înainte de somn. Mircea scrie. Noi mâncăm. 

Emanuel spune că în viitorul apropiat ar vrea să stea câteva săptămâni prin Monaco, să vadă cum trăiesc bogații. Monaco, mă mir eu. Și unde o să stea, nu e scump? Întrebarea mea îl surprinde. 

„Da, dar eu am bani”, mă lămurește el. 

Că „are bani” e un lucru pe care-l zice des, pe unde apucă. Din diverse discuții și indicii găsite prin fermă, deduc că planul este să facă cel puțin un milion de euro. Deși pe site-urile de profil din România nu găsesc informații financiare despre profiturile generate de firmele sale (găsesc trei pe numele lui, dintre care una are ca obiect de activitate „alte activități referitoare la sănătatea umană”), fac un calcul și îmi dau seama că doar din reprogramări trebuie să fi generat cel puțin 64 de mii de euro din ianuarie încoace. Spun „cel puțin” pentru că nu știu cât produc ședințele unu la unu, mă pot baza doar pe numărul de facilitatori și membri ai Academiei. 

În a treia mea zi la fermă se spun povești până târziu. Deși în seara asta se pornește foc în sobă și caloriferele sunt calde când adorm, spre dimineață temperatura de afară ajunge la zero grade și eu îngheț iarăși, dorm tot cu sughițuri. La un moment dat mă trezesc și pun geaca de iarnă pe mine. E mai bine, dar nu cu mult. 

Dimineața următoare o începem cu flotări și exerciții în iurtă. Pentru mine este ultima zi aici, i-am informat pe băieți încă de ieri. Le spun că trebuie să mă văd cu un văr din Hunedoara și că apoi vreau să merg la mare de 1 mai.

N-are cine să mă ducă la asfalt, deci o iau frumușel pe jos, prin noroaie și natură. Pe final de drum mă latră niște câini, dar sunt salvat de vărul meu din Hunedoara, care chiar există și pe care-l rugasem din timp să mă scoată de acolo. 

În următorul episod voi oferi un pic mai mult context despre creatorul tehnicii de reprogramare, Emanuel Giurgi, și voi povesti cum a decurs interacțiunea mea cu el și Leopold după ce i-am informat că sunt jurnalist.