Înapoi în '94. Cinci secvențe cool de acum 25 de ani

Daniel Iftene

Redactor

Orice listă de filme remarcabile care împlinesc 25 de ani ar trebui să înceapă cu „Funcționarii” (Clerks) lui Kevin Smith, şi nu cu „Închisoarea îngerilor” (The Shawshank Redemption) (r. Frank Darabont).

Acesta din urmă rămâne unul dintre cele mai apreciate filme din toate timpurile, dar în formula episodică a „Funcţionarilor” se ascunde o generație.

Din ea fac parte Dante − casier la un magazinaș cu de toate, pe care-l lovește ghinionul să fie chemat la muncă în ziua lui liberă −, și Randal, colegul său de la un centru de casete video − care însă nu crede în ghinion, ci doar în „ventilarea” opiniilor despre orice, de la femei la „Războiul stelelor”.

În timp ce Dante trebuie să aleagă între iubita din prezent și cea din liceu, prin fața celor doi tineri defilează o sumă de figuri ciudate, iar ei înșiși ajung într-o serie de situații stânjenitoare.

Dintre aceste chipuri, cuplul Jay și Silent Bob (care se zărește dincolo de fereastra din scena de mai jos) a devenit una dintre imaginile iconice ale acelor ani.

„Pulp Fiction” este marele sărbătorit al acestui sfert de secol, datorită venerației pentru Tarantino − care a dat lovitura în ’94 după ce, cu doi ani înainte, lansase „Profesioniștii crimei” (Reservoir Dogs).

Palme d’Or la Cannes, Oscar pentru cel mai bun scenariu și nominalizări cu duiumul pentru trioul Uma Thurman, John Travolta și Samuel L. Jackson − acestea sunt doar câteva dintre câștigurile pe care filmul i le-a adus lui Tarantino.

Poveștile întretăiate ating o cotă maximă de umor, senzualitate și violență, în timp ce personajele se învârt ca niște șoareci în Los Angeles-ul lui Marsellus Wallace.

Infuzia de referințe cinematografice și dialogurile lui Tarantino au făcut ca „Pulp Fiction” să fie, probabil, cea mai citată peliculă din acel an.

Filmul poate fi urmărit și pe HBOGo.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

„Născuți asasini” (Natural Born Killers) intră în secțiunea „fără limite” a filmului american de la jumătatea anilor 1990.

Mickey (Woody Harrelson) și Mallory Knox (Juliette Lewis) traversează Vestul cu o forță letală, care acționează ca veninul asupra publicului.

În satira lui Oliver Stone, abuzurile la care au fost supuşi cei doi i-au transformat în criminali cu sânge rece, ale căror acte de sadism devin deliciul spectatorului de rând.

Cu ajutorul presei, cei doi avansează de la criminali la vedete, iar dâra de cadavre pe care o lasă în urmă e parte a unui mare spectacol mediatic.

Dincolo de satiră, subiectul s-a întors ca un bumerang împotriva filmului în momentul în care unii și-au transferat fascinația pentru cele două personaje în viața reală și s-au declarat „născuți asasini”.

În 1994, Krzysztof Kieślowski lansa ultimele două părți ale trilogiei culorilor, „Alb” și „Roșu„, după ce, cu un an înainte, prezentase „Albastru”.

„Trei culori: Roșu” ajunge să înnoade destinele personajelor din primele două părți, dar numai după ce, cu ajutorul modelului Valentine (Irène Jacob) și al fostului judecător Joseph (Jean-Louis Trintignant), dramatizează ultimul deziderat al Revoluției franceze: fraternitatea.

De sub masca rece a anilor care pregătesc sfârșitul mileniului, regizorul polonez dezvăluie nevoia fundamental umană de a fi împreună, dincolo de pulsiunile și traumele individuale.

„Sub măslini” (Through the Olive Trees) nu e doar o mostră pentru complexitatea simplă a regizorului Abbas Kiarostami, ci și un emoționant cântec de dragoste despre un bărbat care încearcă să cucerească o femeie, după un cutremur care le-a devastat ţara.

Hossein, un fost zidar, o cere în căsătorie pe Tahereh, partenera sa din pelicula la care ajunge să lucreze. Orfană și descurajată de familie să accepte o astfel de propunere, fata pare imposibil de înduplecat, dar insistența bărbatului va ajunge totuși să declanșeze un răspuns.

Jocul de-a ficțiunea și realitatea care se contaminează reciproc face ca „Sub măslini” să fie unul dintre cele mai importante filme lansate acum 25 de ani, iar scena de mai jos, în care cei doi împletesc lumile pe terasa înconjurată de mușcate, o probă de cinema pur.

Offscreen

→ A intrat și în cinematografele românești cel mai recent film semnat de Lars von Trier: „Casa pe care Jack a construit-o” (The House That Jack Built).

Pentru cei care cunosc filmografia regizorului danez, șocurile sunt destul de puține.

Sub haina unui film inteligent despre un inginer care se visează arhitect, dar care devine criminal în serie, scenariul aglomerează discuții despre artă şi morală, despre carne și suflet, despre creator și material, într-un colaj stilistic care reușește să se auto-asfixieze.

La fel ca în „Nymph()maniac”, personajul central al „Casei…” ajunge să-şi povestească viața ieșită din comun unui însoțitor-spectator care, inițial, se preface a fi „imposibil de impresionat”.

Iar aici, von Trier lansează cel dintâi indiciu asupra interlocutorului.

„Poți să-mi spui Verge!”, îi zice lui Jack vocea apărută din întuneric, iar o parte a publicului îl va recunoaște pe poetul Virgiliu și, în consecință, va intui o coborâre dantescă în infern, maimuțărită „cult” în partea de final a filmului.

O bună bucată a călătoriei alături de Jack este, într-adevăr, una dintre cele mai amuzante perspective asupra figurii criminalului în serie din ultimii ani.

Din păcate, o altă parte, auto-reflexivă, vine ca un căluș și-i blochează filmului această respirație − care, de altfel, ar fi putut fi memorabilă.

→ Claire Denis, una dintre cele mai importante regizoare europene, revine anul acesta în cinematografe cu „High Life”, primul ei film în limba engleză − un SF bizar care îi are ca protagoniști pe Robert Pattinson și pe Juliette Binoche.

Pelicula a fost deja remarcată la festivalurile de la Toronto și San Sebastián și deține o poziție privilegiată în topurile criticilor și deopotrivă în preferinţele spectatorilor.

→ În cu totul altă ordine de idei, Netflix a lansat primul film românesc − comedia „Ghinionistul” (Unlucky), filmată la Reșița, cu Vlad Logigan, Sânziana Tarță și Gheorghe Visu, alături de o seamă de alte vedete.

Filmul, care se vrea o comedie neagră irezistibilă, reușește să te facă să vrei să-l închizi la fiecare secvență, datorită umorului şi execuției de nivelul „La bloc”.

Așa că ne întoarcem la celelalte canale care au filme românești și mai așteptăm până la următoarea ofertă Netflix.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€