„În genunchi sau vă vom împușca!” Povestea grupului de studenți africani ajutați de o româncă să treacă granița

„Am simțit că suntem acasă”, își începe povestea Nontobeko Dluli, o tânără de 36 de ani din Eswatini, sudul Africii. Nontobeko este lidera unui grup de 26 de tineri africani, studenți la medicină în orașul Vinnîțea (Vinița), de unde au fost nevoiți să fugă după începerea invaziei ruse. 

E recunoscătoare pentru căldura pe care a găsit-o în voluntarii români de la granița Siret, după ce a reușit să fugă din Ucraina. Însă drumul până acolo nu a fost ușor: înainte de a trece granița înspre România, tinerii din grupul ei au trebuit să meargă 20 de kilometri pe jos, iar la graniță au fost amenințați cu armele. 

„Oamenii se împingeau foarte tare, iar vameșii ucraineni trăgeau cu armele”

Nontobeko Dluli sau Nonto, așa cum o alintă cei din jur, stă de cinci ani în Ucraina și este studentă în anul 5 la Medicină. 

Din cauza războiului a fost nevoită să-și abandoneze toate planurile de viitor, iar experiența prin care a trecut, încercând să fugă din țară, a fost traumatizantă, mărturisește ea. 

„La graniță erau incredibil de mulți oameni, foarte, foarte mulți oameni. Am ajuns la graniță sâmbătă la 20.00 și am reușit să intrăm în România la 04.30 dimineața, duminică. Femeile au avut prioritate, toate fetele mele au intrat, dar unii băieți au fost lăsați afară. Oamenii se împingeau foarte tare, iar vameșii ucraineni trăgeau cu armele. O fată din India a fost rănită și a trebuit să fie luată de ambulanță”, povestește acum Nonto.

Odată cu începerea războiului, părinții tinerilor, îngrijorați pentru siguranța lor, au început să comunice între ei, ca să decidă împreună ce pot face pentru a-i ajuta. „Se uitau la știri și când au văzut bombele nu știau ce se întâmplă. Se întrebau – este copilul meu acolo?”, explică studenta din sudul Africii. 

„Părinții au contactat guvernul țării noastre și ne-au transmis să mergem spre cea mai apropiată graniță, astfel încât să fim în siguranță. România era cea mai apropiată, așa că am închiriat un autocar care a fost ridicol de scump. Am plătit aproape 3000 de euro pentru transport. La 20 de kilometri de graniță, din cauza traficului infernal, autobuzul ne-a lăsat în drum și am mers pe jos. Cu bagajele după noi, 20 de kilometri, îți dai seama?”, își încheie Nontobeko povestea. 

Înainte să plece, au auzit bombele, iar de fiecare dată când sunau sirenele, trebuiau să coboare într-un buncăr amenajat la subsolul căminului unde stăteau.

„Sirena însemna că exista o amenințare. Și am urcat, am coborât, am urcat, am coborât, de fiecare dată când le auzeam. Au sunat și la 04:00 dimineața, atât de multă panică a fost.”

Odată ce au decis să părăsească Ucraina, Nontobeko devenit liderul grupului pentru că era cea mai matură ca vârstă, față de restul studenților, care au între 18 și 23 de ani. Nu toți stăteau în același loc înainte de plecare – unii locuiau în chirie, alții în cămin, dar toți aproape de Universitate. „Ne-am organizat pentru că au avut o persoană matură care a putut să-i calmeze. A fost extrem de stresant. Am fost copleșită, psihologic nu am fost ok, am fost extrem de obosită”, continuă Nonto. 

În ziua plecării și-a luat doar câteva lucruri esențiale în bagaj: „Nu am putut lua totul. Mi-am dat seama că nu mi-am luat o a doua pereche de încălțări, iar la graniță oamenii se călcau în picioare. Acum, tenișii meu sunt extrem de murdari. Nici măcar nu pot să-i spăl, pentru că nu se vor usca. Am reușit să luăm puține lucruri, pe majoritatea le-am lăsat acolo.” 

„În genunchi, dacă nu stați în genunchi vă vom împușca”

Foarte aproape de granița cu România, înainte să poată părăsi Ucraina și după ce fata din India a fost împușcată, oamenii au început să se împingă și mai tare, mai spune Nonto. 

„Vameșii ucraineni au forțat toți oamenii să se așeze în genunchi, în timp ce așteptam să intrăm. În loc să stăm în picioare, am stat în genunchi, imaginează-ți asta. Nimeni nu a tras în grupul meu, dar unul dintre băieți a avut nevoie de îngrijiri medicale, deoarece avea mâna ruptă, după ce a fost bătut și lovit. Un alt băiat din grup a fost amenințat cu arma în față, când vameșii încercau să-i calmeze pe oameni. «În genunchi, dacă nu stați în genunchi vă vom împușca»”, povestește studenta. 

La graniță erau două porți, una pentru ucraineni și alta pentru străini. „Se împingeau oamenii foarte mult, a fost oribil, oribil, oribil.” 

Odată intrați în România, tinerii africani au fost întâmpinați de voluntarii români. 

„Ne-au ajutat, ne-au dat haine, pături să ne fie cald, mâncare. Eram atât de obosiți și ne-au primit atât de bine! Oamenii ăștia au fost foarte drăguți. Am fost traumatizați atât fizic, cât și psihic, am stat în picioare toată noaptea, a plouat non-stop. Nu putem să le mulțumim îndeajuns și nu există cuvinte să le arătăm cât suntem de recunoscători pentru tot ceea ce au făcut pentru noi.

Când ieși dintr-o situație atât de stresantă și ești atras către atât de multă dragoste, te copleșește un sentiment de liniște. Am simțit că suntem acasă, asta pot să spun”, spune Nonto, din hostelul în care e cazată în prezent, în București. 

„Am luat legătura cu toate mijloacele de transport din Suceava”

Diandra Ioana Tănasă are 27 de ani și este doctorandă în științe politice la Cluj, dar a venit weekend-ul trecut în orașul natal, Suceava, pentru un eveniment personal. Între timp, vizita s-a „transformat în trei zile de stat constant în vama Siret sau în telefoane pentru a ajuta pe oricine este posibil”, pentru că „este legată emoțional de tot ceea ce se întâmplă la graniță.” 

Așa cum povestește, înainte de a ajunge acolo, a făcut o postare pe Facebook în care și-a rugat prietenii să doneze pentru refugiați: „O haină, un bănuț, orice, am zis că pot să mediez situația. În două zile, de la prieteni și prietenii prietenilor, am strâns 8000 de lei.” Din banii respectivi a cumpărat medicamente, absorbante, dar și scutece, pentru „mamele care au fugit cu copiii lor de doar câteva luni”. 

„În Siret, vineri, era dezorganizare totală, pentru că toată lumea voia să ajute, dar mai mult speriam refugiații, erau asaltați”, explică ea. Diandra a luat legătura cu cei de la ISU, s-a dus în locul unde era organizată tabăra de refugiați, a selectat toate produsele cumpărate pe categorii și le-a lăsat acolo.

Sâmbătă, o cunoștință de pe Facebook (contactată la rândul ei de un român din Eswatini) i-a scris și a întrebat-o dacă poate să ajute un grup de studenți din Sudul Africii, care a plecat din orașul Vinnîțea și încearcă să ajungă la graniță, iar apoi are nevoie de transport pentru a ajunge la București. 

Era vorba de grupul lui Nontobeko.

Delegația a colaborat cu autoritățile române și ucrainene spre a se asigura că studenții ajung în siguranță în România.

Apoi, din banii pe care i-a strâns cu ajutorul prietenilor, Diandra le-a organizat studenților transportul spre București. „Am luat legătura cu toate mijloacele de transport din Suceava, dar până duminică dimineață nu m-a ajutat nimeni, pentru că nu știam când vor trece granița. Puteam să mergem și cu transport gratuit, dar ar mai fi durat o zi și ceva. Am zis că nu este cazul să ne gândim la bani. Studenții cred că sunt încă stresați, pentru că lângă ei s-au tras focuri de armă”, adaugă voluntara.

Cu ajutorul Diandrei Tănasă, Nonto și ai ei au ajuns cu bine la București. Apoi, cu ajutorul ambasadei țării lor, au fost cazați la un hostel din oraș. 

„Am petrecut 5 ani muncind pentru diplome, mai aveam doar un an”

Nontobeko Dluli este creștină și spune că rugăciunile au ajutat-o și pe ea, dar le-au dat putere și celorlalți. „Singura noastră speranță a fost Dumnezeu, așa că ne-am rugat mult și am încercat să fim calmi. Dumnezeu a fost cu noi”, spune ea. 

Universitatea din Ucraina a oprit cursurile până pe 13 mai și, dacă situația din țară va fi mai bună, vor putea face apoi cursuri online. „Ne rugăm să se stabilizeze Ucraina și să putem să ne întoarcem. Ne rugăm și pentru asta.”

Nonto a vorbit cu pastorul ei pentru a-l ajuta pe băiatul amenințat cu arma, dar și cu mama lui, pentru a-i acorda ajutor de specialitate când ajunge în Eswatini. „Acum ne odihnim, dar ne doare tot corpul de la cât am mers și sperăm ca situația să se normalizeze și să ne întoarcem la școală și să ne terminăm licența. Am petrecut 5 ani muncind pentru asta, mai aveam doar un an. Sper din suflet să ne luăm diplomele. Dar suntem supraviețuitori, avem o poveste de spus mai departe”, a mărturisit ea, cu speranță și optimism în glas.

Acum, Nonto se pregătește să plece înapoi acasă, în Regatul Eswatini (n.r. până în 2018 Regatul Swaziland), alături de ceilalți tineri din grupul ei. 

„Și în țara mea sunt probleme”

Economia micului regat Eswatini este în declin, iar statul controlează media. Mai mult, în Eswatini există cea mai mare rată de HIV din lume și peste 200.000 de oameni trăiesc cu virusul.

Este ușor de înțeles de ce mulți tineri africani au hotărât să-și părăsească țara pentru a studia în străinătate. Plus de asta, potrivit DW, ei sunt atrași din Ucraina pentru școlile de medicină, cu taxe reduse, dar care oferă o diplomă care le este recunoscută peste tot în lume. „Și în țara mea sunt probleme, dar nu vreau să vorbesc mult despre asta. Tot ce se întâmplă în țara mea se întâmplă cât eu sunt aici. E neliniște și acolo”, spune Nonto despre locul unde se va întoarce.

În Ucraina, potrivit datelor oferite de Ministerul Educației, citate de Al Jazeera, în 2020, studenții internaționali au cheltuit peste 7000 de dolari pe an/de persoană, ceea ce înseamnă că cei care sunt înregistrați în universități aduc un profit de 542 de milioane de dolari țării.

Nonto spune că în Vinnîțea, orașul unde ea studiază, nu s-a prea lovit de rasism. 

„Am trecut prin incidente, dar sunt foarte rare. O prietenă care a absolvit în urmă cu 5 ani, când am venit eu, mi-a povestit că erau puțini străini atunci, iar oamenii albi din tramvaie preferau să stea în picioare, decât să se așeze lângă ea.

Însă acum, cred că oamenii au ajuns să se obișnuiască cu noi, datorită universităților de Medicină de aici. Cei tineri sunt ok, încearcă să învețe engleza și să se împrietenească cu noi. Cel mai mult rasism vine de la oamenii în vârstă, în special femeile albe care uneori chiar ne scuipă. Dar sunt puține cazurile astea. Cei mai mulți oameni din orașul meu sunt drăguți.”

Potrivit guvernului ucrainean, 76.548 de studenți internaționali, din 155 de țări sunt înregistrați la universitățile din țară; peste 18.000 sunt din India, iar 20% dintre ei sunt africani.