Iahina. Absoluta umanitate

Bianca Felseghi

Senior Editor

Puține sunt cărțile care te duc în sevraj odată ce le-ai terminat. Preț de câteva zile, rămâi să trăiești în acea lume imaginară, iar întâmplările despre care ai citit, cât ar fi ele de fictive, trec cumva în realitate, apoi în minte și pe urmă în inimă.

Și uite-așa înveți ceva ce nu știai despre oameni. Sau ți se mai dăruiește un argument care să te ajute să-i înțelegi.

Am citit „Zuleiha deschide ochii”, romanul de debut al tătăroaicei Guzel Iahina (41 de ani, născută la Kazan), de parcă ar fi fost vorba despre autobiografia unei generații.

De fapt, a unor generații succesive, care au trăit prin hrube neștiute din 1920 până în 1989, ca niște exploratori exilați cărora li s-a interzis să se mai întoarcă la civilizație.

Zuleiha e nevasta unui tătar dintr-o margine a Uniunii Sovietice. Când vin bolșevicii și colectivizarea, omul ei − țăran dintr-o bucată, pentru care viața e simplă ca o tăietură de topor − nu vrea să-și dea pământul și vitele.

Împotrivirea lui declanșează drama: Zuleiha este deportată și ajunge să trăiască departe de toate rosturile știute ale satului său și ale religiei musulmane.

Rețeta ingineriilor sociale sovietice e simplă: se scoate omul din mediul său, din casa și din comunitatea pe care le cunoaște cu ochii închiși, și se trimite în pustia Siberiei.

Se așteaptă 5-10 ani. Pe urmă se verifică rezultatul. Ce s-a ales de acel om? S-a integrat în noua ordine a lumii?

*

Asta e, poate, cea mai ticăloasă povară pe care o duc adulții întârziați și pensionarii zilelor noastre.

Cum ar fi fost viețile lor dacă părinţii nu le-ar fi fost închiși sau dacă nu și-ar fi pierdut casele, cum ar fi fost dacă erau lăsați să aibă meseriile pe care și le doreau, dacă n-ar fi avortat copiii pe care îi purtau în pântece, dacă nu le-ar fi fost frică să vorbească despre greșelile Conducătorului, dacă ar fi protestat că nu se mai găsește pâine și lapte?

Pe urmașii acelor vremuri îi recunoaștem astăzi în propriile familii, printre rudele noastre. Îi recunoaștem și-i înstrăinăm.

Fiindcă vehemența cu care ne hotărăsc viitorul după niște canoane propagandistice de acum 50 de ani e furia acumulată în zeci de ani în care n-au putut decide nimic, niciodată.

Citind-o pe Guzel Iahina, ai permanent această revelație: că URSS a însemnat cel puțin 70 de ani înmulțiți cu milioane de vieți irosite.

Cu fantomele lor ne luptăm încă. Numai că de forța lor hipnotizatoare nu par să fie conștiente decât noile guverne autoritariste instalate mai peste tot în Estul Europei.

La Guzel Iahina am regăsit același gust pe care îl are și lumea lui Vodolazkin din „Aviatorul” (Humanitas, 2017), cea creată de Ludmila Ulițkaia în „Imago” (Humanitas, 2016) sau a Svetlanei Aleksievici din „Vremuri second-hand” (Humanitas, 2016).

Sunt bucățele dintr-un puzzle imens, care, undeva în zona emoțională a creierului, se contopesc într-un roman unic din care nu rămân decât frânturi de conversații sau situații cu o răvășitoare forță epică.

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

Gesturi de iubire, vorba lui James Meek, pe un fond structural de ură.

Către final, nici nu mai știi cum e, de fapt, natura umană, dacă binele și bunătatea nu sunt cumva decât picături într-un ocean, anomalii sociale, comportamente deviante și inadecvate contextului.

Au ele forța necesară să mântuiască lumea?