Iahina. Absoluta umanitate

Bianca Felseghi

Senior Editor

Puține sunt cărțile care te duc în sevraj odată ce le-ai terminat. Preț de câteva zile, rămâi să trăiești în acea lume imaginară, iar întâmplările despre care ai citit, cât ar fi ele de fictive, trec cumva în realitate, apoi în minte și pe urmă în inimă.

Și uite-așa înveți ceva ce nu știai despre oameni. Sau ți se mai dăruiește un argument care să te ajute să-i înțelegi.

Am citit „Zuleiha deschide ochii”, romanul de debut al tătăroaicei Guzel Iahina (41 de ani, născută la Kazan), de parcă ar fi fost vorba despre autobiografia unei generații.

De fapt, a unor generații succesive, care au trăit prin hrube neștiute din 1920 până în 1989, ca niște exploratori exilați cărora li s-a interzis să se mai întoarcă la civilizație.

Zuleiha e nevasta unui tătar dintr-o margine a Uniunii Sovietice. Când vin bolșevicii și colectivizarea, omul ei − țăran dintr-o bucată, pentru care viața e simplă ca o tăietură de topor − nu vrea să-și dea pământul și vitele.

Împotrivirea lui declanșează drama: Zuleiha este deportată și ajunge să trăiască departe de toate rosturile știute ale satului său și ale religiei musulmane.

Rețeta ingineriilor sociale sovietice e simplă: se scoate omul din mediul său, din casa și din comunitatea pe care le cunoaște cu ochii închiși, și se trimite în pustia Siberiei.

Se așteaptă 5-10 ani. Pe urmă se verifică rezultatul. Ce s-a ales de acel om? S-a integrat în noua ordine a lumii?

*

Asta e, poate, cea mai ticăloasă povară pe care o duc adulții întârziați și pensionarii zilelor noastre.

Cum ar fi fost viețile lor dacă părinţii nu le-ar fi fost închiși sau dacă nu și-ar fi pierdut casele, cum ar fi fost dacă erau lăsați să aibă meseriile pe care și le doreau, dacă n-ar fi avortat copiii pe care îi purtau în pântece, dacă nu le-ar fi fost frică să vorbească despre greșelile Conducătorului, dacă ar fi protestat că nu se mai găsește pâine și lapte?

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Pe urmașii acelor vremuri îi recunoaștem astăzi în propriile familii, printre rudele noastre. Îi recunoaștem și-i înstrăinăm.

Fiindcă vehemența cu care ne hotărăsc viitorul după niște canoane propagandistice de acum 50 de ani e furia acumulată în zeci de ani în care n-au putut decide nimic, niciodată.

Citind-o pe Guzel Iahina, ai permanent această revelație: că URSS a însemnat cel puțin 70 de ani înmulțiți cu milioane de vieți irosite.

Cu fantomele lor ne luptăm încă. Numai că de forța lor hipnotizatoare nu par să fie conștiente decât noile guverne autoritariste instalate mai peste tot în Estul Europei.

La Guzel Iahina am regăsit același gust pe care îl are și lumea lui Vodolazkin din „Aviatorul” (Humanitas, 2017), cea creată de Ludmila Ulițkaia în „Imago” (Humanitas, 2016) sau a Svetlanei Aleksievici din „Vremuri second-hand” (Humanitas, 2016).

Sunt bucățele dintr-un puzzle imens, care, undeva în zona emoțională a creierului, se contopesc într-un roman unic din care nu rămân decât frânturi de conversații sau situații cu o răvășitoare forță epică.

Gesturi de iubire, vorba lui James Meek, pe un fond structural de ură.

Către final, nici nu mai știi cum e, de fapt, natura umană, dacă binele și bunătatea nu sunt cumva decât picături într-un ocean, anomalii sociale, comportamente deviante și inadecvate contextului.

Au ele forța necesară să mântuiască lumea?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€