Ludmila Ulițkaia: "În Rusia se cultivă concepția că suntem înconjurați de dușmani"

Are mâinile mici și elegante – asta era imaginea pe care o aveam despre Ludmila Ulițkaia. Îmi rămăsese întipărită în minte, din motive neștiute, după ce citisem un interviu pe care scriitoarea rusă îl acordase cotidianului britanic The Guardian și am căutat să o verific când am întâlnit-o, săptămâna trecută, la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM).

Prin anii '70, Ludmila Ulițkaia, biolog de formație, lucra într-un laborator de genetică, așa că mâinile par să-i fi fost construite pe măsura eprubetelor și a decantoarelor, doar că acum, în loc de soluții și reacții, combină cuvinte și emoții.

Cel mai recent roman care i-a fost tradus în limba română, "Imago" (Humanitas, 2016), e o saga a stalinismului, a dezghețului și reînghețului de după moartea unuia dintre cei mai sângeroși tirani ai secolului trecut.

Există câteva episoade memorabile în "Imago": întâlnirea lui Ilia cu kaghebeșnicul Anatoli Cibikov, nunta Regelui Artur cu Mașa ori emigrarea Lenkăi Vavilon.

Acea lume pare să fi supraviețuit doar datorită cărților-samizdat, a maculaturii care, deși interzisă, circula prin imensa burtă a Uniunii Sovietice.

Despre aceste cărți și despre ce s-a născut din cenușa imperiului stalinist am vorbit cu Ludmila Ulițkaia.

*

Scriitoarea Ludmila Ulițkaia (stânga), secondată de translatoarea de limbă rusă. FOTO: Raul Ștef.

Ludmila Ulițkaia (în stânga), secondată de translatoarea de limbă rusă. Foto: Raul Ștef.

– Spuneți, la un moment dat, că "literatura este o știință mai exactă decât istoria", iar "ceea ce zice un mare scriitor devine adevăr istoric". De ce credeți că ficțiunea are mai multă relevanță decât realitatea?

– Nu eu spun asta neapărat, ci eroul meu, care are în spate o mulțime de copii, băieți și fete care sunt educați prin literatură. Noi am trăit într-o lume centrată pe literatură. Încet-încet, ne îndepărtăm de acest model și cultura încetează să mai aibă în miezul său literatura. Trebuie să recunoaștem că rolul literaturii se comprimă.

– Citind "Imago", ai deseori impresia că lectura a înlocuit viața în URSS. Cărțile nu au lăsat conștiințele să moară?

– Nu știu alte vremuri atât de dificile, atât de grele ca anii '60-'70, chiar '80 – trei decenii de restricții, de îngheț, în care literatura era singura zonă de libertate. Nu știu alte vremuri în care cartea și cititul să fi însemnat atât de mult pentru devenirea de sine a omului.

În Berlin există un monument incredibil dedicat cărților arse. Practic, e o groapă acoperită cu sticlă în care vedem doar rămășițe: cărți ca atare nu sunt. Chiar în Germania fascistă a existat această înțelegere a faptului că e posibil să ai cartea drept cel mai puternic dușman.

Cartea poate fi dușmanul numărul 1 al ideologiei. În vremurile sovietice erau liste uriașe de cărți interzise, din cele mai diferite domenii. Ca pregătire, eu sunt genetician, și cărțile după care am învățat trecuseră prin perioade în care fuseseră reprimate, atunci când genetica era interzisă, fiind considerată o pseudoștiință.

imago

O parte foarte consistentă a literaturii filosofice rusești – vorbim despre Veacul de Argint al Rusiei (sfârșitul secolului XIX și primii 20 de ani din secolul XX – n.r.) – era sub interdicția de a ajunge în spațiul public. Sub această interdicție se aflau și cărți de istorie, și cărți de beletristică.

A fost o perioadă când un roman extrem de cunoscut – Demonii lui Dostoievski – era interzis.

Or, noi copiam cărțile și le multiplicam prin dactilografiere, chiar prin fotografiere – era o industrie de autopublicare, acel samizdat care a devenit celebru.

Romanul pe care îl aveți în față, "Imago", este despre valoarea pe care o are cartea, una care nu a dispărut, pentru că este reinvestită, repusă în valoare datorită internetului. Cu toate acestea, eu vorbesc în roman chiar despre importanța cititului și a cărții.

După schimbarea regimului, în Rusia a luat ființă o asociație care se numește Memorial, care încearcă să reconstituie memoria unor timpuri apropiate. Am dus, și se află expuse în muzeu, multe dintre aceste producții de samizdat.

"Anul 1953 a fost un an extraordinar de important, nu doar pentru că atunci a murit Stalin. În acel an s-a descoperit codul ADN, iar consecințele acestei descoperiri au fost uriașe. Fiecare dintre noi poate fi citit ca un text, datorită acestui cod ADN. Întreaga lume e un text și omul e un text, dar e și singurul în stare să și producă text." (Ludmila Ulițkaia, în dialog cu Mircea Cărtărescu, la FILTM 2016)

– Opinia generală legată de Rusia este un amalgam – de toate culorile – între admirație față de muzica și valorile sale literare, spre exemplu, și teama de consecvența sa antidemocratică. Rușii cum își văd țara?

– Este o întrebare foarte complexă, se pot da peste o sută de răspunsuri. Cred că, pentru noi, cele mai bune vremuri, din punct de vedere cultural, au trecut.

E vorba despre secolul al XIX-lea, de începutul secolului al XX-lea, de avangarda care a dat niște vârfuri incredibile. În acest moment, din punct de vedere cultural suntem într-o oarecare acalmie.

Cred că avem oameni foarte talentați, care pot să dea acel strat din care să răsară excelența, dar nu văd talente care să fie pe măsura trecutului nostru cultural.

Cultura este ceva aparte. Politicienii noștri au iluzia că ea poate să fie condusă. Așa ceva este imposibil. Ea poate să fie doar reprimată sau să i se creeze condiții să se dezvolte, dar în niciun caz nu poate să fie condusă.

Ludmila Ulițkaya alături de Mircea Cărtărescu la Festivalul de Literatură de la Timișoara. FOTO: Raul Ștef

Ludmila Ulițkaia, alături de Mircea Cărtărescu, la Festivalul de Literatură de la Timișoara. Foto: Raul Ștef

– Există o angoasă internațională legată de pregătiri de război, de izbucnirea unei noi conflagrații mondiale. Prin sensibilitatea dumneavoastră de scriitor – de om capabil să scrie istoria, cum spuneați –, cum simțiți actuala perioadă?

– Eu simt cu mare tristețe că politica oficială a țării mele duce la conflicte mici, mari și chiar foarte mari și mă tem în permanență de acest lucru. Este cultivată această concepție că suntem înconjurați de dușmani, că suntem o cetate în primejdie și că în permanență trebuie să fim gata să ne apărăm.

Acesta este tipul de mesaj pe care autoritățile îl livrează populației, iar populația este gata să înghită ceea ce i se livrează. Eu mă tem de o asemenea logică.

"Arhipelagul Gulag, a lui Soljenițîn, era cea mai dorită carte în era samizdatului. După 1990, a înregistrat cel mai scăzut interes de public: se vindea peste tot, inclusiv la gurile de metrou. Apoi, populația a votat masiv un președinte care este un fost reprezentant al KGB-ului. Puterea și-a dat seama că literatura nu mai are un rol formator de conștiință și că ceea ce merită, ceea ce trebuie cenzurat este presa." (Ludmila Ulițkaia)

– Este Vladimir Putin un produs al acestei lumi de care vorbiți și în Imago?

– Nu mi-am propus să conturez prognoze, dar asistăm la o concurență de împrejurări triste. Există o organizație care nu mi-a trezit niciodată simpatia sau afinitate, este vorba de poliția secretă, indiferent în ce țară funcționează.

Mi-ar fi plăcut, de exemplu, ca președintele țării mele să nu fie cineva care să-și aibă originea profesională într-o organizație cum e KGB-ul, ci să facă parte dintr-o sferă culturală – cum a fost, spre exemplu, Václav Havel. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni…

– Scrieți în carte așa: "Conștiința lucrează împotriva supraviețuirii". Din moment ce compromisul înseamnă supraviețuire, ce mai rămâne moral, etic, în acest calcul rece?

– Mi-e greu să judec acest instinct al dreptății sociale. Știu ce înseamnă instinctul de supraviețuire, care este legat de frică. Să vă dau un exemplu: în 1968, Natașa Gorbanevskaia, poetă și prietena mea, a ieșit în Piața Roșie în acel moment în care trupele sovietice invadau Praga.

Împingea un cărucior în care era copilul ei de 3 luni și mai avea un copil acasă. Făcea un gest aproape sinucigaș, pentru că se expunea nu numai pe sine, ci și familia, copiii, prietenii – nu mai încape discuție.

Și, totuși, calitatea ei morală, forța ei, a făcut să-și înfrângă teama, să iasă în stradă și să spună că acea agresiune nu se bucură de o susținere populară unanimă, că există oameni care spun Nu acestei invazii.

Asta înseamnă că există un conflict între simțul moral, care conduce la un anumit tip de comportament, și instinctul de autoapărare, care ar conduce către o altă concluzie.

În acel moment au existat 7 oameni care au reușit să-și învingă instinctul de autoapărare, să iasă în Piața Roșie și să spună Nu.

În fiecare dintre noi, în fiecare dintre oameni se duce această luptă, această judecată: care este limita dincolo de care devine insuportabil să treci cu vederea răutatea, nedreptatea, neadevărul? Care este punctul dincolo de care spui Nu?

Holocaustul este un exemplu care ne arată cât de jos se află această graniță.

114

În fiecare dintre țările europene unde s-a produs Holocaustul s-a găsit un număr suficient de mare de oameni care să suporte prigonirea evreilor: unii, ca să primească niște perechi de bocanci, unii, ca să primească o casă, alții, din pură ură față de ceilalți.

De aceea, unul dintre subiectele la care mă refer este modalitatea în care diferiți oameni se luptă cu tipurile de frică și ce răspunsuri găsesc la aceste frământări și la aceste temeri.

"E util să ne comparăm cu animalele. Toți avem sentimentul fricii pentru soarta urmașilor noștri, teama de fenomenele naturii, de dușmanul care e înarmat. E o trăsătură pe care o împărtășesc toate ființele vii. Există, însă, un tip de frică tipic umană: ne temem de șefii noștri, de închisoare, de autoritate, de constructe sociale. Asta nu e specific animalelor. Binele și răul sunt aici în impas. Lingviștii au descoperit că în Groenlanda sunt 23 de cuvinte pentru zăpadă – e un material cu care ei au contact permanent. Binele și răul, cu care ne întâlnim în permanență, nu au atâtea nuanțe, dar nu sunt nici concepte total opuse." (Ludmila Ulițkaia)

*

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.