Svetlana. Oamenii sunt fragmente de cărți esențiale

"Am auzit spunându-se uneori că omul e crud «ca o fiară», ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer și o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe fața pământului nu se poate compara în privința asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecțiunea".

Ivan Karamazov

Bunica povestea că, atunci când rușii au ajuns în sat, împingându-i din spate pe nemți, fetele de vârsta ei ascundeau nu doar alimente și animale, ci și cremele de față și de mâini, fiindcă Alioșii le mâncau, așa cum obișnuiau să bea și parfumurile.

Date fiind istoriile despre sălbăticia cu care Armata Roșie a "eliberat Europa", rușii au un mare dezavantaj moral în fața ocupanților naziști, despre care în părțile noastre se spune că nu furau și că-i tratau pe localnici (dacă nu erau evrei, desigur…) cu respect.

Cine au fost acești eliberatori, eroii întregii Europe, după cum spune și azi narativa Rusiei lui Putin?

Să ajungă în sufletele lor ca niște închisori întunecate − aceasta este căutarea pe care o întreprinde fosta jurnalistă bielorusă Svetlana Aleksievici, laureata din 2015 a Premiului Nobel pentru Literatură.

De doi ani încoace, cărțile ei sunt traduse masiv și în românește. Ele conțin relatări care induc o asemenea emoție, încât ești silit să așezi cartea alături, să privești în gol minute întregi și să nu continui decât după ce tragi de câteva ori aer în piept.

Svetlana Aleksievici adună mărturiile răscolitoare a sute de oameni din fosta Uniune Sovietică − supuși, decenii de-a rândul, la "vivisecții", "experimente pe viu", cum le numește autoarea.

Ceea ce reușește ea să pună laolaltă în volumele Războiul nu are chip de femeie (Editura Litera, 2016), Soldații de zinc (Litera, 2016) și Vremuri second-hand (Humanitas, 2017) e o lume îmbolnăvită de foame. Și la propriu, și la figurat.

Zeci și zeci de voci și de guri rostesc pe fiecare pagină adevăruri înfiorătoare despre crime greu de imaginat pentru o minte lucidă.

"Mă interesează și corpul, corpul omenesc, ca legătură între natură și istorie, între animalitate și vorbire. Toate detaliile fizice sunt importante: cum se schimbă sângele în soare, omul înaintea plecării în misiune… viața e inimaginabil de artistică în sine, și – oricât de crud ar suna – suferința omenească e deosebit de artistică.(Svetlana Aleksievici)

Cărțile Svetlanei Aleksievici abordează mai multe perioade istorice, dar descriu, în esență, un război permanent, care nu s-a încheiat nici astăzi.

Majoritatea celor pe care i-a intervievat au trăit fie foametea din Ucraina, fie dezastrul umanitar de la Stalingrad, au fost martori la omorurile din beciurile KGB-ului ori au participat la războiul din Afganistanul anilor '80.

În Vremuri second-hand avem o ciozvârtă însângerată din ceea ce a însemnat teroarea sub Stalin și credința într-un idee criminală.

Cele mai impresionate spovedanii sunt ale unor foști activiști și nomenklaturiști, ale călăilor Partidului și ai NKVD-ului.

Războiul nu are chip de femeie e povestea unui război mondial purtat de circa un milion de femei sovietice, care au luptat pe front la toate armele, de la infanterie la artilerie și de la transmisiuni la convoaie sanitare.

Război, război, război. E ca un fel de mantră pe care generații întregi de ruși sunt învățați să o rostească pentru a-și justifica locul în lume. Și asta în numele unei Patrii iluzorii, care în ultimii 30 de ani nu mai are nici măcar aura mistică întreținută cu atâta artă de sovietici.

În 1973, când Soljenițîn publica în Occident Arhipelagul Gulag − scrisă pe baza mărturiilor a 227 de prizonieri, deținuți politic care trecuseră prin sistemul penitenciar din URSS , s-a spus că această carte demonstrează cum viziunea leninistă a socialismului are la temelie represiunea și violența.

Iar susținătorii din Vest ai Moscovei au început să înțeleagă că problema lui Stalin nu fusese excesul de zel și că el, ca un inginer metodic, nu făcuse decât să pună în practică, după litera legii, comunismul imaginat de Lenin.

Același lucru s-ar putea spune și despre Svetlana Aleksievici. Doar că abordarea sa are o finețe tipic feminină, iar detaliile pe care insistă atunci când smulge mărturii de la interlocutori îți rup, în final, resortul.

Îți rămâne în minte, spre exemplu, Maria Vasilievna, care lupta în mișcarea de partizani și care, în timp ce scotea niște răniți din Minsk, a fost surprinsă de un atac al infanteriei.

"«Purtam pantofi cu tocuri înalte»", rememorează ea, «sufeream că eram mică de statură (...) Am rupt-o la fugă desculță, cu pantofii aceia în mână: îmi părea rău să-i arunc, erau foarte frumoși»."

O altă femeie, ajunsă felcer pe front, s-a dus la centrul de recrutare c-un geamantan de bomboane, iar comisarului care a urcat-o în camion i s-a făcut rău la vederea ei, fiindcă știa unde o trimite. Tocmai terminase liceul.

"«Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire», spune o altă femeie, soră medicală, «am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…»". (Fragment din volumul Războiul nu are chip de femeie)

"Căram în spinare întâiul meu rănit. De greu ce era, simțeam că mi se înmoaie picioarele. Îl căram și șopteam: «Numai să nu mori»!... Treceam cu mașinile – pretutindeni împrejur zăceau morți, cu capetele tunse și verzi, cum se fac, lăsați în soare, cartofii. Împrăștiați ca niște cartofi…" (Ekaterina Mihailovna, instructor sanitar)

Pentru volumul Războiul nu are chip de femeie, apărut în 1985, autoarea a intervievat, timp de aproape 15 ani, circa 800 de femei-soldat, și a corespondat cu alte mii.

Ce urmărește Aleksievici este să decojească sufletul rușilor, iar în final să obțină un răspuns la cea mai grea întrebare din lume: de ce?

De ce s-au pretat rușii la asemenea atrocități în timpul războiului? De ce nu se căiesc? De ce arată societatea rusească așa cum arată, ca un purgatoriu nesfârșit?

Înlănțuirea spovedaniilor urmărește o logică narativă și reușește să te ducă într-un punct culminant.

Urmărim semnele inocenței, apoi pervertirea combatanților, animalitatea la care predispune câmpul de luptă, convertirea în supraoameni – cei care decid viața și moartea semenilor lor –, remușcarea, mila, iertarea și renunțarea.

Citind Vremuri second-hand, simți cum crește și tot crește tensiunea mărturisirilor, până când povestea maiorului sovietic și a criminalului Ivan D. înflorește ca o cupolă de sânge.

Moartea învinge dragostea pentru generații întregi și e nevoie să fugi la capătul lumii ca să scapi de un blestem ce pare încastrat în ADN-ul neamului tău.

"Când m-au luat să lucrez la NKVD, am fost foarte mândru. Din primul salariu mi-am cumpărat un costum bun… era o muncă… cu ce s-o compar? Poate fi comparată cu războiul. Dar în război m-am odihnit. Dacă împuști un german, el țipă în germană. Ăștia însă… ăștia țipau în rusă (...) Eram plini de sânge… ne ștergeam palmele de propriul păr… Uneori ni se dădeau șorțuri de piele… Așa era munca… Slujba…. (...)

Nu poți să mănânci când ai o asemenea activitate… Eu nu puteam… Tot timpul mi-era sete. Apă! Apă! Ca după beție! Către sfârșitul schimbului ni se aduceau două găleți: o găleată cu votcă și una cu apă de colonie (...) Ne spălam cu apă de colonie până la brâu. Mirosul de sânge e pătrunzător, special (...) Aveam un câine ciobănesc, nu se apropia de mine când veneam de la serviciu." (Vremuri second-hand)

Decupat dintr-o viață trăită, acest fragment este atât de puternic, încât mi-a provocat o reacție fizică, ca o piatră în plexul solar.

Soldații de zinc e cartea unui război rămas fără har, dacă se pot pune aceste două cuvinte în aceeași propoziție.

E cartea războiului greșit, Afganistanul.

E cartea unde bătăliile nu mai au nimic înălțător, căci propaganda nu mai lucrează cu aceeași eficacitate ca în anii '40, iar soldații au nevoie de droguri ca să se încumete în teatrul de operațiuni.

În afara motivației pentru a câștiga, nimic nu era schimbat în felul în care rușii s-au dus la moarte:

"Soldatul sovietic e cel mai ieftin soldat. Cel mai răbdător, cel mai nepretențios. Neechipat, neapărat. Materie primă de irosit. Așa a fost în '41… și după 50 de ani e la fel."

"«La trei lucruri visau soldații», își amintește un alt fost combatant, «să-i cumpere mamei un șal, iubitei – o trusă de farduri, iar lor să-și ia un slip, pe vremea aia în țară nu se găseau slipuri. Așa a fost războiul ăsta. Colecții de urechi de duhi (dușmani – n.r.) luate trofeu»." (Soldații de zinc)

Afganistanul rușilor e ca Vietnamul americanilor. Întorși în țară, unde aproape nimeni nu știa că exista un conflict armat la granița de sud-vest a URSS, veteranii schilozi sunt uitați de toată lumea, fără case, fără proteze, fără medicamente sau consiliere psihologică.

O soră medicală de pe frontul din Afganistan își amintește:

"Mureau pentru trei ruble pe lună. Mâncau carne cu viermi, pește cu rugină pe el. Toți aveam scorbut, mie mi-au căzut toți dinții din față.

Vindeau păturile și cumpărau hașiș, ceva dulce, mărunțișuri. Acolo, dughenele sunt viu colorate și au atâtea mărfuri atrăgătoare. La noi… în țară nu exista așa ceva, ei nu mai văzuseră.

Așa că vindeau arme, gloanțe, cu care pe urmă erau omorâți. Și cumpărau în schimb ciocolată… prăjituri".

Multă vreme, autoritățile de la Moscova au ascuns faptul că în Afganistan se murea. Că oamenii erau mitraliați sau aruncați în aer de dispozitive artizanale.

Fiindcă, deseori, temperatura de afară trecea de 40-50 de grade, iar convoaiele militare aveau întârzieri imposibil de estimat, sovieticii au decis ca leșurile soldaților să fie trimise acasă în sicrie din zinc.

Zincul întârzie procesul de descompunere și oprește răspândirea mirosului de putrefacție. Transporturile speciale cu astfel de sicrie, care erau atașate unor curse aeriene sau feroviare, se numeau cargo 200.

Patria îi înapoia familiei pe cei uciși, cu interdicția ca sicriul sigilat să fie redeschis.

Sute de ani de-acum încolo, spune la un moment dat unul dintre personajele reale ale Svetlanei Aleksievici, o să se muncească istoria: ce-a fost asta? Ce fel de oameni au fost atunci? De unde au apărut?

O exorcizare, asta își propune scriitoarea rusă. O formă livrescă de terapie și de reconciliere cu trecutul, ale cărui stafii ne bântuie și astăzi.

"Unde este omul căruia numai gândul războiului să-i provoace suferință? Eu nu-l găsesc. Dar ieri, lângă sediul statului-major, zăcea moartă o pasăre necunoscută. Și ciudat… Soldații se apropiau de ea și încercau să își dea seama ce fel de pasăre e. Le era milă."

Svetlana Aleksievici

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează