Haijin

Codruţa Simina

Redactor

De douăzeci și patru de ani caută șaptesprezece silabe. A învățat să le numere pe degete. De treizeci și șapte face naveta între satul său și alte sate și orașe. De tot atâția se simte în exil. Iar timp de vreo zece, a citit în fiecare zi o nouă carte de poezii.

Există în om, întotdeauna, ceva care învinge brutalitatea exactă a numărului.

Să luăm numărul șaptesprezece. Atâtea silabe are un haiku. Pe pagina de wikipedia a orașului Jibou (județul Sălaj) se spune că aici predă cel mai mare haijin – scriitor de haiku-uri – din România.

Viorel Mureșan, poet și profesor de limba română, navetist și cititor împătimit, a dezvoltat în timp un surâs nemăsurat. Ochii lui au ceva din seninătatea gravă a unui samurai.

„Sunt ultimul optzecist aflat în exil”, spune el, ușor amuzat, în micul apartament din singurul bloc construit în comuna sălăjeană Surduc. Aici împarte cu soția sa singurătatea unui horn, nenumărate cărți și falimentul unei farmacii cu care a fost vecin până mai ieri.

„Ducându-mi supliciul didactic aproape retras, aici, într-un sat din nordul Ardealului, toată această viață am simțit că-mi pierd mințile în așteptare”.

Așa începe cel mai recent dintre volumele sale de poezie, dedicat poștașului rural – mesagerul acela care, în zilele fericite, aduce vestea că afară, în lume, mai există oameni.

Viorel Mureșan și soția sa locuiesc în singurul bloc din Surduc.

*

„pe șina de fier
așteptând primăvara
un fulg disperat”

– V-ați născut în 1 aprilie. Vi se pare că are vreo însemnătate aparte?

– Cred că e importantă data nașterii. Acest 1 aprilie este o zi fericită pentru poezia românească, dacă am în vedere că, pe stil vechi sau pe stil nou, s-au născut Octavian Goga, Alexandru Phillipide, în 1900, Gheorghe Pituț, cred că în ’43, iar, mai încoace, știu că tot pe 1 aprilie e născută Gabriela Adameșteanu.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Literatura română vede în 1 aprilie o zi fastă. Evident că data nașterii m-a preocupat în măsura în care mă preocupă și numele, pentru că ele spun câte ceva despre personalitatea celui în discuție.

Numele, de pildă, acoperă toată istoria unei ființe umane. Deci, nu este deloc întâmplător dat, și încă de la Platon există această preocupare de a descifra sensurile numelor proprii.

– Ați încercat să vă descifrați numele?

– Nu m-am gândit la a-i da o descifrare, mai ales că nu-mi place foarte mult. E un nume diminutival și oarecum cu ecouri florale.

Aș fi preferat unul mai serios, dar nu l-am ales eu și, până la urmă, nu mi-am căutat niciun pseudonim, pentru că niciodată nu suntem siguri pe devenirea noastră și multă vreme am crezut că nu e cazul și n-am de ce să-mi caut un pseudonim.

– Deci, v-ați împăcat cu numele…

– M-am împăcat, așa este, sigur că da. M-am împăcat cu el.

– Și-apoi, după acel 1 aprilie, ce a urmat?

– M-am născut într-un sat din județul Maramureș, dar nu din Maramureșul istoric. Aci, destul de aproape, în comuna Ulmeni. Cred că satul meu are nume latinesc, se numește Vicea. Și acolo am copilărit, până la 14 ani, când am plecat la liceu, tot aproape, dar în județul învecinat, Sălaj, la Cehu Silvaniei.

Deja intrasem în adolescență când am început liceul, într-un loc de care mă leagă foarte multe amintiri încă vii și dragi mie, pentru că liceele acestea de provincie te leagă mai mult decât un liceu într-un mare oraș.

Era și prima comunitate cât de cât urbană pe care o descopeream și în care am început să mă integrez. Ca să nu mai vorbesc că acolo am descoperit valorile culturii.

Venisem cu o școală destul de precară din sat, cum era atunci, înainte de anii ’70. Școlile de la țară aveau mai mult dascăli suplinitori sau cu un curs de calificare. În niciun caz nu căutau vocații, să descopere ei vocații.

În liceu am avut parte de profesori foarte buni la limba română și la limba latină și tot atunci am descoperit revista Secolul 20, care era în primii ani de apariție.

Era deja formată o colecție, aproape un raft în biblioteca liceului, și, la un moment dat, pentru că pe bibliotecari îi năpădeau broșurile de partid, s-au hotărât să renunțe la revista Secolul 20.

„Secolul 20” a avut prima apariție sub formă de carte în 1961, publicând fragmente de literatură universală. Foto: tvr.ro

Eu îl ajutam pe bibliotecar, care era profesor de matematică, și ne-am apropiat destul de mult în timpul cât lucram cu el la bibliotecă. Mi-a spus că trebuie să arunce revistele – și l-am rugat să mă lase să le răsfoiesc. Și timp de o lună-două, am răsfoit cât am putut din toată colecția – și asta a produs o mutație hotărâtoare în devenirea mea.

– Ce-ați descoperit?

– Am descoperit gustul pentru literatura universală. În clasele a XI-a și a XII-a făceam literatură universală, se studia dinspre antichitate spre contemporaneitate, dar, la o oră pe săptămână, nu se putea pătrunde decât superficial în opera unor scriitori.

Doar o deschidere era posibilă. Cu siguranță m-a emoționat profund în ’70 – eram în clasa a zecea -, moartea poetului Paul Celan, trăitor la Paris, plecat din Bucovina și cu un destin nefericit, pentru că era evreu și familia lui căzuse victimă Holocaustului.

Atunci l-am descoperit pe Paul Celan. Se aruncase în Sena în luna mai a anului ’70 și unele reviste din țară au făcut numere cu el. Atunci m-am apropiat pentru prima dată de textele lui, la un volum, de altfel singurul care circula în România.

Încă am urmărit peste tot publicațiile care dădeau texte și traduceri din Celan. În studenție i-am descoperit și opera în limba română, extrem de restrânsă, nu mai mult de șapte-opt texte, dintre care vreo cinci sunt poeme. Celelalte sunt texte în proză, tot un fel de poeme în proză sau traduceri în limba română făcute de Celan. Cred că și acesta a fost un moment la fel de important ca descoperirea revistei Secolul 20.

– Îmi imaginez un băiat în clasa a zecea care citește niște reviste și descoperă că lumea e mult mai mare decât credea el…

– Păi, mă descopeream, propriu-zis. Începusem să scriu poezie încă de prin clasa a șaptea, așa. Poezie e prea mult spus. Începusem să am niște încercări literare. Bâjbâiam.

Sigur că prea multe metode de a mă îndrepta nu aveau nici profesorii, pentru că ei înșiși nu erau inițiați în literatura modernă. Doar am fost martorul – e adevărat că atunci nu am știut – al primului manual de clasa a douăsprezecea.

Pentru că atunci liceul se limita la 11 clase și acel manual, primul pentru clasa a douăsprezecea, era foarte stufos. Se vedea că era făcut neprofesionist: nu exista un criteriu al selecției valorilor.

Plutea evident o confuzie în rândul profesorilor – cum plutește și astăzi, de fapt – că nu se ajunsese cu studiul poeziei nici măcar la postmodernism. Întotdeauna profesorii rămân ultimii, cu un pas în urma evoluției literaturii.

– De ce simțiți că se întâmplă asta?

– Cred că din lipsa lecturilor, în primul rând. Cu siguranță asta se întâmplă și între profesori, și de acolo, poate că de acolo, dar și din alte cauze, derivă și rămânerea în urmă a tinerilor în ceea ce privește gustul literar.

– Cum sunt elevii dumneavoastră de acum?

– În general, sunt mediocri. Însă, în ultimul an școlar am avut o clasă de profil umanist mai receptivă. Cel puțin câțiva dintre elevii de acum au fost străluciți cititori, în primul rând, și, o parte, și în ceea ce creează. Simt că au gust pentru lectură – pentru că, de pildă, Nichita Stănescu, dacă le este bine predat începe să le placă.

Nichita Stănescu. Foto: icr.ro

– Ce înseamnă Nichita Stănescu bine predat?

– Adică să se renunțe la clișeele vehiculate atât de manuale, cât și de cărțile acestea de colportare a comentariilor literare, și să se facă analiză pe text.

Și să se aleagă texte mai simple care se pretează la analiză pentru că au și nuclee de artă poetică. Și îndată percep copiii mecanismul după care și-a creat Nichita imaginarul poetic și încep să-l guste.

– De fapt, își creează ei o relație cu textul, nu li se impune una dată de comentariu…

– Evident. Eu i-am invitat întotdeauna să urmărească straturi ale textului. Le ofer variante și pe urmă știu și ei să se apropie în felul acesta de text, pornind de oriunde, fie de la titlu, fie de la o imagine, fie de la un cuvânt-cheie sau de la un cuvânt cu oarecare recurență în text.

Textul literar, știm de la Umberto Eco, poate fi abordat din oricare unghi al său, de la coadă, de la titlu…

Mai mult, i-am orientat pe copii spre texte fără titlu, pentru că poezia contemporană are această modalitate de a înlocui titlul cu asterisc sau a lăsa poemul pur și simplu fără titlu.

Ei înțeleg că o dimensiune fundamentală a poeziei este ambiguitatea. Or, lipsa titlului, care oricum te orientează într-un fel sau altul, lipsa lui îți lasă totala libertate să fii un interpret liber al textului.

– Cum îi simțiți: le place libertatea asta?

– Da! Și abolirea punctuației le place, și ortografia fără majusculă – nicio majusculă să nu apară în text.

– În școala generală era un loc comun să începi un comentariu despre Eminescu cu fragmentul acela din Călinescu: Ape vor seca în albie…

– … și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări… până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale!

– Exact! De unde vine pasiunea asta de a da comentariul și citatul și de a-i impune elevului ce să înțeleagă?

– Mi se pare o metodă restrictivă. Tot din trecutul didacticii vine și asta. La începuturile mele în profesia asta, am prins colegi care cultivau așa-zisele caiete de expresii frumoase.

Fiecare elev căpăta notă după ce i se verifica acel caiet de expresii frumoase, care trebuia să apară apoi în lucrările lor de olimpiadă, în teze neapărat… Și fiecare găsea asemenea expresii în lecturi și își însușea, sau le prelucra, dacă era mai capabil. Astea erau metodele.

Dar atunci nu proliferaseră comentariile în felul în care ele se prezintă azi… Pe urmă s-a făcut o adevărată industrie din asta. Sigur, le mai citesc și eu câteodată, pentru că trebuie să văd de unde își iau autorii informațiile.

Aceste comentarii colportează aceleași expresii și aceleași citate, uneori le mai și deformează, de la unul la celălalt. Nu mai au niciun fel de control și nu mai există niciun fel de copyright. Metoda e dăunătoare, face rău deopotrivă literaturii și celui în formare. Și cititorului.

– Când elevii ajung la dumneavoastră, în liceu, îi simțiți că au avut niște profesori care i-au învățat să citească cu drag sau mai degrabă să repete rețete?

– Acum sunt foarte rare cazurile de elevi care citesc cu drag. Dar mai sunt, de sămânță au mai rămas, cum se spune. Pentru că așa se nasc oamenii; unii dintre ei vor rămâne în continuare cititori, dar și cititul ca atare a început să se pervertească, că nu se mai citește pe suport de hârtie.

Există alte mijloace și recurg la acelea. Cartea o mai au în față doar fragmentar, niciodată n-au avut-o în mână, să simtă căldura pe care o emană, foșnetul hârtiei, mirosul cernelii tipografice. Acestea creează, la rândul lor, emoții cititorului.

– Dacă ar fi să structurați literatura română pentru predarea la liceu, cum ați face-o?

– Ar trebui să se revină la studiul cronologic. Acum, în clasa a noua se pornește de la câteva teme, care se regăsesc și în textele vechi sau clasice, dar și în cele contemporane.

Deși, există un paradox și aici… Bine ar fi să se predea cronologic, cum s-a făcut înainte vreme, dar mă întorc iarăși și zic că literatura veche a fost descoperită tocmai prin prisma literaturii actuale, a literaturii mai noi. În acest sens, Nicolae Manolescu face o istorie începând dinspre contemporaneitate spre trecut și găsește că avem o literatură de peste 500 de ani, ceea ce cred că e iluzoriu.

De 500 de ani datează primul text, Scrisoarea lui Neacșu, de la 1521. Literatură propriu-zisă nu poate fi vorba să existe de atâta vreme. La cronicari, cu mari eforturi pot fi găsite oaze de literatură.

Însă o operă temeinică și cu adevărat valoroasă este Țiganiada – scrisă în două variante, la 1800 și 1812. Care a avut neșansa să fie cunoscută publicului larg abia cu debutul lui Bacovia, în jurul lui 1915.

Până atunci nu ajunsese nici măcar la îndemâna unor scriitori în formare, deveniți pe urmă scriitori clasici. Sunt convins că, dacă ar fi citit Țiganiada, altfel ar fi arătat și opera lui Alecsandri, și opera lui Eminescu. Și poate și a lui Caragiale.

Altfel ar fi arătat poemul Epigonii, dacă și Budai Deleanu s-ar fi bucurat de un portret făcut de Eminescu. Acolo unde se află Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic… Budai Deleanu ar fi avut, cu siguranță, cel puțin trei strofe, după Alecsandri.

– Practic, literatura română începe cu o absență…

– Exact! Pornim de la Țiganiada și ajungem astăzi la Mircea Cărtărescu și, în poezie, la Ion Mureșan, de pildă, care e absent din manuale. Pentru că manualele se fac în altă parte.

*

„plouând în
curtea școlii copiii
biciuiesc alfabetul”

*

– Să ne întoarcem la primele încercări poetice, la acea bâjbâială. Ce credeți că se află în spatele acestui imbold de a începe să scrii?

– Cred că poezia – arta, în general – te caută ea. Înainte ca tu s-o cauți. Simțeam că mă caută ceva nelămurit, sigur, odată cu alte vizite care îți dau târcoale la vârsta aceea, anii adolescenței. Și, dacă te caută insistent, ea te și găsește.

Așa am ajuns ca abia în clasa a douăsprezecea să reușesc să public primele texte poetice într-o revistă de circulație și notorietate națională, defuncta Amfiteatru.

A fost o revistă studențească, înaintea Echinox-ului de la Cluj, care a format în jurul ei unul dintre nucleele literaturii tinere. Revista avea pagini pentru elevi. Bănuiesc că erau coordonate de regretatul profesor Tudor Opriș, care era prezent și-n taberele de creație.

Pentru că și taberele de creație, la rândul lor, dacă n-au avut altă menire, cum se dovedește acuma, cel puțin ne-au oferit șansa să ne cunoaștem, tinerii autori de atunci. Și, în timp, unii am ajuns scriitori.

Țin minte că într-o astfel de tabără m-am cunoscut cu Mihai Dragolea (foto).

Chiar am primit de la domnul Alexandru Cistelecan o fotografie dintr-o tabără de creație, zilele acestea, când Dragolea murea.

Nu știam de fotografie, era făcută în anii ’70, într-o astfel de tabără de creație.

Deci, cel puțin ne-am cunoscut, și unii dintre noi ne-am regăsit peste ani în amfiteatre studențești, în reviste, și s-a format atunci între noi un liant care a rămas.

Pentru că o caracteristică a generației ’80 este solidaritatea, faptul că s-a afirmat în grup. Altfel nici nu se putea, în condițiile socio-politice de atunci.

– Atunci, tineri fiind, și căutați de poezie, cum resimțeați comunismul?

– Am început să conștientizăm pe măsură ce ne maturizam. În momentul în care am ajuns la Cluj, la cenaclul revistei Echinox, am devenit coleg și prieten cu Emil Hurezeanu care, într-o zi, după ne ce înregistrasem amândoi citind poeme la Radio Cluj, ne-am dus la o cafea și mi-a arătat o poză.

Așa, discret, a scos din portofel o poză cu o doamnă frumoasă. Și mi-a spus că este Monica Lovinescu. Am aflat apoi, în timp, pentru că el a devenit și un fel de legatar testamentar, că între ei era și o oarecare înrudire.

Sigur că în cămin nu ascultam Europa Liberă, nu aveam posibilitatea aceasta. Dar ascultasem înainte, în armată. Făcusem armata la Securitate, la Cluj, și eram prieten cu un magazioner. Acest magazioner avea un aparat improvizat și în podul cazărmii mă chema să ascultăm Europa Liberă, seara.

Gustul îl aveam, dar în cămin nu mai aveam posibilitatea asta. S-a accentuat pe urmă. După ce am venit în „producție” și ne-am rupt de matca Echinox-ului, am simțit tot mai dramatic presiunea ideologică. Și nu numai ideologică.

– Poetul Ion Mureșan spunea la un moment dat că, într-un fel, exilul le-a prins bine optzeciștilor, pentru că la țară se aflau „testiculele limbajului”…

– Frumoasă exprimare. Atunci nu realizam că e chiar un exil. Nu percepeam toate nuanțele cuvântului. Însă Ion are dreptate – a avut și el parte de vreo opt ani de profesorat în satul Strâmbu, județul Cluj, aproape de Bistrița și de Maramureș.

La mine s-a prelungit până astăzi acest exil. Însă el nu era total nici atunci. Pentru că, după plecarea de la Echinox, cei care au rămas, în primul rând profesorul Ion Pop, mi-au oferit o rubrică de poezie. Și eram obligat să scriu despre o carte de poezie o dată pe număr, în virtutea acestei investiri.

Prin urmare, îmi vedeam numele apărând cu o oarecare regularitate. Iar texte poetice se mai strecurau ba în Vatra, ba în Steaua… Câteodată ajungeam și la reviste din București. Pentru că eram în relații foarte bune cu cel ce avea să devină autorul primei istorii a acestei generații poetice, Radu Țeposu, care lucra la Amfiteatru și la Viața studențească, și care-mi mai deschidea oportunități.

– Pentru un scriitor tânăr, care tocmai terminase facultatea în Cluj, să ajungă dintr-odată în Surduc, județul Sălaj… Nu vă lipseau discuțiile cu ceilalți scriitori, schimbul de idei, efervescența aceea a Echinox-ului?

– Asta o resimt și astăzi. Poate și din cauza firii mele, am rămas un izolat, un om retras. Sigur că atunci o simțeam mai acut. Pe-urmă m-am mulțumit să merg o dată pe lună la Cluj, la sfârșit de săptămână. Erau șase zile lucrătoare, și numai de sâmbătă seara până duminică seara se putea lipsi.

Pe-urmă m-am dus mai rar și m-am acomodat, mi-am creat un alt univers. Lectura a fost, însă, de bază. Pentru că în acei ani – și au fost câțiva, poate zece – citeam zilnic un volum de poezii.

Mă alimentam cu cărți. Librăriile erau doldora, ajungeau și tineri pe rafturi, și am simțit sprijinul unora dintre foștii colegi, care îmi trimiteau, de pildă, apariții rarisime, cum a fost un volum foarte frumos al poetului grec Oddysseas Elytis, scos de editura Dacia.

Mi l-a trimis Virgil Podoabă – cred că nici astăzi nu i l-am plătit: costa 42 de lei.

– Zece ani, un volum de poezie citit în fiecare zi?

– Da!

– Aveți poeți pe care știți că nu i-ați citit?

– S-ar găsi, dacă m-aș gândi bine. (Pauză). Pe unii nu i-am citit bine la vremea lor. A fost cazul lui Ion Zubașcu, de pildă. Care și el trăia undeva în Borșa, Maramureș.

Debutase la Albatros, mi-a trimis cartea și atunci nu l-am citit foarte bine. Mai am astfel de cazuri. Un caz care mă urmărește încă, tot un poet cu origini maramureșene, e Ioan Es Pop.

Asta se întâmpla mai târziu. N-am ajuns la prima ediție a volumului său de debut, Ieudul fără ieșire. Între timp am ediția a doua și am ajuns să-i citesc o antologie mai pe urmă, și ne-am și împrietenit. Însă el a fost pentru mine o foarte mare descoperire.

– Exilul și naveta asta permanentă v-au dat vreodată senzația de dezrădăcinare?

– Mai degrabă singurătate. Acesta e un sentiment pe care îl percep ca fiind acut. El transpare în ceea ce scriu, dar transpare și în conduita mea. Nu fac o tragedie din asta, pentru că și profesional sunt la fel – ca profesor, vreau să spun. Mă închid într-o carapace de unde aștept să se nască expresia ei poetică.

– „Toată această viață am simțit că-mi pierd mințile în așteptare” – așa scrieți în prefața celei mai recente antologii de versuri – Poștașul rural.

– Cred că forma de plural, mințile, întărește sensul de a pierde ceva esențial din ființa ta. Tocmai acesta e sensul scrisului – de a îmblânzi așteptarea.

Poștașul rural s-a născut din acest sentiment, al așteptării. Am descoperit, recitindu-mi poemele, vara trecută, că așteptarea este o temă recurentă și poate esențială a poeziei mele. Apoi, figura poștașului m-a urmărit, iar știrea din ziar, efemeritatea ei, m-a interesat întotdeauna.

– Ce imagine: un navetist așteaptă un poștaș…

– Da! Adică întotdeauna, cât lipsește de acasă, navetistul se gândește că îl poate aștepta o bucurie cât de mică. Și ea, de obicei, venea prin poștă. O scrisoare, o revistă, o știre, un mic comentariu, undeva, într-un colț de revistă. Așteptam să exist.

Copilul și bătrânul apar frecvent în poezia mea – cred că acestea două sunt și cele mai poetice vârste ale omului. Omul matur nu are nimic poetic în el, dar copilul e într-o permanentă stare de beție, tot timpul e oarecum turmentat.

Iar bătrânii se întorc la vârsta copilăriei. Și cred că așteptarea pentru aceste două vârste este mai intensă și poate mai dramatică decât pentru omul matur, care trece mai ușor peste viață și se lasă mai ușor prins în realitate.

*

„lumânări
se aprind una din alta
un căluț alb în zori”

*

– Aveți un program, un orar de citit?

– De mulți ani, citesc dimineața. A fost o perioadă când mă trezeam la două noaptea, și patru ore de lectură. E adevărat că alternez, poezie cu proză, eseistică și filosofie, mai nou și cu artă.

Pentru că mi-am descoperit această slăbiciune pentru artele vizuale, oarecum târziu – ca un fel de compensație pentru că nu am nici cea mai mică atracție pentru muzică. Nu-mi cântă.

Și atunci am început să caut și să găsesc sensul autentic al termenului arta plastic; astea sunt pentru duminica – să mă ierte Dumnezeu, chiar în perioada slujbei. Consider că nu fac un mare păcat dacă mă ocup de artă în timpul în care alții se duc la biserică.

Dar, cum spuneam, mă trezeam la două. Acum am mai redus, mă scol către trei, patru. Și alternez – întotdeauna am un mare roman pe masa de citit. Citesc câteva zeci de pagini, nu foarte mult. La mine, citirea unui roman durează luni de zile.

S-a întâmplat să dureze și un an întreg cu Ulise, al lui James Joyce. Am încercat să citesc două romane în vacanța de iarnă: unul pentru lecturile mele – Despre eroi și morminte, al lui Ernesto Sabato, celălalt ca obligație, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Eram, nu știu, la a cincea lectură, și am înțeles că nu se poate. Și am lăsat Sabato până am terminat Camil Petrescu. Cu care eram și mai grăbit – obligațiile zilnice.

– Recitiți periodic ceea ce predați?

– Am făcut-o până acuma. Mai am doi ani până la pensie. Am făcut-o aproape de fiecare dată, mai ales cu câteva romane care oricum îmi sunt aproape de inimă – Ion, Mara, Baltagul… Mai puțină plăcere îmi face lectura teatrului. Nu știu de ce.

Nu-mi explic nici eu. Dacă citesc, citesc neapărat texte mai aproape de spiritul acesta modern născut după existențialism, după avangardă, poate ceea ce s-ar numi, într-un fel, teatrul absurd – Ionescu, Beckett – la ei mă mai întorc. Dar mă întorc ca să mă încarc cu altfel de stări decât cele obișnuite.

– Care e autorul sau cartea care v-a dat cea mai frumoasă stare?

– Bacovia. (Recită)

Iubito, și iar am venit…
Dar astăzi, de-abia mă mai port –
Deschide clavirul și cântă-mi
Un cântec de mort.

Și dacă-am să cad pe covoare
În tristul, tăcutul salon, –
Tu cântă nainte, iubito,
Încet, monoton.

*

„pe sub ușa-nchisă
strigă
lumina unui fir de sânge”

*

– Există o responsabilitate a poetului pentru ceea ce trimite în lume?

– Neapărat. Cronicarul spunea: Voi da sama de-ale mele câte spun! Sigur că nu putem transmite oricum aceste stări, și mă gândesc la poezia născută din suferință. Poate e chiar un truism, că toată poezia mare s-a născut din suferință.

Însă, în sens cotidian, suferința apare în poezie, din nefericire, tot mai des. Tot mai mulți poeți de care sunt înconjurat, și aici mă refer la cărțile lor, scriu cărți izvorâte din suferințe, din experiențe traumatizante.

Prin astfel de experiențe trece orice om, o carte de genul acesta am scris eu însumi (Ceremonia ruinelor) – imagine pe care am văzut-o într-un spital de recuperare, unde oamenii făceau exerciții să deprindă din nou mersul, după perioade de paralizie și alte boli.

Și se chinuiau să se deplaseze în jurul pavilionului, în incinta spitalului. Eu însumi mă aflam într-o situație mai delicată atunci, nu puteam nici să stau în fața oglinzii, să mă bărbieresc. Nu mă țineau picioarele.

Țin minte că era într-o primăvară, și înflorea forsythia, și pe urmă cireșii în jurul spitalului, și eu vedeam ființele chinuindu-se să meargă – și mi-a venit această imagine, ceremonia ruinii.

– Când scrieți, simțiți că vă caută cuvintele într-un anume fel sau dumneavoastră sunteți cel care…

– Le provoc! Deci, eu le provoc. Mă caută mai rar. Uneori mă caută-n vis și fără folos, pentru că nu rămâne nimic dimineața. Trăiesc o clipă fericirea de-a fi scris un poem frumos și pe dimineață nu mai rămâne nimic din el.

Uneori și în stare de trezie mai am această întâlnire fericită cu cuvintele, dar, în cele mai multe dintre cazuri, le provoc. Și asta se întâmplă sub forma mersului.

Eram un fel de dromoman până nu demultă vreme și, pentru că trăiesc înconjurat de păduri, umblam prin păduri. Le știu ca pe propria-mi palmă, toate pădurile din jurul Surducului. Și în plimbări de-astea îmi provoc mintea.

Mă bucur de o memorie care-mi permite să scriu în minte. Ea vine după un lung exercițiu și după lecturi îndelungate, în care, ca să nu fie făcute degeaba, mă străduiesc să rețin câte ceva. Și-atunci memoria a rămas aproape intactă. Încă.

În orarul unei școli, pentru profesia de dascăl există acele ore libere – ferestre. Am trasee bine stabilite în care nu stau în școală să buchisesc lecțiile sau să scriu altceva, ci îmi urmez aceste trasee și scriu în cap.

Au fost ani în care, la sfârșitul unui an școlar, aveam o carte de poeme scrisă în acel an și în acele condiții.

– Dromoman…

– Da. Mă închide față de lume. În astfel de trasee mă feresc să mă întâlnesc cu cunoscuți: mi s-a întâmplat să-mi fugă ceea ce scrisesem până atunci și, oricât m-am chinuit, n-am mai putut recupera.

Și, odată ajuns în cancelarie, trebuie, foarte discret, să-mi caut o bucată de hârtie să transcriu. Pentru că ochii celorlalți sunt curioși. Nu mi s-a întâmplat, dar poate sunt atât de curioși să mă întrebe, să vadă ce fac.

Și atunci trebuie să apelez la o maximă discreție. Sigur, e un fel de vorbire de unul singur până le văd pe hârtie. Uneori îmi scapă tocmai țâțâna poemului și, când am pierdut-o aia… s-a dus.

– Mai regăsiți ideea?

– Uneori da, alteori s-a dus pentru totdeauna. Și acum țin minte cum mi-a fugit un poem… Tot așa, m-am întâlnit cu un nefericit și cred că m-a luat la o bere…

Înainte să-l văd mi-a părut un poem foarte frumos, și nu l-am mai văzut niciodată după aceea: era despre o mașină de tăiat iarba. Cred că a fost una dintre căile prin care am ajuns la haiku.

*

„adun ciuperci
pe mâini aura lor voi purta
prin orașe”

*

– Cele 17 silabe.

– Da. Dacă timpul e puțin, vreau să forțez o imagine și neapărat mă străduiesc s-o torn în formele atât de rigide ale haiku-ului. Și atunci am ajuns la această cale spre poezie. E-adevărat că la haiku am ajuns, ab initio, altfel.

Era prin ’92 când, devenit profesor universitar la Brașov, poetul Alexandru Mușina a venit la Surduc cu o trupă de studenți în cercetări folclorice. Și după-mesele mai veneau pe la noi, mai țineam ședințe de cenaclu la căminul cultural, care este peste gard de casa mea. Odată au făcut un concurs de haiku-uri, și-am intrat și eu în joc.

Ei erau mai antrenați, făcuseră astfel de exerciții de scriere artistică. Atunci mi-a venit prima dată ideea să scriu un haiku. Ei au plecat după două-trei săptămâni și-n vara aceea am tot scris la haiku-uri. Unele mi-au ieșit, altele mai puțin.

Au trecut 24 de ani. În acești 24 de ani am scris toate haiku-urile mele.

– Ați căutat șaptesprezece silabe.

– Da. Citisem cu atenție toate edițiile românești cu poezie japoneză și haiku în special, dar niciodată nu mi-a trecut prin gând să scriu și eu. Ca student, le citisem la Biblioteca Universității pe toate care erau la dispoziția noastră. Ideea că se poate chiar scrie în limba română mi-a venit atunci, cu studenții.

– Mai numărați silabele în gând sau ies la număr din exercițiu?

– Le număr pe degete. E-adevărat că versurile ca atare, de cinci sau de șapte silabe, vin și singure, dar suma lor, cele șaptesprezece silabe, trebuie să o număr pe degete.

– Regula asta e mai degrabă restrictivă sau, dimpotrivă, vă dă foarte multă libertate în interiorul ei?

– Eu o simt ca restrictivă. De multe ori am avut substanța, aluatul unui haiku, dar nu puteam nicicum să-l încadrez în silabe, și atunci l-am transformat în altceva – o strofă sau altfel de poezie. Am fost constrâns să renunț.

Cred că asta se întâmplă în orice limbă care nu e limba japoneză. Sunt sigur că trebuie să ai o natură specială ca să scrii haiku, și în primul rând o percepție a naturii. Asta se întâmplă cuiva care nu a copilărit între blocuri și pe un maidan de beton.

Cine scrie epopei n-ar putea să scrie și haiku-uri. Este o fulgerare de o clipă care surprinde o mișcare irepetabilă și inedită a naturii. O secundă, atât.

Asta n-o poate face decât cineva care are o relație cu natura, care a trăit în mijlocul ei și-a fost condiționat de ea. Natura a fost matricea spirituală în timpul devenirii mele.

– Fiind băiet…

– … păduri cutreieram, așa-i! Cred că asta e, în ultimă instanță, o prefigurare de o clipă care nu trebuie scăpată. Mișcarea unei frunze, a unui fir de iarbă, cântecul unei păsări pe care, când vrei s-o privești, a zburat. Când ridici ochii spre ea, nu mai e.

Sunt multe legi ale haiku-ului pe care le ignor. Niciodată nu le-am știut pe toate. Am nimerit odată între haijini, într-o împrejurare: la Vișeul de Sus se organiza un concurs de haiku-uri și era acolo un haijin important, care a murit, din păcate.

El organiza, avea rezultate remarcabile, fusese și în Japonia în urma unor concursuri de creație. Și, la o ediție a concursului lor, mi-au dat Marele Premiu, și-atunci am fost nevoit să mă deplasez să-mi ridic premiul, și-am nimerit numai între haijini.

Cred că erau cinci, în juriu. Și i-am auzit discutând teoria haiku-ului și-am plecat dintre ei pentru că nu mă interesa. Ei știau toate legile acestea, pe care le discutau foarte savant, și m-am simțit oarecum intrus și complexat.

Eu cred că trebuie să fii și talentat ca să scrii haiku. Dacă asta e îndeplinită, cred că celelalte pot veni de la sine.

– Ce e talentul?

– Aici aș răspunde cu cel puțin o parafrază după Sfântul Augustin – Dacă nu mă întrebi ce e talentul, știu. Dacă îmi pui această întrebare, nu mai știu.

– Și un pas mai departe, poezia? Cum vă simțeați atunci, în anii aceia de izolare în care citeați o carte de poezii pe zi?

– Poezia era atunci, cred, singura formă de existență omenească pentru mine. Căutam în Scânteia numai faptul divers. Care avea poezia sa, spre deosebire de restul paginilor, multe la număr, care erau pură maculatură. Eram conștient, în același timp, că mă clădesc, mă zidesc ca poet. Pentru oricare scriitor, lectura este esențială.

Cred că ăsta e motivul pentru care am ajuns acum să citesc iar marile opere în proză – cu poezia am mai rărit-o. O citesc în virtutea unor obligații.

Viorel Mureșan a absolvit secția română-rusă a Facultății de Filologie din Cluj și a debutat în volum în 1982. Este membru al Uniunii Scriitorilor, în filiala Mureș, care l-a și premiat în 2013 pentru volumul Colecția de călimări.

Haiku-urile publicate printre răspunsurile sale din acest interviu fac parte din volumul Rafturi cu liniște, publicat la Editura Caiete Silvane.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€