„Ghid de călătorie în Evul Mediu”. Interviu cu istoricul Anthony Bale

Vasile Decu

Redactor

Anthony Bale, „Ghid de călătorie în Evul Mediu”, Editura Polirom, 2025

„Ghid de călătorie în Evul Mediu: Lumea văzută prin ochii omului medieval”, de Anthony Bale (2025, 59 lei). Traducere de Justina Bandol.

Profesor de istorie la Cambridge, unul dintre cei mai buni și celebri medievaliști din Europa, călător neobosit, iubitor de cărți, pisici și vrăjitoare, după cum singur se descrie, Anthony Bale este printre autorii și istoricii mei preferați. Am devorat „A Travel Guide to the Middle Ages” acum vreun an, când am dat de ea într-o librărie din Veneția (cât de potrivit!) iar când am văzut că editura Polirom a anunțat că o va aduce, în traducere, la Bookfestul de acum, l-am rugat să prezinte cartea și cititorilor români - lucru pe care l-a făcut cu entuziasm și plăcere (și se vede în povestirile lui din răspunsurile de mai jos), căci într-adevăr este un ghid minunat pentru călătorii în fascinantele secole medievale.

Anthony Bale, profesor de istorie la Cambridge, unul dintre cei mai buni și celebri medievaliști din Europa.

Vasile Decu: Sunt obsedat și de cărți, și de călătorii, și de istorie. Cartea ta a fost ca iarba mâței pentru mine. Mi-a plăcut enorm. Ai povestit că ai lucrat la ea în pandemie. Bănuiesc că ai avut ceva aventuri în documentarea ei.

Anthony Bale: Fiecare călătorie pe care am făcut-o pentru documentarea acestei cărți a avut probleme. Aproape totul a fost un dezastru (râde). Înainte, tradusesem volumul clasic al lui Sir John Mandeville, cel mai important ghid de călătorie din Evul Mediu. Și aveam în minte o metodă de lucru care depindea de vizitarea locurilor reale, menționate în carte, chiar dacă erau acum foarte diferite de cum erau în Evul Mediu, ca o modalitate de a gândi cercetarea istorică și într-un mod fizic - să mă pun pe mine în rolul unui călător, să iau în considerare peisajul și modul în care acesta are un efect asupra călătorilor și cititorilor. De exemplu, oamenii care au vizitat Ierusalimul în Evul Mediu nu menționează aproape niciodată că este un loc deluros. De obicei, vorbesc despre el ca și cum ar fi plat, dar când vizitezi Ierusalimul vezi că este un loc foarte muntos, foarte stâncos.

Așa că am încercat să vizitez cât mai multe dintre locurile pe care le menționez în carte. Dar a venit pandemia iar călătoriile au devenit foarte dificile. Însă partea interesantă e că a fost ca o oglindă în timp, pentru mentalitatea, structurile și sistemele de călătorie din timpurile medievale. Când am ajuns în Veneția, era o grevă generală, așa că nu aveam cum să ajung de la aeroport în oraș. A trebuit să mă împrietenesc cu niște străini și să împărțim un taxi. Eram ca un pelerin medieval, nevoit să depindă de aceste relații cu străini ca să călătorească. În Veneția a trebuit mereu să port cu mine, pe telefon, certificatul medical care arăta că nu am Covid. La fel ca în regulile de carantină din Evul Mediu. În Germania am făcut boala Lyme de la o înțepătură de insectă, o formă destul de severă. În Maldive m-am îmbolnăvit de Covid, în cele din urmă, iar călătoria a fost un dezastru.

O altă asemănare cu călătoriile medievale a fost cât de scump era totul. Mă confruntam tot felul de anulări bruște. Și eram la mila forțelor externe. Decizii guvernamentale, politici publice, totul se putea schimba brusc. Eram în avion spre India, dar nu am putut să aterizăm deoarece închiseseră granițele, în timpul zborului nostru, din cauza pandemiei. E amuzant acum, când povestesc, dar pandemia m-a influențat mult în scrierea cărții. A fost o perioadă incredibilă!

V.D.: Tehnologia călătoriilor e diferită azi, dar multe dintre experiențele, dintre trăirile umane au rămas la fel ca atunci, în Evul Mediu, în urmă cu… Mi-e frică să nu te enervez acum, ca istoric, dacă ne apucăm să definim Evul Mediu ca perioadă și ca întindere în ani…

A.B.: Nuu, sunt foarte relaxat cu privire la subiectul ăsta. E doar o categorie folosită de istorici. Oamenii din Evul Mediu nu știau că sunt medievali (râde).

Dar putem vorbi de o perioadă clar definită în istoria călătoriilor medievale. După „Moartea Neagră”, după 1348-49, vedem o înmulțire uriașă a călătoriilor, atât comerciale, seculare, cât și a pelerinajelor. E o perioadă pe care o putem defini ca Evul Mediu târziu, de la anii 1350 până la Reforma Protestantă, până în secolul 16, când vedem un volum foarte mare de călătorii ale oamenilor obișnuiți, adică nu foarte bogați. Atât călătorii cu caracter religios, cât și cu scopuri comerciale. Se dezvoltă astfel o cultură a călătoriilor. Evident, oamenii călătoreau și înainte - în cruciade, ori pentru motive personale, ori în pelerinaje. La fel, oamenii de după. Dar putem vedea o perioadă clară pe care o putem numi un fel de epocă de aur a călătoriilor medievale, când mii și mii de oameni - din toate domeniile și categoriile sociale, de toate vârstele, femei, bărbați, tineri - călătoresc tot mai des, din diferite motive. Apare, deci, acea cultură a călătoriilor: avem ghiduri de călătorie, literatură specifică, și o infrastructură dezvoltată, cu hanuri și toate cele necesare pe rutele lor.

Veneția mea 'goală', februarie 2024.

V.D.: Evident, comerțul este sistemul circulator al continentului iar dezvoltarea orașelor italiene, și nu numai, accelerează acest fenomen al călătoriilor. Acum câțiva ani am vizitat Veneția în februarie, în mod intenționat, ca să o am (aproape) doar pentru mine. Dar tu ne explici că adevărata Veneție trebuie să fie plină de oameni, de călători și de turiști, căci asta a definit-o mereu. Hai să vorbim despre Veneția medievală, când era un fel de aeroport Heathrow ori Doha.

A.B.: (râde) Exact, exact! Așa cum avem azi aceste aeroporturi uriașe, iar cele mai bune exemple sunt Doha, Dubai sau, mai bine, Istanbul - locuri între Est și Vest, unde se întâlnesc oameni care altfel nu ar interacționa, din motive politice ori culturale. În lumea contemporană, în Istanbul avem oameni din Iran sau Arabia Saudită, din Rusia și mulți oameni din Europa. Oameni care nu interacționează în mod normal, în țările lor. Într-un fel, aeroportul este un loc care șterge granițele și amestecă oamenii.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

BOOKFEST 2025 - Recomandările noastre pentru raftul tău de istorie

BOOKFEST 2025 - Recomandările noastre pentru raftul tău de istorie

Veneția era la fel. Era un oraș-stat fondat pe călătorii și comerț. Era un stat într-un sens foarte diferit, căci frontierele ei erau maritime, nu terestre. Chiar dacă avea posesiuni și în peninsulă ori pe uscat, era formată dintr-un lanț de zone satelit, de orașe, comunități și baze comerciale, până în Crimeea, în Marea Neagră, și în Orient. Veneția, colecția de insule pe care o vizităm azi, a fost creată special pentru călătorii și comerț. Cum nu (putea) avea ziduri și porți, a avut mereu un caracter cosmopolit, era văzută ca un oraș deschis. Veneția a fost prima care a legiferat și a construit toate structurile și instituțiile necesare călătoriilor, atât din motive de profit, cât și ca să își întărească rolul de hub de călătorii. În secolele 14 și 15, în Veneția puteai întâlni cea mai mare diversitate de oameni, mai mare decât în Roma ori Ierusalim. Se adunau aici oameni de peste tot, din Etiopia, din Persia, din Islanda, din nordul Finlandei, din Norvegia etc. Iar Veneția era diferită de Ierusalimul roman, de exemplu, deoarece nu era un oraș religios. Da, avea destinații de pelerinaj, erau motive religioase pentru a merge acolo. Dar ea a fost construită ca oraș secular, care să găzduiască ori prin care să treacă oameni de prin toate locurile lumii și din toate categoriile sociale.

V.D.: Un hub de tranzit în călătorii peste mare. Uneori, când mă enervează întârzieri de câteva ore la îmbarcare, mă gândesc cum, în trecut, așteptai chiar și săptămâni bune să te urci pe vas. Iar călătoriile lor chiar erau lungi, obositoare și, mai ales, periculoase!

A.B.: Absolut. Probabil cele mai bune surse de informații pe care le avem despre călătoriile de atunci sunt cele în care lucrurile merg prost, când aflăm că oameni au murit sau că și-au pierdut toți banii sau lucruri de felul ăsta. Sau oameni care se întorc și scriu pentru viitori călători, pe care îi sfătuiesc ce să evite, ce să nu facă și unde să nu se ducă.

Dar un aspect foarte important aici este că majoritatea acestor călători nu se așteaptă să se întoarcă cu bine. Înainte să plece la drum, își scriu testamentul și ultimele scrisori și își plătesc datoriile. Pleacă cu gândul că s-ar putea să fie ultima dată când îi văd pe cei dragi, partenerul, familia, comunitatea. Mai ales atunci când pleacă în pelerinaj, ideea că s-ar putea să moară pe drum era văzută ca un fel de onoare, o binecuvântare. Pentru că erai, în ultimele momente, mai aproape de Roma sau de Ierusalim. În plus, pelerinii erau oameni mai săraci, deci și mai vulnerabili, fără a putea controla multe dintre lucrurile care li se întâmplau. Multe dintre sursele pe care le-am folosit vorbesc despre oameni care mor în timpul călătoriilor și despre momentele când au fost și ei în pericol.

Căci existau multe pericole, mai ales din punct de vedere medical, față de vremurile de azi. Ei vorbesc deseori despre rău de mare, dar cel mai probabil era vorba despre boli grave, precum dizenteria, care omora. Erau pericole legate de vreme, de starea alimentelor, de toxiinfecții și boli infecțioase - probleme cu care călătorii se confruntă și astăzi, dar pe atunci puteau fi fatale.

V.D.: M-a șocat cât de fluide erau secolele medievale. Mii, zeci de mii de oameni pe drum, către toate colțurile lumii. Nu prea știm sau uităm acest aspect când ne imaginăm acea perioadă.

A.B.: Nu, și ar trebui. Unul din scopurile mele cu această carte a fost să-i ajut pe cititori să înțeleagă că impulsul uman de a călători, nevoia asta a noastră, cultura călătoriilor datează nu doar de azi ori din secolul 20. Și că oamenii au călătorit mereu, din motive personale, religioase ori medicale - dar și din curiozitate! Mult mai devreme decât am crede, înainte de Renaștere și de „Marele tur”, înainte de călătoriile elitelor din secolul 19, oamenii plecau în călătorii care aveau semnificații culturale pentru ei.

Cartea mea include multe exemple de femei, tineri și copii, oameni needucați și care nu erau bogați, călugări ori misionari - nu există un singur tip de călătorie ori de călător, sunt foarte multe identități.

V.D.: Dar principalul impuls, dincolo de lumea comercială, pentru mase, era religia și simbolistica pelerinajului.

A.B.: Nici pelerinajul nu era ceva singular. Unii oameni plecau în pelerinaj pentru sufletul lor, pentru beneficiul lor direct, ca să reducă timpul pe care l-ar fi petrecut în purgatoriu după moarte. Alți oameni devin pelerini din motive medicale, deseori. Dacă sufereai de o anumită boală te duceai într-un anumit loc. Iar unii oameni erau trimiși în pelerinaj. Uneori de către comunitatea lor, în numele satului lor, ca să facă această călătorie pentru toți. Iar unii oameni erau trimiși în pelerinaj ca pedeapsă pentru faptele lor ori ca penitență. Călătoriile au tot felul de motivații. Iar pelerinajul poate fi un drum scurt către următorul oraș. Ori nu foarte departe. Sau poate fi o călătorie amplă, de-a lungul Europei, până în Islanda ori la Ierusalim. Dar oamenii făceau astfel de călătorii lungi, știm asta foarte bine.

Celebrul glob geografic Erdapfel.

V.D.: Europa nu-i așa întinsă, Mediterana e ca un lac european, căci lumea este mult mai mare. Iar călătoriile medievale depășeau deseori aceste granițe. Încă de pe atunci, putem vorbi… nu de globalizare, e un termen prea actual, dar vorbim de o lume conectată. Iar unele dintre personajele tale chiar s-au pus la drum!

A.B.: Îmi place formularea asta, de lume conectată. Da, lumea era conectată și atunci iar oamenii știau asta. În Europa, țesăturile și mirodeniile erau botezate după numele locurilor de unde proveneau. Știau că piperul vine din India, că scorțișoara lor provine din Asia, că nucșoara lor vine de foarte de departe sau că țesăturile lor provin din Persia sau Siria. Sunt conștienți că există aceste locuri. E un fel de globalizare, în modul în care percep ei globul. În imaginația europeană, lumea începe de undeva din Indonezia, de unde vin mirodeniile și pietrele prețioase, și se sfârșește prin Islanda ori Azore, pe la mijlocul Atlanticului. Un fel de lume est-vest. Călătorii mei ajung până în China, Java, Sumatra ori Etiopia, în Africa. Globul lor avea cele trei continente cunoscute până atunci, Asia, Africa și Europa. Au o idee despre globul pământesc și rețelele care îl acoperă, dar nu este același glob cu al nostru. Cartea mea începe cu povestea unui glob geografic din 1491, făcut în Nürnberg, în Germania. Unul dintre motivele penru care îmi place acel glob este că arată doar trei continente. Arată lumea medievală cunoscută pe atunci. Da, oamenii din Evul Mediu știau că Pământul e rotund, aveau o idee despre legăturile globale - dar nu știau de Australia, nu știau de America, nu știau de Arctica sau de Antarctica. Și nu aveau o idee clară despre întinderea sudică a Africii. Însă vedeau deja întregul glob ca pe o entitate conectată, pe care își puteau cartografia călătoriile și comerțul.

V.D.: Și mie îmi plac mult globurile geografice, mai ales cele supradimensionate, le caut mereu prin muzee. Și vreau neapărat să am și eu unul, căci parcă te invită să te joci cu el, să visezi, să înțelegi rute și conexiuni - din prezent.
E fascinant cum, zece ani mai târziu, lumea globului din Nürnberg era cu totul alta!

A.B.: În muzeul din Nürnberg, lângă el se află un alt glob, construit ceva mai târziu, care arată cu totul diferit. Are desenate acum Americile și sudul Africii, arată o altă lume.

Dacă m-ai pune azi să desenez o hartă a planetelor și a sistemului solar, sunt sigur că ar arăta diferit de acum o sută de ani, ori de ce ar desena cineva peste un secol, când vor râde de felul în care vedeam noi lumea, sunt sigur.

Lumea se schimbă mereu, chiar și peisajele se schimbă, granițele se mută tot timpul. Așa că fiecare hartă este o imagine a trecutului, mai degrabă decât a unui prezent stabil, continuu.

V.D.: Iar asta face ca toate acele cărți de călătorii medievale să devină documente istorice importante, chit că au și multă fantezie pe paginile lor. Ba chiar explici că și fantezia aceasta este important de studiat istoric.

A.B.: Eu cred că apariția cărților și ghidurilor de călătorie din Evul Mediu a fost foarte importantă atât pentru cei care făceau aceste călătorii, fizic, cât și pentru cei care călătoreau cu imaginația, ca cititori. Care nu aveau de gând să călătorească fizic acolo, sau nu puteau ori nu-și permiteau, din cauză de bani ori poate pentru că era prea periculos.

O parte importantă a religiilor este imaginarea locurilor sacre, Mecca, Ierusalim, Roma. Imaginarea unui peisaj religios ideal este vitală. Însă devine o provocare, pentru toate religiile, să sintetizezi această fantezie cu realitatea locurilor. Ai, astfel, două tradiții, una a lumii reale, în care trăiești, și una a inimii, a sufletului, a locurilor imaginate. În multe biserici din Europa încă vezi un Ierusalim verde și plat, pictat într-o formă idealizată. Un loc european, pe care-l poți vizita în fantezie.

Iar aceste două lumi, una reală și una idealizată, sunt și azi în esența călătoriilor. Instagramul este plin de priveliști idealizate. Când te duci la Niagara sau la Atena, sunt anumite fotografii pe care trebui să le faci. Nu-ți pozezi picioarele ori cerul, ci anumite panorame. Iar asta definește călătoriile de mult timp. Sunt anumite experiențe iconice, idealizate, pe care trebuie să le ai ca să călătorești cum trebuie, să călătorești corect. Dacă te-ai dus la Atena și n-ai văzut Acropole, dacă a fost la Ierusalim și n-ai văzut Biserica Sfântului Mormânt, dacă te-ai dus la Veneția și n-ai văzut Bazilica Sfântul Marcu, ai călătorit prost, ai călătorit incorect. Dacă te duci la Niagara și stai doar în cazinou, fără să vezi cascada, ai fost oare la Niagara? (râdem)

V.D.: În plus, aceste jurnale de călătorii sunt importante și pentru că ne dezvăluie viața lor cotidiană, care nu se fosilizează, nu lasă urme la fel ca monumentele ori ca marile evenimente. Sunt ferestre către obiceiuri și lucruri mici, mâncare, obiecte de toaletă - dar foarte relevante istoric.

A.B.: Da, iar eu abia am zgâriat suprafața acestor realități în carte. Scrierile medievale sunt sărace în privința experiențelor cotidiene ale oamenilor normali. Dar în cărțile de călătorii le vedem tot timpul. Cum era să suferi de asaltul puricilor și insectelor - oamenii scriu despre asta pe drum. Ce mănânci pe mare către Corfu și Creta. Cum e vinul în ținuturile musulmanilor. Întrebări la care călătorii trebuie să se gândească, așa că avem o bogăție de detalii.

Unul dintre călătorii mei este prințul englez Henric din Derby, mai târziu regele Henric al IV-lea. El a călătorit mai întâi către Prusia, apoi la Veneția, prin Boemia și Polonia, în drum spre Țara Sfântă. Avea un alai uriaș, cu bagaje enorme și cantități mari de obiecte și materiale. Dar a păstrat inventarul pentru toate acestea. Căci călătoriile aveau o fizicalitate foarte mare. Și-a notat tot, toate obiectele cumpărate, de la cele banale la cele de lux, unde găsești încălțămintea potrivită, cine și cum are grijă de cai și așa mai departe.

Găsim foarte multă individualitate și subiectivitate în aceste jurnale medievale de călătorie.

V.D.: Când ai vorbit de legătura celor trei continente, Europa, Africa și Asia, mi-am adus aminte cu regret că eu încă n-am ajuns la Istanbul. A fost orașul unde, timp de milenii, s-au întâlnit aceste trei lumi.

A.B.: Am ancorat capitolul despre Istanbul în anii 1420, când încă era un oraș creștin, probabil unul dintre cele mai mari orașe din lume, o punte reală între Est și Vest, dar o punte diferită față de cum va fi în scurt timp, după cucerirea otomană a Constantinopolului, în 1453.

Și mie mi se pare minunat de vizitat Istanbulul, căci unul dintre cele mai interesante aspecte ale lui e că poți vedea atât de multe schimbări istorice, inclusiv în monumentele lui, Hagia Sofia fiind cel mai bun exemplu, această uriașă bazilică creștină străveche devenită muzeu, apoi moschee din nou, acum. E plin de istorie care se schimbă mereu, și în prezent. Mi se pare foarte interesant, mai ales ca medievalist, să văd cum Evul Mediu nu e chiar atât de îndepărtat, că încă mai are multă semnificație și putere și cum provoacă dezbateri despre cum îl interpretăm.

V.D.: Știu că este o întrebare nedreaptă, poate chiar stupidă, dar care a fost călătorul medieval preferat?

A.B.: Îi iubesc pe toți, desigur (râde). Dar pe Margery Kempe o cunosc cel mai bine. E un personaj care-i enervează pe mulți dintre cititorii ei. Dar mie mi se pare o persoană extraordinară. Este uimitoare, deoarece a călătorit din Anglia la Ierusalim, din Spania la Roma, către Polonia și Norvegia. A bătut lumea, deseori pe cont propriu, ca femeie la vârsta a doua, într-un secol al 15-lea. Și a făcut asta cu puțini bani și înfruntând multă ostilitate. Povestea ei mi se pare inspirațională și fascinantă. E neobișnuită, dar nu este unică. Mai sunt femei care au călătorit în acea vreme. Dar ei i-am dedicat cel mai mult timp.

Un alt personaj pe care-l recomand oamenilor este Felix Fabry, un călugăr elvețian de origine germană. Jurnalele lui de călătorie, mai ales către Ierusalim, sunt foarte personale și pline de umor. Adesea este foarte amuzant, când povestește despre greșelile lui, despre cum se rătăcește sau ajunge în locuri greșite, ori despre gafe. Căci este o fire modestă. Scrie și foarte frumos și am inclus în carte episodul în care se întoarce din călătoriile lui și câinele de la mănăstirea sa, care de obicei era foarte agresiv cu oamenii, îl recunoaște și aleargă în brațele lui. E un moment frumos, foarte intim și personal, pe care nu îl găsești în alte texte medievale.

V.D.: Unii dintre călătorii tăi au ajuns foarte departe, în Asia, unde crește foarte mult exoticul în imaginația europeană.

A.B.: Da, după Ierusalim, spre est sau sud, intrai într-o lume care era cam nedefinită pentru oamenii de atunci din Europa. Călătorii vorbesc despre tot felul de insule uimitoare, iar termenul de insule definea orice zonă de coastă. Mare parte din înțelegerea geografică a lumii venea de la aventurile lui Alexandru cel Mare, din surse antice, precum Pliniu, Aristotel ori surse grecești și latine, nu de la surse contemporane ori martori reali. Iar aceste surse antice au o influență amplă și de durată asupra imaginației lor. Așa că dai de oameni cu un picior uriaș, cu care se apără de soare, de canibali, de hermafrodiți, de oameni care respiră printr-un pai, oameni care au fața pe piept și fără cap.

Dar trebuie să înțelegem că, pentru călătorii europeni, lumea era plină de minunății. Era plină de lucruri nemaivăzute, de animale uimitoare, de plante uimitoare, de fenomene meteo nemaiîntâlnite. Iar în secolul 16, când europenii au început să cucerească și să colonizeze Americile, au găsit și acolo toate aceste minunății, precum în Amazon, care le confirmă ideea unei lumi pline de lucruri magice, mai degrabă decât o lume observabilă științific, rațional.

V.D.: Dar să nu uităm că toate acele lucruri care ajungeau în Europa chiar erau magice, de la mirodenii la bijuterii și țesături. Lămâile, de exemplu, au fost un fruct estic minunat.

A.B.: Exact! Scorțișoara, de exemplu, era o condiment foarte scump și foarte căutat în Evul Mediu, folosit medicinal, pentru afecțiuni de stomac, gură sau dinți. Oamenii cheltuiau foarte mulți bani pe o cantitate mică de scorțișoară sau de nucșoară. Apoi, când oamenii au ajuns în India, au văzut copaci întregi de scorțișoară crescând chiar pe marginea drumurilor, puteai vedea cantități uriașe de scorțișoară, care valorau, în Europa, milioane de lire sau de mărci. Era un lucru pur și simplu incredibil pentru acei oameni, surprinși de faptul că natura părea să producă rubine, diamante și safire la tot pasul, în acele locuri îndepărtate.

V.D.: O să folosesc „Ghidul (tău) de călătorie în Evul Mediu” și ca pe un ghid turistic, căci, de exemplu, m-ai făcut să nu mai amân călătoria către Cipru, să văd și eu vechiul oraș Famagusta.

Tu la ce lucrezi acum?

A.B.: Am un proiect ceva mai academic despre asediul Rhodosului din 1480, atacul otomanilor asupra insulei Cavalerilor Ospitalieri și cum a fost el raportat în Europa. Într-un fel, cartea este și despre călătorii, despre cum călătoresc știrile, despre cum încep să se citească rapoarte de current affairs prin Europa. Despre rețelele de informații, așadar. Sunt interesat de cum ajungeau în Vest informațiile despre evenimentele din colțurile estice ale Mediteranei.

Lucrez și la o altă carte, o istorie pentru publicul larg, despre primele cazuri și procese de vrăjitorie din timpurile medievale. E o carte diferită de ce am scris până acum și nu mă așteptam să o încep. Dar și ea se leagă de conceptele călătoriei, căci este despre cum călătoresc ideile, de la curtea papală din Avignon către cele mai îndepărtate colțuri ale Europei, până în Norvegia ori Irlanda.

La fel ca la „Ghidul de călătorie în Evul Mediu”, mă gândesc la importanța scrisului și cititului în înțelegerea lumii. Vrăjitoarea există, ca idee, încă dinainte să existe în realitate, adică sub formă de caz raportat. În mintea mea, e o similaritate aici în felul în care înțelegem noi lumea. Căci și vrăjitoarele se nasc tot în bibliotecă - cum spui tu de motto-ul tău preferat, că „explorarea începe în bibliotecă”.

V.D: Mulțumesc mult pentru discuție și abia aștept cărțile viitoare!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€