Geoingineria: ne mai putem salva de noi înșine?

Suntem în 2030. Încălzirea globală are patru consecințe majore în zona României: apele de suprafață ale Mării Mediterane și Mării Negre se încălzesc excesiv, tot mai multă apă evaporată din ele rămâne în atmosferă, terenurile fertile se aridizează, în timp ce vortexul polar de nord este destabilizat și trimite valuri de aer rece spre Europa, urmate de valuri de căldură toridă.

Combinația dintre cele patru fenomene este mortală. Cantitățile mari de apă din atmosferă se întâlnesc cu masele de aer rece venite dinspre nord, se formează tornade și furtuni extreme, urmate de secete prelungite și de incendii de pădure. Aceste fenomene nu sunt neapărat ieșite din comun, dar sunt tot mai dese și pe arii tot mai extinse, cu efecte devastatoare.

Confruntate cu pierderi de vieți omenești și cu distrugeri materiale tot mai ample, statele din regiune se hotărăsc să finanțeze un proiect prin care mii de țevi sunt scufundate vertical în mare pentru a aduce apa mai rece din adâncime spre suprafață, limitând astfel evaporarea și formarea de furtuni majore. Proiectul costă câteva miliarde de euro, dar efectele regionale par a fi benefice, cel puțin pe termen scurt.

În altă parte a Terrei, afectată de secete repetate, Coreea de Nord începe să lanseze spre stratosferă mii de încărcături de dioxid de sulf – un proces care imită o erupție vulcanică și efectele ei asupra climei. Câteva luni mai târziu, concentrația de dioxid de sulf din stratosferă devine suficient de consistentă pentru a răci atmosfera Pământului cu câteva zecimi de grad Celsius. Distribuția ploilor din regiune se schimbă și avantajează țara.

Tot pentru combaterea aridității, China plantează miliarde de copaci în deșert, estimând că pădurea astfel formată va începe să-și creeze propriile ploi și să aducă mai multă umezeală în zonele agricole ale țării. Vorbim aici de suprafețe de milioane de hectare, capabile să asigure hrana a sute de milioane de oameni.

În alte zone ale lumii, proiecte-gigant înverzesc zonele deșertice sau chiar le înlocuiesc cu mări. În nordul Africii se creează două mări interioare, folosind apa Mediteranei pentru a inunda prin două canale artificiale depresiunile din Tunisia și Egipt, aflate sub nivelul mării. Apa de aici schimbă clima și e folosită, prin desalinizare, pentru irigații pe scară largă. Pentru o perioadă, aceste proiecte gigant ajută chiar la încetinirea creșterii nivelului oceanului planetar.

Toate aceste scenarii sunt fictive, dar pot avea loc oricând, chiar cu tehnologia existentă astăzi, și poartă numele de geoinginerie (geoengineering).

Unele dintre soluții sunt „low-tech”, precum plantările de copaci, altele cer tehnologie de cel mai înalt nivel. De fiecare dată, costurile în bani și măsurile logistice sunt uriașe: e nevoie de sute de mii de țevi verticale pentru a răci suficient apele de suprafață ale mării, de circa 20 de milioane de tone de dioxid de sulf pentru a răci atmosfera cu 0,5 grade Celsius și de miliarde de copaci pentru a modifica clima unei regiuni.

Se vorbește tot mai mult despre geoinginerie în contextul încălzirii globale și a schimbărilor pe care le aduce aceasta. Scenariile IPCC, instituția internațională care se ocupă cu schimbările climatice, arată că va fi extrem de dificil să limităm încălzirea planetei cu 1,5°C până în 2100, iar scenariile realiste indică o încălzire cu mult peste 2°C, cu toate consecințele care decurg de aici.

Ceea ce nu se știe, însă, este cât de dăunătoare pot fi aceste soluții tehnologice la problemele locale, regionale sau globale. Pentru că orice intervenție pe scară largă într-unul dintre sistemele Terrei poate genera uneori mai multe probleme decât rezolvă:

– miile de țevi verticale care răcesc apa de suprafață ar putea accentua, de fapt, fenomenul încălzirii globale, chiar dacă rezolvă o problemă regională;

– milioanele de tone de dioxid de sulf pompate în stratosferă pot răci atmosfera, dar pot duce la catastrofe agricole în țări aflate pe partea cealaltă a lumii, pentru că diminuează lumina solară. În plus, nu rezolvă problema acidificării oceanului din cauza excesului de CO2;

– miliardele de copaci plantați absorb o parte din dioxidul de carbon dăunător și captează apa din atmosferă, dar pot aridiza regiuni aflate la sute de kilometri depărtare, care nu mai primesc ploile obișnuite;

– înverzirea deșertului pare utopică, dar nisipul din Sahara hrănește în mod natural teritorii imense din Europa și America de Sud. Lipsite de acești nutrienți, aceste zone au de suferit.

În plus, geoingineria ar putea fi utilizată ca armă împotriva altor țări, în special atunci când costurile sunt mai mici decât presupusele beneficii. Un lucru este sigur: faptul că politicienii de la cel mai înalt nivel discută deja despre modificarea climei Terrei prin tehnologie arată că folosirea geoingineriei nu mai este ceva care ține de filmele de la Hollywood, ci de realitate.

Geoingineria care sperie lumea

Reacția generației actuale de politicieni este tipică: la fel ca în cazul oricărei revoluții științifice, primul impuls este de respingere. Iar frica este suficient de mare, măcar ca pretext, pentru ca țări precum Statele Unite, Brazilia sau Arabia Saudită să se opună chiar și efectuării de studii în domeniu.

În această primăvară, la conferința de mediu a ONU ținută la Nairobi, elvețienii au reușit să creeze o coaliție de 11 țări care au venit cu propunerea de finanțare a unui studiu asupra efectelor potențiale ale geoingineriei asupra mediului.

Nu era vorba nici să promoveze geoingineria, nici să o sufoce în fașă, ci doar să estimeze consecințele potențiale ale fiecărei tehnologii majore din domeniu.

Motivul principal invocat de către țările care s-au opus? În propunerea elvețiană exista un principiu al precauției, conform căruia ar trebui să fie acordată o atenție sporită efectelor secundare ale oricărei „soluții” de geoinginerie înainte ca aceasta să fie aplicată.

Fiecare din statele care s-au opus a avut motivele sale. Unii nu vor ca dezvoltarea tehnologică să fie limitată din considerente etice, alții vor să poată continua să defrișeze masiv pădurea amazoniană din motive economice, în timp ce o serie de state nu au vrut să supere Statele Unite și s-au poziționat strict politic.

Dar geoingineria este inevitabilă, estimează experții din domeniu, fie și pentru că ea are deja loc, în sens strict negativ: prin defrișarea la scară largă a Amazonului, Brazilia modifică clima nu doar din America de Sud, ci și curenții de aer care influențează alte continente; prin deversarea a miliarde de tone de CO2 în atmosferă, economiile avansate încălzesc clima pe întregul glob; prin ridicarea de baraje uriașe, țări din Asia și Africa schimbă fundamental microclima unor țări aflate în aval etc.

Chiar și tehnologiile pentru energie regenerabilă au consecințe asupra climei și ecosistemelor, pentru că sunt necesare sute de mii de eoliene și de hectare de panouri solare pentru a genera energia care altădată era furnizată de o singură centrală nucleară. În plus, biocombustibilii au un impact major asupra terenurilor agricole și chiar asupra zonelor sălbatice, pentru că au nevoie, la rândul lor, de suprafețe uriașe pentru a înlocui nevoia de petrol a economiei.

E adevărat, cu excepția împăduririlor masive, foarte puține dintre aceste proiecte sunt făcute din dorința de a modifica clima – aceasta este doar un efect secundar. Dar absența unei dezbateri asupra consecințelor este cea cu adevărat periculoasă, iar nu tehnologia în sine.

Geoingineria: salvatorul sau groparul omenirii?

Nu am avea nevoie de geoinginerie dacă am trăi pe o planetă perfectă. Dar realitatea e diferită: în timp ce unele țări par a fi avantajate puternic de o climă relativ moderată, altele suferă de sute de ani de zile din cauza deșertificării, a ploilor torențiale sau a altor fenomene extreme.

De exemplu, Rusia e avantajată de încălzirea globală, în special datorită deschiderii unor noi rute maritime și exploatări petrolifere, în timp ce China va fi profund afectată, în special prin deșertificare. Statele Unite și alte țări avansate au capacitatea tehnologică să atenueze măcar parțial efectele unei clime extreme, în timp ce majoritatea țărilor africane și din America de Sud nu-și pot pune nici măcar problema. Din această discrepanță majoră de interese rezultă poziții diferite, care vor face dificilă implementarea oricărui proiect major de geoinginerie.

Există totuși un tip de geoinginerie care e de dorit și care apare, de altfel, în toate simulările IPCC, așa-numitele scenarii de combatere a încălzirii globale: captarea și stocarea de CO2 pe scară largă.

Dioxidul de carbon nu este un poluant în sine, fiind vital pentru plante și o sumedenie de alte procese naturale. Însă, dacă se acumulează în atmosferă și ocean în cantități excesive, duce atât la încălzirea atmosferei, cât și la acidificarea apelor oceanului, cu consecințe brutale asupra ecosistemelor.

Ca să ne facem o idee despre magnitudinea problemei legate de excesul de CO2, se estimează că între 1870 și 2014 s-au adăugat în atmosferă, prin activități umane, 545 gigatone de carbon (GtC).

Până în 2030 se vor acumula 689 GtC, adică o creștere de 26% față de precedenții 144 de ani! Cauza este simplă: emanăm circa 9 GtC pe an și nu sunt semne reale că emisiile ar scădea prea curând.

Chiar și dacă am reuși să reducem aceste emisii la jumătate prin eforturi tehnologice uriașe, ele ar fi în continuare cu mult peste ce poate absorbi natura.

Din acest motiv, singura soluție reală este să extragem excesul de CO2 din atmosferă și să creăm totodată o economie care se hrănește din acest CO2, pentru a transforma costurile legate de decarbonizare în reale investiții.

Există mai multe soluții tehnologice de extragere a CO2, însă niciuna nu este scalabilă (nu poate fi extinsă la scară largă) în acest moment.

Următorul deceniu ar trebui să aducă, totuși, o astfel de tehnologie, pentru că procesul de eliminare a miliarde de tone de carbon din atmosferă va dura zeci de ani. Cu cât este început mai rapid, cu atât vom putea limita, în teorie, magnitudinea încălzirii globale.

Spre deosebire de celelalte proiecte de geoinginerie amintite, captarea și stocarea de CO2 rezolvă chiar cauza problemelor climatice. În plus, procesul poate oferi omenirii capacitatea de a regla clima planetei în funcție de necesități – în fond, în ultimele trei milioane de ani, perioadele cu climă caldă au fost excepția, iar nu regula.

Dar problemele politice și etice rămân. Cât timp o planetă mai caldă îi va avantaja pe unii și îi va dezavantaja pe alții, este greu de crezut că intervențiile la scară largă pentru răcirea planetei nu vor fi contracarate de alte intervenții masive pentru încălzirea ei. Odată deschisă cutia Pandorei, nimic nu va împiedica națiunile să folosească geoingineria drept armă.

Până atunci, să notăm că România nu are, în acest moment, niciun fel de strategie concretă pentru a-și adapta economia și societatea schimbărilor climatice care vin peste noi. Subiectul extrem de actual și de fierbinte prezent în dezbaterile din Vest lipsește complet din discursurile de la noi.

Poate că este cazul să începem să vorbim mai des pe această temă.