Gabriela Firea, masivele schimbări demografice din București și provocările capitalei

Într-un schimb înfierbântat de cuvinte cu ministrul Mediului, pe 7 ianuarie, la postul de televiziune Antena 3, primarul capitalei l-a apostrofat pe acesta în termenii următori: “Mutați-vă din București dacă nu vă place în București!”

Câteva observații sunt probabil utile:

0. (da, zero, întrucât alegerile sunt pentru orice politician prioritatea zero) : electoral, logica Gabrielei Firea e perfectă. Oamenii nemulțumiți care pleacă din oraș nu mai pot vota opoziția față de status quo.

Un mecanism similar era utilizat în Cuba, sistemul comunist de acolo exportându-și, la propriu, dizidenții în SUA și astfel supraviețuind.

Ceea ce duce la punctul următor și anume câți au plecat deja. Sau cine sunt ei.

1. De câteva săptămâni mă distrez întrebând oameni fără expertiză sau experiență în sociologie: câți bucureșteni crezi că s-au mutat oficial – cu carte cu identitate cu tot – în ultimul deceniu din capitală în altă parte?

Am auzit și “10 mii” și “50 de mii”. Și valori pe la mijloc (“30 de mii”). Oameni care au trecut chiar prin această experiență s-au avântat curajos spre cote precum “250 de mii”.

Această valoare, trebuie să fim conștienți, ar fi impresionantă. Să o punem în perspectivă. 250 de mii de bucureșteni plecați ar fi suficienți pentru a umple stadionul Old Trafford de trei ori, încă 20 de mii dintre ei rămânând afară. Ar fi a 19-a armată din lume, mai mare decât cea a Franței, sau a Japoniei, sau Ucrainei. Acest sfert de milion ar fi, în sine, unul din cele mai importante orașe ale României, cam cât Brașov sau Galați.

Numărul real este însă mult mai mare.

Oficial, 565 314 (cinci sute șaizeci și cinci de mii trei sute paisprezece) locuitori oficiali ai Bucureștiului s-au mutat în alt oraș – inclusiv în străinătate – în ultimii zece ani.

Din această valoare, datorită limitărilor cu care operează Institutul Național Statistică, trebuie scăzut numărul celor care s-au mutat dintr-un sector în altul. Dar trebuie adăugat, în contrapartidă, numărul celor care nu s-au mutat oficial în străinătate (dacă ai migrat în Germania, de exemplu, dar adresa din pașaport / cartea de identitate e încă cea din București, pe care n-ai mai vizitat-o de ani de zile, nu ești inclus în cei 565 de mii). Cele două aspecte cred că se anulează între ele în bună parte.

La cei 565 de mii se pot adăuga unii din cei 159 de mii care și-au trecut alt oraș decât Bucureștiul pe viza de flotant. Unii au făcut deja saltul oficial spre a deveni locuitori ai altor localități (deci sunt incluși în cei 565 de mii), alții s-au întors în București, dar zeci de mii sunt și acum bucureșteni “transferați”.

Per total, a vorbi despre 600 de mii de bucureșteni plecați în ultimul deceniu este, m-aș aventura să afirm, un reper util.

Din aceștia (doar) 37% sunt acum în Ilfov. Mulți alții s-au reîntors în localitatea de baștină, de obicei de prin sudul României – o opțiune atrăgătoare pentru vârstnici, care doresc o viață mai relaxată și mai ieftină în mediul rural.

Străinătatea, de asemenea, a funcționat drept un magnet, de obicei pentru vârfuri profesionale – o pierdere extrem de grea de care se vorbește tare puțin. Mai nou, orașele aflate pe locurile 2-6 în clasamentul național al populației au început să atragă rezidenți ai Bucureștiului – o poveste aflată încă la debut.

2. Această migrație – veste bună pentru Firea, vezi observația 0 – vine la pachet cu o problemă pentru primarul actual.

Bucureștiul avea 2,15 milioane de locuitori (oficiali) în 2008. Dar plecarea celor 600 de mii nu l-a golit de oameni. Sutele de mii plecate au fost înlocuite în bună parte de sute de mii de nou-veniți.

Aceștia au un apetit aparte pentru participarea la vot. Mulți nu au avut drept de vot la ultimele alegeri locale, neavând (încă) adresa din cartea de identitate în București, dar chiar și așa cei care au putut veni la urne s-au mobilizat: Nicușor Dan a primit atunci mai multe voturi decât orice candidat în primul tur al localelor din 2008.

Iar numărul lor crește, pe măsură ce veniturile se modifică și trec din postura de chiriași ( = fără “buletin de București“) în proprietari ( = “cu buletin de București“). Prin această metamorfoză au trecut:

49 de mii de oameni în 2015

(alți) 53 de mii în 2016

(încă) 64 de mii în 2017

(de asemenea) 74 de mii în 2018.

În doar patru ani vorbim de aproape la fel de mulți oameni (241 187) câți cei care au votat-o pe Firea la ultimele locale (246 653).

Iar acei 241 de mii sunt oameni care cunosc Bucureștiul bine, care locuiesc în oraș – chit că neoficial – de ani și ani. Nu (mai) sunt genul care să se minuneze de existența mall-urilor, metroului sau mașinilor scumpe de pe bulevarde.

Sunt, însă, oameni care au o miză – un credit de returnat, care-i lipește de oraș. Tocmai din acest motiv cred că sunt și foarte pretențioși, îndârjiți, doritori de mai bine.

Fiind în majoritate tineri sau foarte tineri, sunt și dinamici. Ei nu pot să preia mesajul Gabrielei Firea și să se mute – abia au venit. S-ar putea chiar afirma, în funcție de perspectiva pe care dorești să o adopți, că ei sunt captivi în București pe perioada returnării creditului.

Schema cubaneză pe care o menționam la începutul articolului nu funcționează în cazul lor – mai degrabă situația lor ar fi asemănătoare cu cea a românilor din Republica Socialistă a anului 1989: singura lor opțiune reală vizavi de ce nu le plăcea era să schimbe lucrurile. Dacă Firea va pierde alegerile locale la 20-50 de mii de voturi, acest grup va trebui perceput drept cel decisiv.

3. Gabriela Firea are dreptate când spune că problemele orașului nu au început cu ea. Însă nu a obligat-o nimeni să candideze. Nu a obligat-o nimeni să intre în cursa electorală din 2016 fără să se sfătuiască înainte cu oameni care se pricep la management-ul orașelor, români sau străini.

De asemenea, nimeni nu a obligat-o să nu facă nimic. PSD și ALDE au majoritatea în Consiliul General. După trei ani și jumătate, au rămas câteva concerte. Atât.

În schimb, pe toate problemele cheie, Bucureștiul a pierdut ani de zile iar acest lucru, da, poate fi imputat Gabrielei Firea. Țevile sunt cu trei ani și jumătate mai bătrâne.

Populația tot nu știe unde să se adăpostească dacă un cutremur are loc seara sau noaptea, în special iarna.

Poluarea, traficul, alocarea metroului la Ministerul Transporturilor, existența sectoarelor sunt subiecte nerezolvate. Pentru asta plătește acum Firea. Acești trei ani și jumătate puteau fi începutul promițător al unei schimbări într-o direcție: oricare își dorea primarul general.

Standardele Gabrielei Firea față de ea însăși și față de funcția ei țin pasul cu un orășel liniștit sau cu Bucureștiul anilor ’90. Dar București e al zecelea oraș din U.E.

Și prea mulți din locuitorii actuali au văzut străinătatea.

După un week-end în Budapesta, capitala României pare să aibă lipsuri semnificative. După un week-end în Viena, pare un oraș jilav și chinuit, un Istanbul gri, de mâna a doua.

Competiția pentru București nu mai este orășelul de provincie din care au provenit locuitorii, ci Europa Centrală și de Vest. Standardele au crescut.

4.  Îndemnul Gabrielei Firea s-ar putea să pară, peste încă zece ani, unul profetic. Nu exclud ideea ca viitorul primar al Capitalei să îngâne cuvintele ei în seri sumbre, în timp ce ONG-uri îi țipă într-o ureche iar un flux neîntrerupt de claxoane îi ocupă celălalt timpan.

Lipsa de viziune, crizele de management și standardele din ce în ce mai înalte ale locuitorilor fac viabilă ideea unui București mai puțin dens, unde să se poată parca normal, unde metroul să nu fie definit de înghesuială, străzile de mașini cocoțate pe trotuare sau intersecțiile de viermi a la Frank Herbert, formați din sute și sute de mașini statice.

Un București cu o populație mai mică ar avea alte opțiuni sau perspective în ceea ce privește spațiile verzi, amenajarea de locuri prietenoase concertelor, transportul în comun, stresul locuitorilor.

Presiunea asupra rețelelor electrice, de gaze naturale, de apă ar fi la cote acceptabile. Și sumele încasate de bugetul local ar scădea, dar asta ar obliga administrația la a cheltui prudent și eficient, fără mii de locuri de muncă-fantomă în companii bugetofage.

În măsura în care energia și creativitatea celor plecați s-ar revărsa asupra altor locuri din România, un București mai mic, dar mai manageriabil, ar fi o binecuvântare pentru toată lumea.

În practică, plecarea atinge cote dramatice în momente de restriște economică, precum anul 2010 (70 142 oameni plecați oficial, adică unul la 7 minute și 20 de secunde). Implicit, orice schimbări – în bine sau în rău, pentru București sau alte orașe – vor avea loc lent.

Urmează ani în care răbdarea oamenilor care decid să nu se mute va fi încercată – să sperăm că pentru o finalitate pozitivă.