Fuziunea USR-PLUS: marele eveniment al anului?

Încep cu o afirmație pragmatică și chiar machiavelică: dacă două partide formează o alianță de succes din punct de vedere electoral, principalul motiv pentru care nu ar încheia o fuziune este că unul din ele dorește să fie deschis unei alianțe cu o altă (a treia) formațiune politică, în viitor, renunțând cu acea ocazie la alianța din care face parte în prezent.

Din acest motiv UNPR și PC-ul condus de Dan Voiculescu au avut numeroase alianțe cu PSD, aproape la fiecare scrutin, dar niciodată fuziuni: doreau să își țină opțiunile deschise.

Din acest motiv, PNL a refuzat în 2005 fuziunea cu PD (și a estimat corect: s-a aliat cu PSD de facto în 2007 și de iure în 2011).

Alianțele, pe termen mediu și lung, decurg fie în despărțiri fie în fuziuni. Excepțiile de la regulă sunt ficțiuni de natură administrativă. De exemplu, în Germania există de mai multe decenii o alianță electorală și politică între CDU (Uniunea Creștin Democrată) și CSU (Uniunea Social Creștină din Bavaria).

În teorie cele două partide sunt diferite și au conduceri diferite. În practică, ele se sincronizează aproape perfect în poziționările publice și se completează (CDU nu prezintă candidaturi în Bavaria și nici CSU în afara Bavariei).

În mod similar, în Ungaria nu poți pune niciodată ștampila pe FIDESZ, ci doar pe alianța FIDESZ-KDNP, al doilea acronim reprezentând un micuț partid de tradiție, cu un profil anticomunist, conservator și creștin, și care nu poate intra în parlament prin forțe proprii (situația este similară cu cea a PNȚCD, cu observația că aliații acestui partid nici nu-i mai pun numele pe buletinul de vot: la europarlamentarele din 2019 nu a existat listă de candidați “PSD+PNȚCD” iar Viorica Dăncilă nu a candidat oficial din partea alianței PSD+PNȚCD).

Prin această prismă, fuziunea dintre USR și PLUS este logică. Cele două partide nu pot coopera – într-o coaliție de guvernare sau într-o alianță electorală – decât cu PNL. Întrucât alianța USR-PLUS a funcționat deja cu rezultate bune la europarlamentare, costurile de imagine ale abandonării partenerului de alianță ar fi imense. O coaliție PNL+USR în care PLUS ar fi lăsat pe margine ar înrăutăți sever imaginea USR. Cazul în oglindă ar fi identic.

Dar să zicem că alianța USR-PLUS refuză în mod asumat o aliere de orice tip cu PNL. În acest caz, menținerea pe termen lung a formulei de alianță complică administrativ fiecare gest de comunicare, fiecare candidatură, fiecare formalitate: totul trebuie validat de două ori, fiecare partener al alianței pune în primul rând costurile pentru sine și dinamicile de putere în interiorul alianței („oare par slab? oare dau prea mult și primesc prea puțin?”), comunicarea cu alianța devine dificilă pentru factorii externi alianței („cu cine vorbim? în cât timp oare o să primim răspuns?”) iar luptele interne acaparează atenția presei și produc material constant care dăunează imaginii alianței – cam ce s-a întâmplat cu CDR.

În plus, prin prisma criteriului pe care l-am prezentat la începutul articolului, nu ar fi clar de ce alianța ar exista: „nu facem fuziune întrucât vrem să ne păstrăm opțiunea de a ne alia în viitor cu…” PSD? Să fim serioși.

În plan sociologic, momentul dificil pentru o alianță este cel care-i precede prima confruntare electorală. Odată ce campania electorală pentru acel scrutin a început, sau odată ce acel scrutin a avut loc, granițele din interiorul alianței sunt la fel de clare politicienilor și partidelor din alianță pe cât sunt de neclare votanților.

Aceștia își transferă simpatia de la un partid care compune alianța spre alianță în sine, care începe să devină un reper. Ruperea alianței nu produce niciodată întoarcerea votanților în “căsuțele” din care au pornit. De exemplu, USL a reprezentat un mijloc fenomenal pentru Victor Ponta de a deveni familiar sau simpatic unei bune părți a electoratului pre-2012 al PNL, care după ruperea USL l-a susținut pe el sau a validat ALDE.

Din perspectiva acestui criteriu, susținătorii PLUS sau USR care antipatizau “celălalt partid din alianță” au plecat deja de mult timp. Narațiunea “diferiți de restul clasei politice / politicieni noi” a avut un succes remarcabil, unificând în mentalul colectiv USR și PLUS.

Paradoxal, la nivelul membrilor acest lucru s-a întâmplat mai puțin. Nu știu în ce măsură membrii celor două partide cunosc acest lucru, dar diferențele dintre USR și PLUS sunt vizibile lor, câtorva comentatori extrem de avizați… și atât. Altfel spus, dificultățile de natură sociologică sunt mai puțin cele care au de-a face cu electoratul cât cele care au de-a face cu membrii.

Iar aceste dificultăți nu s-au transmis mai departe: în PLUS datorită disciplinei, în USR datorită concentrării predominante asupra comunicării în interior și nu spre exterior.

Foarte puține din tensiunile, conflictele sau dezbaterile din USR respectiv PLUS au ajuns în spațiul public – s-ar putea ca cei care se vor opune fuziunii să aibă surpriza să descopere că, în afară de câțiva prieteni de pe Facebook, nu-i va înțelege nimeni de vreme ce o întreagă sagă de certuri, poziționări și reflecții a rămas în spatele ușilor închise sau în grupuri private de pe rețelele sociale, irelevante statistic pentru cei 16-17 milioane de români cu drept de vot.

În planul valorilor și idealurilor, PLUS și USR au comunicat unit și în genere coerent până acum. Platforma expusă recent de conducerea USR – pașoptism, sincronism, modernizare, “centru-dreapta”, transparență – este strâns legată de cum au perceput votanții Alianța.

Excepțiile de la regulă au părăsit alianța (Adrian Dohotaru), au comunicat prudent, fără a face tsunami-uri (Mihai Goțiu, Florina Presadă) sau și-au restrâns activitatea spre intern, după cum precizam mai sus.

Cele două partide se completează și din alte puncte de vedere. USR nu a propulsat lideri în spațiul public a căror popularitate sau credibilitate să fie echivalentă cu a lui Dacian Cioloș (candidatura lui Barna nu a avut succes; Nicușor Dan este oficial în afara partidului de ceva timp).

USR are semnificativ mai multă experiență decât PLUS în plan organizațional. PLUS are membri mai cerebrali, mai disciplinați și ușor mai vârstnici decât USR, care este energic, dinamic și vivace.

Existența unui USR mai “de stânga”, fie în plan social, fie în plan economic, ar fi produs probleme în perspectiva unei fuziuni, putându-se argumenta că e vorba de două electorate semnificativ diferite și de două linii de discurs ireconciliabile. În afară de poziționarea la Referendumul Coaliției pentru Familie – la care PLUS și USR s-au poziționat unitar iar societatea a izolat PSD, ceea ce a redus miza evenimentului – o astfel de identitate nu s-a dezvoltat în mod memorabil, să întipărească în mentalul colectiv existența unei disonanțe între PLUS și USR.

Privind spre viitor, partidul rezultat din fuziune are vad. Și dacă accede la guvernare după alegerile parlamentare din acest an, și dacă nu, poate recupera orice votant PNL nemulțumit de liberali: fie din opoziție (blocând orice revenire a PSD à la 2000 sau 2015), fie – precum PD la finele anilor ’90 – din interiorul coaliției de guvernare.

În plan social și demografic, pretențiile societății vizavi de stat cresc, dând un bonus major partidelor care se concentrează pe subiect. Să privim mai departe: dacă PNL nu suferă nicio criză, are șanse să substituie PSD în rural și în rândul vârstnicilor de azi sau de peste un deceniu.

Este infinit mai ușor pentru liberali, cu garnitura actuală de lideri și cu modelul actual de organizare, să preia votul unui sătean din Priponești, județul Galați, decât cel al unui hipster de 20 de ani din Timișoara.

Implicit, acest lucru include și o rocadă, în care USR-PLUS ar prelua rolul partidelor “de dreapta” de acum 15-25 de ani, PNL devenind un partid mai rigid dar mai eficient în plan electoral.