"Free Solo": Fals tratat despre nebunie

Daniel Iftene

Redactor

Dacă tocmai ai cumpărat o asigurare după ce brokerul te-a convins că pericolul cel mai mare din viața ta e taburetul din bucătărie, iar altitudinea maximă pe care o cauți în concedii sunt cei 30 de centimetri ai șezlongului, subiectul din „Free Solo”*, unul dintre cele mai premiate documentare de anul trecut, ți se va părea dintr-o cu totul altă lume, cu care nu ai nimic de împărțit.

Una a puținilor nebuni care-și caută moartea cu lumânarea la marginea unei bucăți de piatră și despre care ți se pare că nu au nimic de pierdut.

Însă alpinistul Jimmy Chin și soția sa, Elizabeth Chai Vasarhelyi, și-au dat seama că portretul cățărătorului american Alex Honnold și documentarea escaladării fără frânghii a stâncii monolitice El Capitan (914 m) nu trebuie să rămână doar instantaneul unui caz extrem, ci un studiu despre o altă formă de a gândi viața.

Deși iubitor de cățărări din copilărie, Honnold a devenit o atracție internațională după 2010, când trăia încă într-o furgonetă și vâna cei mai dificil de escaladat pereți din Statele Unite. În momentul în care pasiunea i s-a transformat într-o carieră din care câștiga „cât un dentist modest”, alpinistul și-a creat propria fundație, care lucrează și acum pentru dezvoltarea țărilor defavorizate.

Ce-l face special pe Honnold e stilul liber de cățărare, la care nu apelează, se pare, decât 1% din cei care practică acest sport.
O formă de nebunie dusă la extrem, căreia autorii încearcă să-i plaseze cauzele într-un copil melancolic, introvertit, crescut într-o familie care nu a cultivat suficient afecțiunea și care devine un individ care evită formele de atașament. Din punct de vedere medical, un bărbat ai cărui centri nervoși au nevoie de stimuli foarte puternici pentru a simți frica și care, din acest motiv, caută pericolul și nu ar renunța la el.

Deși interesul lui Chin pentru experiențele extreme ale lui Honnold datează de aproape un deceniu, portretul nu s-a conturat decât în momentul pregătirii pentru escaladarea lui El Capitan, pe care Alex a reușit-o în 3 iunie 2018, într-un timp record de mai puțin de patru ore.

Pe parcursul lunilor de filmare, situația protagonistului s-a schimbat semnificativ, intriga secundară a filmului devenind relația cu noua sa parteneră, Sanni McCandless, care-i oferă o doză de atașament și încordează mai mult a doua parte a unui film pe care regizorii îl țin într-o tensiune constantă.

Pentru că, oricât ai admira precizia atletică a lui Honnold și imaginile care-ți taie răsuflarea ale corpului prins de stâncă, nu poți uita nici un moment că, deși privești povestea unui succes, ești spectatorul unei coregrafii macabre, pentru că, aici și acum, viața nu atârnă nici măcar de un capăt de ață.

De aceea, Chin, care și-a suprapus pasiunea pentru alpinism peste întreaga filmografie, alege să dea documentarului său și o dimensiune autoreflexivă și să se poziționeze față de responsabilitatea cu care aceste situații-limită, care pot avea deseori finaluri tragice, își încarcă autorii.

Însă cealaltă problemă morală pe care „Free Solo” nu se sfiește să o atingă devine, până la finalul filmului, mai importantă decât toate celelalte împreună: poți interzice cuiva să-și atingă fericirea, chiar și atunci când știi că ea poate însemna autodistrugere? Răspunsul de odă antică a lui Honnold și al realizatorilor e foarte clar.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

„Free Solo” poate fi urmărit pe National Geographic.

*„Free Solo” (2018, documentar). Regia: Jimmy Chin, Elizabeth Chai Vasarhelyi; Imaginea: Jimmy Chin, Clair Popkin, Mikey Schaefer; Montajul: Bob Eisenhardt; Cu: Alex Honnold, Sanni McCandless, Tommy Caldwell, Jimmy Chin, Mikey Schaefer.

On/Off-screen

* Când Ricky Gervais („The Office„) lansa primul sezon al comediei britanice „Viața de după” / „After Life„, nu făcea decât să mulgă pentru un public foarte larg îndrăznelile negre ale spațiului britanic cu un mix de depresie, sinucidere, moarte și jelire cu un căutat revers imediat în terapia TV.

Rareori interesantă și prea des cu izvoare de înțelepciune de postat pe Pinterest, suferința proaspătului văduv care, odată cu pierderea soției, câștigă conștiința libertății pe care anterior o sacrificase prin autocenzura cotidiană, nu făcea mai mult decât să reactualizeze tradiția englezului care, și atunci când glumește, o face cel mai des cu un miez amar.

Așa că, mergând înapoi, pe firul lunilor trecute, nu „Viața de după” ar trebui să fie referința pentru excelența umorului negru, ci nebunesc de tristul „Flowers„, tragicomedie căreia cu greu îi poți găsi un egal în peisajul actual al filmului de televiziune. Lansat în 2016 și reactualizat cu un nou sezon anul trecut, serialul s-a transformat într-un amplu studiu, de 12 episoade, asupra depresiei.

Maurice (Julian Barratt), un autor de cărți pentru copii, poartă cu el difuzul sentiment întunecat, în timp ce soția sa, Deborah (Olivia Colman) și cei doi copii, Amy (Sophia di Martino) și Donald (Daniel Rigby), se îndepărtează tot mai mult. Spectator-activ, tânărul ilustrator japonez Shun (Will Sharpe, care e și autorul seriei), cel mai proaspăt membru al familiei, jonglează cu propria tragedie ca să țină celelalte personaje pe linia de plutire, în timp ce publicul încearcă să-și dezlege nodurile din gât. „Flowers” e distribuit în România de Netflix.

*(Voce din off): Werner Herzog. Mihail Gorbaciov. Doi titani. O confruntare.

Autorul parabolei politico-sociale „Chiar și piticii au început de mici” / „Even Dwarfs Started Small” și magneticelor „Fitzacarrldo„, „Aguirre” sau „Woyzeck” se întâlnește, față în față și fără să-și mascheze fascinația, cu autorul perestroikăi și glasnostului, care au schimbat cursul blocului răsăritean. În cel mai recent documentar al său, „Meeting Gorbachev” / „Întâlnirea cu Gorbaciov„, cel mai longeviv regizor german contemporan pregătește recuperarea celebrei figuri a politicii europene de la sfârșitul anilor 1980, printr-un interviu pe care l-a derulat recent și pe care l-a asezonat cu imagini de arhivă. Chiar dacă primele cronici notează că așteptările de afiș nu sunt mereu satisfăcute de ceea ce se întâmplă în sală, dialogul dintre cei doi va figura, cu siguranță, pe lista celor interesați de istoria recentă.

* George Clooney își încearcă din nou norocul ca regizor în televiziune, odată cu lansarea, la jumătatea lunii mai, a celei mai recente adaptări a satirei „Catch-22„, publicată de prozatorul american Joseph Heller la începutul anilor 1960 și adusă pe marile ecrane de Mike Nichols („Absolventul” / „The Graduate„) în 1970. Noua mini-serie de televiziune produsă de hulu și anunțată în România de HBO, reia situația absurdă a personajelor din romanul lui Heller, surprinse pe fondul celui de-al Doilea Război Mondial, și încearcă să regăsească tonul comediei negre care au făcut ca adaptarea anterioară a lui Nichols să fie comparată cu mai cunoscutul „M*A*S*H„, lansat în aceeași perioadă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€