"Favorita" de la Oscar

Daniel Iftene

Redactor

The Favourite (2018). Regia: Yorgos Lanthimos; scenariu: Deborah Davis, Tony McNamara; imagine: Robbie Ryan; montaj: Yorgos Mavropsaridis; cu: Olivia Colman, Rachel Weisz, Emma Stone, Nicholas Hoult, Joe Alwyn.

*

De aproape 10 ani, de când câștiga la Cannes premiul secțiunii Un certain regard cu greu-suportabilul „Canin” (Dogtooth), regizorul grec Yorgos Lanthimos este văzut în lumea filmului ca un fel de Oracol din Delphi, așteptându-se de la el alte profeții ale dezastrelor din noi și de lângă noi.

Cel mai recent film al său, „Favorita” − pentru care a primit zece nominalizări la Oscar − se ancorează într-o distribuție condusă excelent de Olivia Colman, în rolul reginei Anne a Marii Britanii, și într-un isoscel amoros care e povestit în rame de tablouri.

Acțiunea are loc la începutul secolului al XVIII-lea, când tânăra Abigail (Emma Stone) ajunge la curtea regală pe fondul conflictului în care Anglia și Franța susțin tabere rivale pentru succesiunea tronului Spaniei.

Filmul se ocupă însă doar de efectele acestei mize istorice asupra luptelor intestine din Anglia și asupra relației pasionale dintre regină și Lady Sarah Churchill, ducesă Marlborough (Rachel Weisz), care e o susținătoare a continuării războiului.

Pe lângă extravaganțele de la curte, a căror latură ridicolă îl interesează pe Lanthimos, regina Anne se construiește din datele reale ale propriilor traume: e o femeie care a pierdut 18 copii, dintre care numai unul a ajuns la vârsta de 11 ani, atacată de gută și forțată să ia decizii adesea nepopulare.

Portretul e completat, în film, de relațiile sexuale cu unele femei de la curte, care sunt sugerate de corespondența îndelungată și intimă cu Lady Sarah, precum și de alte surse, însă neconfirmate de istorici.

Lady Sarah (Rachel Weisz) și Abigail Masham (Emma Stone) se luptă pentru favorurile Reginei Anne. (Și pentru Oscarul acordat celei mai bune actrițe în rol secundar.)

Lanthimos nu e interesat să fie fidel datelor reale; preferă o abordare postmodernă, în care tragicul este sublimat în exces și umor.

Personajele sale se sufocă în decoruri și costume exploatate în chip pictural, iar jocul cu lumina naturală devine definitoriu, la fel ca în extraordinarul „Barry Lyndon” al lui Stanley Kubrick.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Dincolo de tablourile căutate și asumate în mod explicit, picanteriile fanteziste ale lui Lanthimos sunt tributare comicului: dansuri care-și depășesc cu mult epoca, concursuri cu rațe, iepuri striviți, desfigurări și jocuri grotești ale unei masculinități caraghioase.

Scenele cu încărcătură sexuală și puternic viscerale susțin un disconfort continuu și anticipează alunecarea spre extraordinara secvență de final.

Iar aici intervine forța Oliviei Colman, care merită toate laudele pe care le-a primit și pe care le va primi pentru acest rol.

Oricât de curajos și de neconvențional ar părea, „Favorita” urmează de fapt, într-o formulă mai digerabilă, aplecarea spre bizar a cineastului grec − dovedită încă de la „Kinetta” (2005) și completată de remarcabilele „Canin” și „Alpii” (2011), în care personaje și situații decupate din cotidian ilustrau boli ale prezentului: comunicarea imposibilă, fantasma sexuală, vina și pedeapsa, supraviețuirea prin simulacre sau foamea de celălalt.

Parcursul lui Lanthimos spre narațiuni mai accesibile publicului larg a început odată cu „Homarul” (The Lobster, 2015) − primul său lungmetraj în limba engleză și cea dintâi colaborare cu actorii Colin Farrell, Rachel Weisz și Olivia Colman − și a atins un moment de vârf cu „Uciderea cerbului sacru” (The Killing of a Sacred Deer, 2017), în care el readuce atenția asupra tragediei antice prin povestea unui Agamemnon modern care încearcă să-și salveze întreaga familie.

Și chiar dacă „Favorita” nu este o continuare a acestui parcurs, jocurile de putere și lăcomia care marchează scenariul, precum și prestația impecabilă a celor trei actrițe fac filmul de neratat.

Offscreen

→ Nu sunt multe filmele de debut care să cunoască un asemenea succes internațional precum „Balerina” (Girl) lui Lukas Dhont.

Transpunerea pe peliculă a vieții dansatoarei Nora Monsecour și a tranziției sale sexuale i-a adus tânărului regizor belgian patru premii la Cannes, în 2018, dintre care unul pentru rolul jucat de Victor Polster, aflat la primul său film.

Lara, personajul principal, e o fată de 15 ani al cărei vis de a ajunge balerină amplifică lupta cu propriul corp de băiat și pune în pericol procesul de transformare.

O parte a criticilor au apreciat filmul ca fiind unul îndrăzneț și „profund uman”, în timp ce Dhont l-a descris ca fiind povestea unei persoane care își alege „adevărata versiune a sinelui”.

În același timp, există voci care consideră că „Balerina” alunecă spre o exploatare a curiozității față de transsexualitate ca „diferență”. Filmul rulează din 15 februarie în cinematografele din România.

→ După „Alita: Îngerul războinic” (Alita: Battle Angel), cei care cunosc atât filmografia lui Robert Rodriguez (seria Machete sau „Sin City”), cât și pe cea a lui James Cameron („Terminator”, „Titanic”, „Avatar”) se vor întreba cum ar fi arătat acest SF dacă ar fi fost semnat doar de primul și protejat de înfloriturile romanțate care par să-i aparțină celui din urmă.

Adaptarea la două capete a seriei manga create de Yukito Kishiro la începutul anilor 1990 poartă spectatorul în 2563, la 300 de ani după un mare război în care au fost distruse toate orașele plutitoare de pe Pământ, mai puțin unul: Zalem.

Sub el, într-un morman de fier vechi, doctorul Dyson Ido (Christoph Waltz) găsește capul unei femei cyborg și îl atașează corpului pe care, la un moment dat, îl crease pentru fiica sa.

Chiar dacă nu-și amintește nimic din viața sa pre-dezmembrare, Alita demonstrează repede că nu e doar un cyborg oarecare, ci, așa cum o să ni se tot repete, o mașină de luptă sub un chip de… înger.

Încă din primele zile, fata îl descoperă pe Hugo, care o va iniția în Motorball (competiția care-i aduce celebritatea), și este vânată de Nova, principalul „om rău”, pe care însă nu-l vom cunoaște cu adevărat decât în continuarea spre care se deschide finalul filmului.

Dat fiind subiectul, „Alita” are deschideri firești spre discuția redefinirii omului într-o eră a inteligenței artificiale, însă nu-și propune să facă afirmații revoluționare.

Mai atrăgătoare e dimensiunea socială a lumii create de Yukito Kishiro, în care oamenii de sub Zalem sunt tratați ca reziduuri și condamnați, printr-o „lege naturală”, la vise neîmplinite.

Din păcate, autorii nu insistă nici pe acest element, ci preferă să rupă zăgazurile efectelor speciale. Și, dacă filmul tot a fost lansat de Ziua Îndrăgostiților, să rupă o lacrimă în două. La propriu.

→ După „Orange is the New Black”, actrița Natasha Lyonne revine în propriul serial de comedie pe Netflix, „Păpușa rusească” (Russian Doll).

Ea o joacă pe Nadia Vulvokov, blocată într-o buclă temporală care o tot aduce în același punct: petrecerea sa de la împlinirea a 36 de ani.

Forța nevăzută nu e deloc prietenoasă, așa că o ucide continuu pe Nadia, ca într-unul dintre jocurile video aproape imposibil de finalizat la care lucrase ca inginer de software.

Împreună cu Alan, prins în același joc al timpului, roșcata cu voce tabagică și replici usturătoare va trebui să găsească o cale de ieșire.

Chiar dacă nu declanșează hohote în cascadă, cele opt episoade de câte o jumătate de oră se sprijină pe un scenariu inteligent, care păstrează surprize până la final.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€