Expert în Orientul Mijlociu: O intervenție militară a SUA în Iran ar produce haos

Bianca Dragomir

„O flotă militară masivă se îndreaptă spre Iran. Se deplasează rapid, cu mare putere, entuziasm și un scop clar. Sperăm că Iranul va „veni rapid la masă” și va negocia un acord corect și echitabil — FĂRĂ ARME NUCLEARE — unul care să fie bun pentru toate părțile” a scris președintele SUA pe pagina Truth Social.

Trump continuă cu amenințarea: următorul atac asupra Iranului, dacă se va întâmpla, va fi mai mult rău decât „Operațiunea Midnight Hammer” din 2025 care a vizat obiectivele nucleare majore din Iran.

Președintele Trump își dorește să încheie un acord nuclear cu Iranul, asta după ce tot el a retras SUA din Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) prin care Iranul accepta limitări stricte asupra programului său nuclear în schimbul relaxării sancțiunilor economice.

PressOne a discutat cu Raul Pintilie, analist independent și cercetător pe problemele Orientului Mijlociu, despre situația actuală din Iran, care sunt cele mai plauzibile scenarii pentru viitor și ce consecințe ar putea exista pe plan internațional în cazul unei intervenții armate din partea SUA.

PressOne: Pe scurt, la ce asistăm în Iran de la sfârșitul anului trecut?

Raul Pintilie: Mișcarea de protest începută în decembrie anul trecut a fost generată de o înrăutățire semnificativă a situației economice din Iran, rata de schimb valutar pentru un dolar ajungând la peste un milion de riali iranieni. Cu toate acestea, deprecierea monedei naționale nu este ceva cu care Iranul nu s-a mai confruntat niciodată. Protestele vin pe fondul unor nemulțumiri mai profunde referitoare la situația din țară în general, precum corupția și forța coercitivă aplicată de stat asupra populației care nu este la prima rundă de proteste și care de-a lungul ultimilor ani a pus probleme serioase establishment-ului politic și religios.

Mișcările de stradă sunt o expresie a acestor nemulțumiri, a dorinței oamenilor de a vedea o îmbunătățire în nivelul de trai și de a fi ascultați de liderii de la Teheran. Iranul se confruntă cu o serie de dificultăți economice generate și de sancțiunile impuse de Occident, dar și cu diverse alte provocări, în special referitoare la mediu și schimbări climatice, Teheranul confruntându-se cu o lipsă acută de apă potabilă, ajungându-se chiar la discuții referitoare la mutarea capitalei într-o zonă cu mai multe resurse, dar și cu o criză majoră în ceea ce privește poluarea. La acestea se adaugă și o situație de securitate precară generată de războiul de vara trecută.

În 2009, oamenii din stradă strigau numele lui Obama. În 2026 strigă după ajutor american. Cu ce este diferit ce se întâmplă acum în Iran față de protestele precedente? 

Cauzele care au generat protestele din prezent nu sunt extrem de diferite de cazurile celor din trecut (n.r. lupta pentru putere, factori socio-economici și politici, drepturile și libertățile femeilor), însă există câteva elemente care diferențiază actualele mișcări de stradă de cele din trecut.

În primul rând, vorbim despre o diferență generațională. Protestele care au izbucnit în decembrie 2025 sunt martorele unei participări masive a Generației Z, care nu are niciun fel de memorie a revoluției din 1979, decât povești auzite de la părinți sau bunici, în condițiile în care peste 60% din populația Iranului este sub 30 de ani.

Mișcări de stradă în Vancouver, Canada FOTO: Sima Ghaffarzadeh / Pexels

În al doilea rând, traiectoria acestor proteste a fost neobișnuită. În prima fază demonstrațiile au început în orașele mici din provinciile din vestul Iranului, zone marginalizate, dar bine securizate.

Abuz în sutană: Episcopia din Iași și Vaticanul au îngropat o agresiune sexuală comisă de un preot catolic asupra unei minore din Bacău, fără să anunțe Parchetul

Un preot romano-catolic a abuzat sexual* o minoră de 13 ani în parohia din județul Bacău unde slujea: episcopul de Iași a știut, a trimis cazul la Vatican și a aplicat sancțiuni canonice, dar nu a sesizat autoritățile, care au intervenit abia ulterior și l-au condamnat definitiv la închisoare.

Documentar VIDEO. Molia. Metamorfoza „doctorului de suflete” Cristian Andrei

Abuzuri sexuale și impostură profesională în cabinetului doctorului Cristian Andrei, relatate la cameră, sub protecția anonimatului, de șapte supraviețuitoare. Un documentar video despre fenomenul abuzului terapeutic în România.

Izbucnirea lor în zone de importanță militară strategică sau în apropierea graniței cu Irakul a trezit anxietăți în rândul regimului și a stârnit teorii cu privire la interferențe străine. Mai mult, viteza cu care s-au extins ne arată că îngrădirea instabilității la periferie nu a funcționat.

Nu în ultimul rând, diferența este și una de context. Iranul este în postura de a duce un război pe două fronturi, luptând, pe de-o parte, împotriva instabilității interne și, în același timp, pregătindu-se pentru posibilitatea unui nou conflict extern. Ultima dată când Iranul a fost într-o situație similară a fost în perioada războiului cu Irakul (1980-1988).

Ce considerați că a contat mai mult: situația financiară ajunsă la un nivel catastrofic sau, conform altor voci,  dorința femeilor din Iran și nevoii lor de a nu mai trăi la marginea societății? 

Femeile au participat în număr semnificativ la protestele izbucnite în decembrie, iar tema drepturilor și libertăților lor a fost categoric parte a demonstrațiilor. Mișcarea declanșată de uciderea Mahsei Amini (nr. tânără ucisă în 2022 de „poliția moralității” pentru modul în care purta hijab-ul) a contribuit în mod definitoriu la depășirea unui prag psihologic în rândul femeilor care au dat dovadă de un curaj extraordinar în sfidarea completă a autorităților. Sloganurile au evoluat rapid de la cerințe pentru o viață mai bună la „Moarte lui Khamenei” sau „Moarte opresorului, fie el Șah sau Lider Suprem.”

Însă, în cazul de față, chestiunile marginalizării femeilor și a inegalităților sociale au fost mai degrabă încorporate în peisajul mai larg al nemulțumirilor populației care au stat la baza scânteii declanșatoare, în mare parte una referitoare la situația financiară catastrofală.

Cum a reușit regimul de la Teheran să supraviețuiască în forma lui cea mai brutală?

Continuitatea regimului de la Teheran poate fi înțeleasă mai bine prin conceptul de reziliență, în opoziție cu cel de persistență: persistența indică încăpățânarea unui dictator care refuză să cedeze puterea pe măsură ce se îndepărtează de societate și de schimbările mediului politic, în timp ce regimul din Iran a dovedit capacitatea de a-și dezvolta atribute, calități și aranjamente instituționale care i-au permis să-și adapteze strategiile la condițiile interne și internaționale.

Pe plan extern, regimul post-1979 a instrumentalizat cauza palestiniană pentru a decredibiliza statele arabe și a-și consolida poziția anti-SUA și anti-Israel, a consolidat relații cu actori non-statali precum Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian sau Ansar Allah pentru descurajarea unor atacuri israeliene directe, și s-a angajat într-o competiție, mai ales cu Arabia Saudită, pentru a se prezenta drept lider al lumii islamice.

Intern, după 2005, odată cu ascensiunea conservatorilor și dominația establishmentului militar, sancțiunile au erodat legitimitatea și sprijinul intern, iar regimul a răspuns prin militarizare și creșterea rolului Corpului Gardienilor Revoluției (CGR) în politică și administrație, prin extinderea influenței CGR în economie și printr-o narațiune agresivă față de opoziție, cu represalii justificate prin etichetarea protestatarilor drept marionete ale Occidentului.

În paralel, posturile neelective au fost populate cu persoane loiale instituțiilor clericale și militare.

În acest context, cu ce diferă regimul de la Teheran față de alte regimuri autoritare din Orientul Mijlociu și cum dictează asta posibilitatea de schimbare a regimului? 

În primul rând, la nivel ideologic, majoritatea regimurilor dictatoriale din Orientul Mijlociu și Africa de Nord precum Iordania sau Egipt, sunt partenerele Occidentului, având relații foarte bune cu Statele Unite, în timp ce Iranul a rămas ultimul bastion regional al rezistenței împotriva a ceea ce liderii săi numesc „imperialism Occidental” și în opoziție cu ceea ce elitele consideră un proiect americano-israelian de dominare a Orientului Mijlociu.

În al doilea rând, spre deosebire de alte regimuri autoritare din Orientul Mijlociu, Iranul organizează regulat alegeri. Până la protestele din 2010-2011, multe state erau dominate de autoritarianism personalizat, în timp ce între 1980 și 2009 Iranul a organizat zece runde de alegeri prezidențiale, extinzând posibilitatea de participare politică, crescând mizele conflictelor dintre elite și facilitând intrarea în scenă a generațiilor tinere, fie reformiste, fie radicale, care au folosit platformele electorale pentru a-și dezvolta baza de susținători și a obține putere în cadrul instituțiilor statului.

Nu în ultimul rând, Iranul se află pe locul trei în lume la capitolul rezerve de hidrocarburi, comparativ cu regimuri autoritare precum Siria, Egipt sau Iordania care, din cauza lipsei de resurse naturale, au fost obligate să-și configureze politica externă pentru a asigura capital extern, uneori până la dependență aproape totală de Occidental, așa cum este cazul Iordaniei.

În acest context, cum s-ar putea produce o schimbare de regim în Iran?

Poate veni din exterior, prin eliminarea Ayatollahului Ali Khamenei și a celor din jurul său, sau din interior, fie printr-o revoluție populară, fie printr-o lovitură de stat, fie printr-o tranziție pașnică. O intervenție externă ar produce haos și incertitudine, iar ideile de a-l impune pe Reza Pahlavi (nr. prințul moștenitor, aflat în exil) și de a reveni la monarhie sunt falimentare și au puțină legitimitate fără un consens intern, riscând să lase neguvernată o țară mare, cu peste 90 de milioane de oameni, diversă etnic și cu resurse uriașe de petrol.

Intern, o parte semnificativă a populației și probabil chiar din elite consideră că regimul în forma actuală nu mai poate continua, pe fondul unei situații economice foarte proaste, a crizei de apă potabilă și a unei securități incerte, însă pentru ca o schimbare să fie posibilă era lui Khamenei trebuie să ia sfârșit, iar o ruptură în nucleul format de CGR și serviciile de securitate depinde de percepția elitelor că pot avea un viitor în afara sistemului de patronaj.

O tranziție pașnică ar putea teoretic fi facilitată de experiența participării democratice, dar depinde de capacitatea opoziției de a se organiza eficient. Deocamdată brutalitatea regimului a prevenit acest proces prin frică și neîncredere, Reza Pahlavi neavând capacitatea de a organiza și mobiliza oamenii, iar pentru o schimbare fundamentală lipsește, în prezent, o viziune și un proiect de viitor.

Ce ar însemna, pentru viitorul Iranului, o îndepărtare de la conducere a liderului cleric?

Așa cum am văzut în alte cazuri din regiune cu sisteme dictatoriale bine înrădăcinate, simpla îndepărtare de la putere a liderului nu a condus neapărat la o îmbunătățire a situației populației sau la un regim democratic. În Egipt, spre exemplu, protestele din 2010-2011 au reușit să-l dea jos de la putere pe Hosni Mubarak, au fost chiar organizate alegeri libere, iar Mohammad Morsi a devenit primul președinte ales în mod democratic din istoria țării. În 2013, acesta a fost înlăturat printr-o lovitură militară de stat, condusă de actualul președinte, pe atunci ministru al apărării, și care a instaurat un regim dictatorial militar.

În cazul Iranului, depinde foarte mult de cine și în ce condiții îl înlătură de la putere pe Ayatollahul Khamenei, dar simpla sa înlăturare nu înseamnă automat o schimbare de sistem și abandonarea completă a ideii de revoluție islamică.

Pe fondul protestelor din Iran, președintele Trump a trecut de la a îndemna oamenii să rămână în stradă la e „timpul să căutăm o nouă conducere în Iran”, și, cel mai recent, la a trimite „ajutor” sub forma unei „armade masive”. Cum vedeți această poziționare? Și cum e diferită poziționarea SUA de-acum față de alte momente de cotitură din trecut?

Îndemnul președintelui american către populația iraniană de a ieși în stradă spunând că ”help is on the way” a lăsat mulți protestatari dezamăgiți când au realizat că ajutorul nu va ajunge. Mai mult decât atât, i-a oferit liderului iranian o oportunitate de a pune numărul uriaș de morți pe seama îndemnului lui Trump, responsabilitate pe care chiar unii protestatari i-au atribuit-o președintelui american.

Cu toate acestea, incidentul ne poate indica și faptul că există o serie de limitări instituționale, iar în ciuda unor evenimente precum aducerea în SUA a președintelui venezuelean Nicolas Maduro, acestea nu permit liderului de la Casa Albă să facă chiar ce vrea, când vrea. Donald Trump are o istorie în ceea ce privește Teheranul (de la retragerea SUA din acordul nuclear la asasinarea generalului Qassem Soleimani) și sunt destul de sigur că își dorește ca o acțiune americană să aibă un rezultat de proporții istorice, cum ar fi schimbarea regimului.

Reacțiile lui Donald Trump fac parte din acest șablon în care Washingtonul discută cu Teheranul atunci când acesta din urmă se aliniază intereselor americane, aplică forță coercitivă atunci când Iranul se împotrivește, se folosește de sancțiuni în momente în care o acțiune militară directă este prea costisitoare, și negociază atunci când situația riscă să scape complet de sub control sau atunci când este vorba de posibilitatea unei amenințări existențiale, precum construirea de armament nuclear.

Cât din ceea ce vedem acum în Iran poate fi explicat și de modul în care SUA au intervenit în zonă de-a lungul timpul? 

Intervențiile americane în Iran au jucat categoric un rol în situația curentă, iar resursele mari de petrol ale Iranului au stârnit constant interesul marilor puteri.

Lovitura de stat din 1953 a fost precedată de o campanie de propagandă care îl asocia pe Mosaddeq cu partidul comunist Tudeh și l-a instalat la putere pe șahul Pahlavi, care a pus Iranul la dispoziția SUA, setând un precedent periculos și lăsând o memorie istorică adâncă ce a alimentat resentimentele anti-americane; corupția și autoritarianismul șahului au fost factori importanți în sprijinul popular pentru revoluția islamică.

În următoarele două decenii, relațiile au oscilat între tentative de deschidere și sancțiuni, de la disponibilitatea la dialog a administrației George H. W. Bush, la interdicția totală privind comerțul și investițiile impusă în primul mandat al lui Bill Clinton și la reluarea discursului despre dialog în al doilea mandat.

Această dinamică a fost abandonată de George W. Bush, care, în 2002, a inclus Iranul în 2002, alături de Coreea de Nord și Irak, pe „axa răului”, în pofida ofertei iraniene de cooperare privind Afghanistanul după 9/11, iar apoi a impus sancțiuni ample și a folosit o retorică intensă despre o posibilă confruntare SUA-Iran.

În perioada lui Obama, relațiile au atins cel mai înalt nivel de cooperare, prin disponibilitatea de negociere directă fără precondiții și printr-o strategie de „smart power” care a combinat diplomația, culminând cu acordul nuclear din 2015, cu presiuni economice și diplomatice și menținerea sancțiunilor, dar fără retorica războinică anterioară.

Vancouver, Canada FOTO: Sima Ghaffarzadeh/Pexels

Venirea lui Donald Trump a inversat direcția: considerând acordul prea permisiv, a retras SUA din acesta și a relansat „presiunea maximă” prin sancțiuni draconice pentru a forța renegocierea și a preveni dezvoltarea capabilităților militare iraniene, iar răspunsul Teheranului a fost „rezistența maximă” și consolidarea prezenței regionale.

Administrația Biden a încercat resuscitarea acordului, dar a combinat diplomația cu menținerea presiunii într-un mod inconsistent, fără rezultate, și din cauza intransigenței liderilor iranieni și a opoziției interne din SUA.

În ansamblu, traseul american în Iran a consolidat percepția unui Occident duplicitar și necreditabil. În plus, sancțiunile au agravat o situație economică deja precară, restricționând comerțul și investițiile și contribuind la instabilitate monetară, stagnare și scăderea nivelului de trai, deși declinul a fost amplificat și de factori interni precum gestionarea defectuoasă a resurselor și corupția.

În lumina celor mai recente declarații venite de la Casa Albă, ce efecte considerați că ar produce în Iran o intervenție directă din partea SUA, cu ajutor armat?

O intervenție militară a SUA în Iran ar fi catastrofală atât pentru Teheran cât și pentru întreaga regiune. O astfel de acțiune ar deschide porțile unui lung șir de posibilități, inclusiv colapsul statului și al administrației centrale, un număr imens de refugiați cu care se vor confrunta statele vecine, un flux de migranți, o implicare militară americană de lungă durată în regiune, și chiar război civil.

Momentan nu există semne vizibile a unor rupturi în interiorul regimului, iar forțarea tranziției către un posibil regim secular prin, de exemplu, asasinarea Ayatollahului Khamenei ar fi o greșeală monumentală deoarece, fie că place Occidentului, fie că nu, liderii religioși continuă să fie susținuți de câteva milioane de oameni care nu pot fi ignorați.

Să nu uităm de faptul că atacurile israeliene de anul trecut în care s-au implicat și SUA au dus la unificarea unei bune părți a populației în spatele regimului și împotriva acțiunilor militare externe.

În istoria relației SUA–Iran, când izolarea diplomatică a fost folosită ca pârghie, în ce condiții a produs rezultate și când a împins regimul spre escaladare?

Izolarea diplomatică nu a produs niciodată rezultate pozitive în istoria relației SUA-Iran. Pe parcursul crizei ostaticilor din 1979-1981, SUA au izolat complet Iranul și au rupt relațiile bilaterale cu republica islamică. În loc să reducă tensiunile, aceste măsuri nu au făcut altceva decât să întărească percepția noilor elite iraniene că SUA reprezintă inamicul suprem, iar logica revoluționară a fost consolidată și printr-o narațiune anti-americană.

Abia în perioada lui Barack Obama am putut vedea cum o combinație de diplomație, scoaterea Iranului din izolare, și recompense economice sub forma ridicării sancțiunilor a creat un stimul real și suficient pentru ca Teheranul să se conformeze prevederilor acordului nuclear.

La fel de clar a fost și modul în care izolarea diplomatică eșuează atunci când Donald Trump a retras SUA din acest acord, ducând la încetarea respectării angajamentelor în domeniul nuclear de către Iran, la escaladarea riscurilor militare, și la narațiuni mai agresive ale unor lideri regionali precum premierul israelian Benjamin Netanyahu cu privire la construirea de armament nuclear pentru a justifica un atac militar împotriva Iranului.

În ce moment se află acum protestele din Iran?

Protestele, în mare măsură, au luat sfârșit momentan ca urmare a represiunii brutale a regimului. Mai există, totuși, mișcări de stradă sporadice, însă elanul mișcării de protest s-a diminuat considerabil. Diferite surse anunță numere diferite cu privire la protestatarii uciși de forțele iraniene, însă cea mai credibilă vine din partea Human Rights Activists News Agency care anunța 5.002 morți confirmați și încă 9,787 cazuri de persoane decedate pe care agenția le investighează.

Violența regimului de la Teheran este inimaginabilă, iar acesta a intrat deja în faza în care caută să creeze narațiuni alternative cu privire la cele petrecute, portretizând protestele legitime ca fiind deturnate de agenți înarmați ai SUA și ai Israelului care au avut drept scop creșterea numărului morților cu scopul accelerării căderii regimului.

Activiști iranieni din întreaga lumea au cerut în repetate rânduri sprijin extern drept datoria lumii libere. Cum ar trebui să se poziționeze UE în raport cu situația din Iran? 

Uniunea Europeană a impus o serie de sancțiuni asupra mai multor indivizi și entități implicate în represiunea brutală a protestelor și a condamnat la nivel declarativ acțiunea forțelor iraniene.

Din punctul meu de vedere, UE ar trebui să se poziționeze împotriva oricăror căi de acțiune care nu iau în calcul doleanțele populației iraniene și care riscă să producă și mai multă instabilitate în Iran și în regiune, precum și în opoziție cu decizii care încalcă dreptul internațional.

Cum ar putea arăta Iranul peste 5 ani, în funcție de modul în care se vor încheia mișcările de stradă și răspunsul venit din partea autorităților? Să ne imaginăm 2-3 scenarii posibile și consecințele lor pe plan internațional. 

Unul dintre cele mai vehiculate scenarii în momentul de față este acela al unei tranziții pașnice de putere în care liderul suprem, Ayatollahul Khamenei, face un pas înapoi, predă frâiele statului, posibil liderilor CGR. Însă pentru ca CGR să reușească acest lucru, trebuie să obțină sprijinul instituțiilor, în același timp în care simpla eliminare de la putere a lui Ali Khamenei nu va stopa automat protestele.

Gardienii Revoluției vor trebui să adreseze nemulțumirile populației, iar acest lucru s-ar putea să nu le fie pe plac, având în vedere cât de implicați sunt în economia țării. Măsurile necesare ar dăuna serios intereselor și afacerilor CGR. Succesul unui astfel de scenariu depinde și de poziția pe care un eventual nou regim o va avea față de SUA, în special în timpul mandatului lui Donald Trump.

Un alt scenariu ar fi acela al unei intervenții străine, americane și/sau israeliene, cu efectele menționate mai sus. Este dificil de spus în ce măsură o astfel de acțiune ar fi determinantă pentru traiectoria viitoare a Iranului, dacă nu face parte dintr-o strategie politică atât pentru perioada imediat următoare precum și pe termen lung. Mai mult decât atât, dat fiind trecutul marilor puteri în regiune și în materie de schimbări de regim și democratizare prin forță militară, este foarte puțin probabil ca o intervenție externă să deschidă calea către democrație într-o țară atât de diversă și complexă precum Iranul. Este suficient să ne uităm în imediata vecinătate a Iranului, în Irak și Afghanistan, pentru a înțelege limitele uriașe ale intervențiilor străine în a dicta rezultate politice.

O altă posibilitate care nu trebuie ignorată atât de rapid pe cum se întâmplă este supraviețuirea regimului cu reforme limitate care să îmbunătățească puțin condițiile de trai și să mai calmeze nemulțumirile populației. Acest scenariu, însă, ar intra în directă coliziune cu viziunile unei populații tinere și numeroase care nu vrea să trăiască pentru tot restul vieții sub bocancul unui regim care prioritizează ideologia în detrimentul demnității populației și a drepturilor și libertăților sale.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€