Eminescu. Poem cu poem

Codruţa Simina

Redactor

În 2018 se numără 129 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. De-a lungul acestora, numele poetului a fost alăturat celor mai înalte, pompoase, sensibile sau ridicole titulaturi.

I s-a spus cel mai mare poet, poetul național, poetul nepereche, Luceafărul și geniul poeziei românești. Şi câtă cerneală nu a curs pentru a fixa în memoria școlarilor dimensiunea geniului său…

„Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Dacă ați fost cât de cât silitori în gimnaziu sau liceu, nu se poate să nu fi găsit această descriere făcută poetului de G. Călinescu, într-unul sau altul dintre comentariile pe care profesorii de română le dictau la ore. Și care erau niște demențe demonstrative, burdușite de laude și expresii frumoase.

Fragmentul cu țeava subțire a crinului era bun și pentru caietul cu expresii frumoase.

Opera lui Eminescu a fost publicată în masă, citită, recitată și comentată cu atât mai mult cu cât, în perioada comunistă, servea unui delir naționalist promovat de partid.

Mai recent, ziua nașterii sale, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale. Un nou motiv de omagiu. Pe la toate statuile poetului se vor găsi politicieni pioși, înarmați cu jerbe și oftaturi nostalgice − pentru că, se știe, poezia e ceva sensibil care trebuie să te miște.

Așa că un cititor de bună credință se poate întreba cum ar mai putea fi recuperat, după tot acest roi de îmbălsămări succesive, farmecul unui poet care a trăit și a scris cu multă pasiune.

Criticul literar Alex Ștefănescu are un răspuns: poem cu poem.

Chiar așa se numește cel mai recent volum al său, apărut în 2017 la editura ALL.

De la un capăt la altul, Ștefănescu propune o lectură relaxată și decojită de majoritatea criteriilor pe care profesorii de limba și literatura română le impun frumuseții poeziei și poeților.

Vom găsi și poemele slabe ale poetului nepereche, descrise exact așa.

Cartea oferă, de altfel, o perspectivă a felului în care evoluează limbajul lui Eminescu de la debut până la moarte.

La mormântul lui Aron Pumnul, o succesiune de banalități scrise în limba de care râdea Caragiale, are același autor cu Oda (în metru antic).

Între un poem și celălalt, aproape că vezi aglomerându-se o nouă limbă. Și nu e doar asta.

Eminescu are tendința să pună în versuri tot ce știe, vede și aude, de la Madonna lui Rafael și până la închipuirea fastuosului Egipt antic.

Cu şarm, Alex Ștefănescu trasează un fir roșu între detaliile din viața poetului care transpar în poemele sale: ni-l putem închipui pe tânărul Eminescu scriind după un curs sau după o pictură care îl marchează.

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

„Am lucrat la această carte patru ani. Patru ani am locuit în viața lui Eminescu. Nu în biografia lui, ci în viața lui, care era poezia”, anunță autorul, la începutul volumului.

Pornind de la poezie, regăsim închegată și personalitatea enigmatică a lui Eminescu − excesiv, entuziast, deprimat sau furios. Pentru că, deși e nepereche, el a fost, totuși, un om ? .

Iar Alex Ștefănescu se lasă emoționat ca un copil de acest fapt. Și pare că tocmai asta lipsea: o apropiere în emoție de poezia lui Eminescu.

Ceea ce nu mă (mai) așteptam a fost să retrăiesc revelația frumuseții în unele poeme. Nu cred să mai fie vreun român care să fi descris, în atâtea feluri minunate, lumina. Sau pădurea. Sau chiar Egiptul antic ? .

Puteți să considerați volumul chiar așa, ca pe un prilej de reapropiere firească de frumusețea uitată a unui poet pe care l-am îngropat, mai bine de 100 de ani, în propria sa glorie.