Eliberarea lui Mihail Iordache

Lucian Muntean

Oamenii faini

15/04/2021

Acestea erau lucrurile pe care tânărul Mihail Iordache le avea în bagaj în 20 august 1981 când a fugit din țară. Eliberarea era singurul gând, iar destinația America.

40 de ani mai târziu, adică acum câteva zile, pe 1 aprilie 2021, Mihail Iordache vorbește tot despre eliberare la vernisajul expoziției personale de pictură, pentru care a revenit în țară, expoziție găzduită de Muzeul de Artă Modernă și Contempărană Pavel Șușară (MAMCO) din București, aflat pe Intrarea Viitorului nr. 4.

„Eu ca artist am avut o evoluție, dar asta nu are sens dacă nu găsești un mod de a te elibera. Nu poți să te exprimi cu adevărat liber dacă mintea ta nu se eliberează de tot ce o apasă, de toate problemele ce te-au invadat. Trebuie să găsim o modalitate de a ne detașa, de a ne elibera și de a fi creativi... Această expoziție s-ar fi putut numi de fapt ELIBERARE.”

Toate aceste cuvinte mari, rostite de cineva care trăiește în America nu sunt doar un discurs formal cu vorbe goale, ci sunt încărcate cu emoția cuiva care știe ce spune, care a trăit cu aceste principii. M-am convins de asta ascultându-i povestea de viață, o impresionantă mărturisire a lui Mihail Iordache.

„La prima vedere lucrările de artă expuse par încifrate. Este o pictură abstractă, de limbaj, de atitudine. După decenii de exil s-a întors în forță. Fără să-i înțelegem parcursul și fără să-i știm scenariul pe care l-a urmat până acum, nu avem întreaga logică a creației lui”, spune criticul de artă Pavel Șușară.

Dar cine e Mihail Iordache?

S-a născut în 1956 la Valea Doftanei, județul Prahova, fiind al șaptelea frate, penultimul, într-o familie cu 8 copii. În 1960 părinții au decis să se mute în Sinaia, pentru a le oferi șansa copiilor să meargă la o școală mai bună, de fapt una dintre instituțiile de învățământ serioase din țară, recunoscute la acea vreme.

Din primii ani ai copilăriei, Mihail își amintește că nu-i era ușor să primească atenție într-o familie atât de numeroasă, să fie ascultat când și-ar fi dorit de către frații și surorile mai mari; ba din contră era tachinat, fiind printre cei mai mici.

Era însă preocupat de cărțile lor, îi plăceau ilustrațiile și pozele după care desena mereu. Acest refugiu, o primă eliberare din zarva și agitația celor din casă, a fost și un mod de a se face remarcat, dar i-a adus și admirația membrilor familiei.

Cea mai elocventă amintire de acest fel este de la vârsta de 6 ani, când a făcut un desen în creion cu portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după poza publicată pe prima pagină a ziarului Scânteia. Fidelitatea cu care a redat portretul i-a impresionat pe părinți și pe frați. Aprecierea și laudele lor l-au făcut pe Mihail să simtă cum se naște o nouă identitate creatoare, iar familia l-a încurajat să continue, spunându-i că poate ajunge artist.

În 1971 Mihail Iordache a fost admis la Liceul de Artă din Ploiești. A intrat pe locul 6 la o concurență mare, de 486 de candidați. Asta a reprezentat o încurajare enormă pentru el și l-a ajutat să facă față dificultăților din anii de liceu, când a trăit cu o bursă modestă pentru cantină și internat. Îi lipseau banii pentru materialele de bază necesare, hârtie, culori, pensule și pânze, dar mai primea de la colegi. Compensa aceste lipsuri cu o muncă continuă.

În 1975 are o primă încercare nereușită de admitere la Universitatea de Artă din București. Urmează stagiul militar obligatoriu, după care reia pregătirea pentru admitere la București, cu pictorul Mihai Bandac (n. 1939). Acesta i-a explicat că doar cu o muncă asiduă, pe termen lung, poate dobândi statutul de artist, fapt dovedit mai târziu. Dacă în liceu cerințele erau la un nivel mediu, la pregătirea pentru admitere ara cu totul altceva.

Teancuri de desene și schițe la care lucra ore și ore erau atent evaluate de Bandac. Mihail, tânărul idealist, descoperă că lumea din jur funcționează de fapt pe alte criterii și principii. Aveau întâietate cei cu pile și relații, provenind din familii bune de nomenclaturiști, nu cei cu origini modeste, anonimi de la țară, precum el.

În acest sistem nedrept și corupt, Mihail se confruntă din nou în mod repetat cu eșecul. Nu prinde niciunul dintre cele 6 locuri de la Arte.

Eliberare = Plecare

Astfel, Mihail se gândește tot mai serios la plecarea din țară, din acel regim comunist sufocant în care nu se întrevedea niciun viitor. Era în 1979. O soră de-a lui era plecată cu soțul ei în America încă din 1976. Dar acest fapt nu era deloc un avantaj. Iar despre aceste gânduri nu cuteza să discute nici măcar în familie. Cu atât mai mult cu cât deja fuseseră somați de către Securitate, în timp ce mama lor era într-o vizită în America, fiindu-i permis să-și vadă fiica stabilită acolo.

„Un individ l-a acostat pe stradă la Sinaia pe un cumnat de-al meu amenințând-ul direct că dacă nu se mai întoarce soacra (adică mama) din America, cei de acasă își vor pierde slujbele, iar Mihail (adică eu) sigur nu va intra vreodată la facultate.” Șicanele au continuat și mai târziu, când era la București la pregătire. A fost abordat de un bărbat care s-a dovedit a fi locotenent de Securitate și dus într-un restaurant. În timp ce mânca doar el singur, bărbatul l-a amenințat pe Mihail, spunându-i că știe totul despre el și despre familia lui.

Totul cu o satisfacție vădită că poate să-și intimideze interlocutorul.

Dar gândul plecării trebuia pus în practică. Pregătirea a fost însă discretă, secretă chiar. Familia nu a știut nimic, era prea riscant. A vorbit doar cu unul dintre frați, cu Ion, mai mare cu un an și opt luni, care a spus că îl va însoți, că fuge și el.

La școală studiase 8 ani de franceză, unul de latină și unul de rusă. Engleză nu știa deloc. Asta nu-l împiedica să aibă țintă America. Era tânăr, dispus să învețe și gata de aventură.

Despre cum urma să fugă peste frontieră nu știau mai nimic. Fratele lui, Ion, care făcuse armata la grăniceri, știa doar că odată trecut în Iugoslavia, nu erai trimis înapoi. Dacă însă erai prins de grănicerii români riscai să fii împușcat sau, în cel mai bun caz, să fii bătut și apoi închis vreo 7 ani.

Dar ce mai însemna o condamnare de 7 ani când tu de fapt trăiai într-un fel de lagăr?

Șansa de a trece în doi era evident mai bună decât de unul singur, mai ales că Ion era o fire sportivă, atletică. Deci planul urma să fie pus în practică.

Au plecat din București cu trenul la Timișoara. Acolo au stat o noapte într-un camping. Apoi, pentru a nu da de bănuit, s-au înțeles cu două fete timișorence să-i însoțească a doua zi cu trenul la Oravița. Acolo se ținea atunci în 20 august un târg la care veneau și sârbi din Iugoslavia. Mihail, după câteva ezitări, a schimbat 2500 de lei în dinari. Fără să cunoască cotația reală, nu a bănuit pe moment că a fost înșelat, primind doar 300 de dinari, o sumă de nimica toată.

S-au cazat la un mic hotel. Cei doi frați într-o cameră, fetele în altă cameră, separat. Mihail a mai verificat odată bagajul. Desenele, actele toate erau pregătite la locul lor. Fără a bănui ce urmează, nici fetele, nici recepționerul suspicios nu au băgat de seamă că la lăsarea nopții cei doi au ieșit pe furiș cu bagajele. Auziseră că în apropiere erau niște studenți într-o tabără, iar această informație i-a ajutat atunci când o patrulă militară i-a văzut. Nu păreau suspecți; mulți tineri circulau în zona taberei.

La 11 noaptea au pornit; au cotit spre vârful unui deal. Versantul era plin de mărăcini. Ajunși pe culme, sub clar de lună au putut întrevedea o câmpie la capătul căreia trebuia să fie granița, conform hărții pe care o studiaseră. În timp ce se lumina de ziuă, au luat-o la fugă peste câmp. Ajunși lângă un pârâiaș pe al cărui mal creșteau brusturi imenși, au hotărât să rămână ascunși până la lăsarea serii.

Era prea riscant să continue și să fie reperați de patrulele de grăniceri care treceau cu motocicleta sau mașina pe drumul din apropiere. Iar de sub brusturi auzeau sunetele vehiculelor, dar și clopote de oi. Gândul că ar putea fi simțiți de câinii ce însoțeau turma i-a speriat.

Au mâncat doar câțiva biscuiți și au terminat puțina apă pe care o aveau, iar la căderea întunericului s-au orientat cu o busolă înspre vest-sud-vest. Au trecut de drumul patrulat de grăniceri, ascunși prin șanț. O furtună cu ploaie torențială și cu fulgere i-a ajutat să țină direcția înspre dealul din zare, care era un reper, mai ales că pe o astfel de vreme chiar și grănicerii se adăposteau. Astfel, plini de noroi și uzi, cei doi fugari s-au furișat prin apropierea unității militare și au traversat acea zonă de proximitate a frontierei unde o arătură păstra toate urmele de pași, fără a fi depistați.

Frontiera efectivă era un șanț enorm plin cu hățișuri și mărăcini impenetrabil. În acel loc riscau să fie împușcați de către grăniceri. S-au afundat în mărăcini; nici nu atingeau pământul, iar tricourile se agățau și le erau sfâșiate.

Când au ieșit în partea cealaltă știau că sunt în Iugoslavia.

Spre dimineață, pe podișul pe care îl traversau a apărut o bătrână îmbrăcată în negru alături de o vacă albă, pe care o ducea la păscut. Acea femeie le-a vorbit românește cu un accent parcă arhaic. Părea că îi aștepta. Le-a spus că știe că, pe acolo, trec anual cam 100 de români. I-a poftit la ea acasă, unde le-a dat apă și i-a îmbiat să mânânce. „Mâncați maică, mâncați!” Avea o oală cu ciorbă de fasole cu zarzavat și carne. Era gustul mâncării de la bunici. Pentru o clipă Mihail s-a văzut în căsuța bătrânească de acasă din Valea Doftanei. Ion se simțea rău; a vomat de cum a mâncat. Apa băută din baltă fusese infestată.

Femeia le-a spus că trebuie să meargă la magazinul satului, să se predea și să nu le fie frică, așa au făcut și ceilalți fugari. Ajunși la magazin, sârbul proprietar, văzându-i în ce stare jalnică erau, le-a dat să bea un pahar de coniac să se întremeze. Apoi le-a spus că se pot adăposti în magazia din spate.

Răpuși de oboseală, Ion și Mihail au adormit instant. S-au trezit scuturați de haine de către milițienii sârbi chemați între timp de localnici conform procedurii. Pe jos, pe podeaua magaziei, erau înșirate toate obiectele lor, inclusiv desenele desfăcute din sulul protector, la control.

Milițienii i-au tratat bine, însă. După ce le-au pus mai multe întrebări i-au luat cu ei la drum cu mașina, cu un mic Fiat 600. Chiar le-au permis celor doi frați să mănânce de la o cantină. Apoi i-au dus și i-au predat autorităților, la un centru de procesare al fugarilor la Vrsac (Vršac).

După câteva ore au fost transferați într-un fel de închisoare, unde cam așa au fost și tratați. Au fost tunși de plete și barbă și duși alături de alți 50 de români înghesuiți într-o celulă la demisol, cu 14 paturi lipite, un singur wc și o fereastră mică cu gratii. Trei săptămâni au stat în acele condiții mizere, fără dușuri. Primeau doar o dată pe zi mâncare și puteau ieși la aer doar în mica curte interioară.

Apoi au fost mutați cu autobuzul undeva lângă Belgrad, tot într-o fostă închisoare, mult mai mare, în care au stat 20 de zile. După ceva timp au fost mutați la Zagreb, unde, după o noapte petrecută într-o magazie, dimineața au fost împărțiți în grupuri de câte 8 persoane și îndemnați să traverseze pe jos, în formație, granița cu Austria. Au mers ceva pe jos până la primul orășel, dar când au ajuns, au fost uimiți de cât de diferit era; ordonat, curat, aranjat, cu iarba tunsă. Nu mai era acea atmosferă gri tipică de acasă și din țările socialiste.

Au fost preluați și duși într-o altă închisoare, la Graz. Acolo, cei doi frați au împărțit aceeași celulă, fără a ști pentru cât timp. După doar 7 ore, s-au văzut urcați într-un autobuz plin cu români. Nimeni nu știa unde vor merge. Într-un târziu au ajuns la Traiskirchen, la sud de Viena, unde într-o fostă cazarmă era un mare centru de refugiați veniți din tot sud-estul Europei.

În prima lună au stat în carantină într-un dormitor cu 80 de paturi suprapuse, bărbați și femei la grămadă. La subsolul cazărmii erau aduse haine donate, din care își puteau alege câte ceva ca să se îmbrace. „Erai total depersonalizat…”

În toată această atmosferă deplorabilă și incertă Mihail a păstrat desenele ca pe ochii din cap.

Lângă ei veneau sute și sute de polonezi, care erau procesați foarte repede. Cei doi frați și ceilalți români au stat acolo cam 6 luni, până în februarie 1982.

În tot acest interval au trecut pe rând prin multe interviuri de rutină, cu întrebări despre trecut și viața personală, cu scopul de a se face triajul înainte de interviul de la Ambasada Statelor Unite ale Americii. De acest interviu depindea soarta migranților, dacă pleacă mai departe spre eliberare sau rămân în acele închisori, unde unii erau deja de ani de zile.

Frații Iordache au trecut cu bine de interviul avut chiar cu ambasadorul SUA. Pe 4 februarie au avut zborul spre America. Un sponsor pentru aceste zboruri a fost Biserica Luterană, care finanța costurile pentru refugiații din estul Europei. Aceste grupuri de migranți care nu aveau acte erau însoțite de un ghid pe zborul trans-atlantic.

A fost prima dată când Mihail a vândut un desen în străinătate.

Ajunși în America, au aterizat în Cleveland, Ohio. Sora lor i-a întâmpinat la aeroport. Ion a ajuns, în cele din urmă, în New Orleans, după care a lucrat pe un vas de pescuit și a ajuns în California.

Mihail a rămas în Cleveland. Își amintește cât era de diferit, cum „libertatea se vedea la tot pasul”. Învățarea limbii engleze a devenit o prioritate. A urmat cursuri pentru începători, a citit mult, a scris, a făcut conversație, iar în locuință avea expuse planșe cu timpurile verbelor.

Mihail spune că familia din România nu a suferit repercusiuni în urma plecării lor. Părinții bătrâni s-au reîntors la Valea Doftanei, unde Securitatea nu prea mai avea ce să le facă.

În Ohio, a reușit să se angajeze ca gardian supraveghetor la Muzeul de Artă Cleveland. Aici a profitat din plin de perioadele în care nu era solicitat și în care nu erau vizitatori. Învăța engleză, dar mai cu seamă studia opera marilor maeștri.

În liniștea sălii de muzeu, când era singur, observa cu o mică lupă detalii ale tablourilor. Era fascinant să descopere cum erau pictate. A avut șansa să vadă în felul acesta o pictură parțial neterminată de Andrea del Verrocchio sau capodopera neterminată a lui Leonardo da Vinci „Sfântul Ieronim în pustiu” (Saint Jerome in the Wilderness cca. 1400).

A aflat că la acel muzeu mai lucra o româncă, Mariana Cărpinișan, care era curator. Întâlnirea cu aceasta a fost una de bun augur. Văzând că Mihail era serios și interesat să învețe, a încercat să-l susțină. Când Mihail s-a încumetat să-i arate portofoliul cu desenele lui, care l-au însoțit în călătoria spre eliberare, Mariana Cărpinișan a fost impresionată de talentul lui și de calitatea desenelor sale.

L-a încurajat să se înscrie la o facultate de artă. Ba mai mult, i-a și cumpărat un desen, un portret după Taciuc (un renumit model). A înrămat lucrarea și a expus-o în biroul ei de la muzeu.

Ea l-a îndrumat pe Mihail și spre cea mai bună școală de artă: The Art Insitute of Chicago, unde a ajuns în 1983, după un drum cu mașina din Ohio pe o furtună de zăpadă la întâlnirea cu profesoara care urma să-I evalueze portofoliul. Prețioasele lui desene au fost apreciate și de această dată, fiind admis cu bursă de merit. Toată munca de pregătire cu profesorul din București și apoi acea evadare traumatizantă erau în sfârșit răsplătite.

În ianuarie 1984 Mihail s-a mutat la Chicago și început cursurile la institutul de artă. Sistemul de educație american, care îți oferea libertatea totală de a alege ce te interesează să studiezi, i-a dat șansa mult așteptată. S-a bucurat din plin de diversitatea de care avea parte, a văzut multe expoziții, a cunoscut tineri artiști, a asistat la prelegeri și dezbateri ținute de artiști celebri precum Andy Warhol.

După absolvirea institutului, în 1988, s-a mutat la New York. Aici era locul în care trebuia să fi dacă doreai să te afirmi. Aici era efervescența creatoare a Americii, artiști veniți din toată lumea, expoziții, galerii de artă, colecționari și muzee celebre.

În 22 decembrie 1989 Mihail a aflat de evenimentele din România. A urmărit la știri ce se întâmpla, dar nu avea în gând să se întoarcă. Acum viața lui era acolo, mai ales cariera artistică. 

S-a specializat în storyboards, o metodă grafică folosită ca ilustrație în publicitate și industria filmului. Astfel a lucrat în echipă cu alți artiști, designeri, arhitecți, directori de imagine și regizori. A învățat de la fiecare, dar mai ales a înțeles că o idee nu are valoare dacă nu e pusă în practică, și că munca în echipă duce la rezultate spectaculoase.

De asemenea, s-a specializat în serigrafie, o tehnică elaborată de imprimare și multiplicare, devenind unul dintre cei mai căutați specialiști din New York. Această metodă implica multă tehnologie, mașinării complexe și necesita cunoștințe bune de cromatică, compoziție și tehnică deoarece lucrarea finală era compusă din imprimarea prin stratificare a fiecărei culori și nuanțe în parte.

La New York, a trăit în cercurile artiștilor și galeriștilor, a interacționat cu clienți și colecționari de artă. A continuat și să studieze arta modernă și contemporană văzând expozițiile temporare și tematice de la MOMA , de la Metropolitan Museum of Art și de la Guggenheim Museum.

În tot acest timp desenele aduse din țară erau păstrate cu grijă în mape. În septembrie 1999 însă, atelierul său din New York, aflat la demisolul unei clădiri, a fost inundat. Tot ce era acolo, materiale și lucrări de artă, inclusiv prețioasele desene, au fost compromise iremediabil. Nu au mai putut fi salvate.

Pasiunea pentru artă a lui Mihail a devenit un stil de viață. Toată munca lui este legată de artă. El a trăit după acest principiu: „chiar dacă fac artă pentru alții, tot artă fac!”

În cele aproape patru decenii care au trecut de la evadare, Mihail a mai făcut scurte vizite în România, și și-a întâlnit familia și prietenii, sau locul natal din Valea Doftanei.

Practic acest moment de trăire intensă și de conștientizare a sinelui a făcut ca Mihail să încheie o buclă; ghemul care conținea firul propriei vieți a fost deșirat și parcurs în sens invers până la capăt, la origine.

Aceasta a fost adevărata eliberare.

În ultimii trei ani, din 2018 încoace, a a revenit frecvent în România și a expus la Constanța, Râmnicu Vâlcea, Ploiești, Brașov și acum la București.

Pentru expoziția personală de la MAMCO a adus 60 de lucrări, pictură pe pânză și print - tehnică mixtă pe pânză, toate făcute sul într-un tub imens de 2 metri înălțime, cu diametru de 50 cm.

De data asta au venit cu avionul, fără griji, în siguranță.