Efectul alegerilor locale din București asupra scenei politice

Pentru o foarte lungă perioadă după Revoluția din 1989, scrutinul din capitala țării a avut un impact egal cu zero asupra parlamentarelor care, invariabil, aveau loc la câteva luni după aceea.

De fapt, Bucureștiul părea chiar să fie în sensul invers față de țară, dansând pe o melodie specifică pe care non-bucureștenii nu o auzeau. În 1992, Crin Halaicu a candidat din partea Convenției Democratice, a învins candidatul FSN și a devenit primarul capitalei.

Dar, la parlamentarele ce au urmat, Convenția nu a câștigat locul unu la nivel național. Nici la prezidențialele care atunci se desfășurau simultan cu parlamentarele candidatul CDR nu a obținut victoria (care urma să-i revină în 1996).

În ultimul an al mileniului doi, Traian Băsescu a obținut în București o victorie emoționantă, la doar nouă mii de voturi distanță de candidatul PSD.

Dar acel succes nu a condus la o remontare a forțelor anti-PSD, care la parlamentarele din acea toamnă au suferit intens. Patru ani mai târziu Băsescu a câștigat fulminant în București, dar la parlamentare, la nivel național, Alianța DA a terminat cu 5 procente în urma PSD.

Pe scurt, Bucureștiul avea profilul său, foarte specific și diferit de al țării, un lucru deloc surprinzător. Capitalele concentrează în mod uzual energii multiple, deținând atât universități prestigioase cât și un mediu de afaceri dinamic.

Odată cu dezvoltarea accesului la Internet, decuplarea parlamentarelor de prezidențiale și alte schimbări sociale mai complexe, Bucureștiul începe să devină în multe privințe “ca țara”.

Cu ocazia localelor din 2012, diferența dintre scorul USL în capitală și cel de la nivel național este infimă. În 2016 victoria Gabrielei Firea prefațează victoria PSD la parlamentare. USB naște USR, iar rezultatul foarte bun în București al formațiunii conduse atunci de Nicușor este reflectat în bună măsură în scorul USR din toamnă.

La cele mai recente alegeri, adică turul doi al prezidențialelor din 2019, scorul Vioricăi Dăncilă în București (32,5%) e aproape identic cu cel la nivel național (33,9%).

Există desigur și nuanțe. USR și USR-PLUS au o situație mai bună în București decât în multe alte locuri. Partidele mici supra-performează în București pentru că mass-media contează mai mult, iar activitatea filialelor mai puțin.

Candidaturile lui Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu la primăria generală pot fi înțelese și în această logică: “dacă la localele din București am obține scoruri sub prag, în țară la parlamentare va fi dezastru“.

Din această perspectivă Pro România a gândit greșit, într-o luptă a titanilor aruncând un candidat cu notorietate mică.

Dar este oare această viziune corectă?

Da și nu. Candidatul PMP la primăria generală în 2016 a obținut 6,5% din voturi. În toamnă, partidul a trecut pragul și a intrat în parlament. Dar, tot în 2016, candidatul ALDE a obținut abia 3% din voturile din București. Și totuși, la parlamentare ALDE a avut un scor de două ori mai mare la nivel național. În capitală chiar 7,6 %. Deci, după o performanță slabă în București, ascensiunea în vederea parlamentarelor este posibilă.

Mai interesant mi se pare efectul alegerilor din București asupra scenei politice. Aceste alegeri scriu narațiunile presei, deviază fluvii de emoție și influențează câteva procențele, care poate că sunt cele decisive.

Un exemplu este foarte relevant aici. În 2000, candidatul CDR a ratat accesul în turul doi, învins fiind de Traian Băsescu la 4100 de voturi. Steaua Convenției a apus, PD – partidul lui Băsescu – a supraviețuit.

În toamnă, Convenția a ratat accesul în Parlament.

O bătălie contra PSD, în București, în turul al doilea al alegerilor locale i-ar fi asigurat vizibilitate, simpatie și credibilitate. E posibil ca acele 4100 de voturi lipsă să fi dus, pe acest lanț cauzal, atât la dispariția PNȚ-CD, plămânul Convenției, cât și la eșecurile PSD la prezidențialele din 2004 și 2009, fără de care România ar fi arătat foarte diferit.

În 2004, PSD a câștigat 2 sectoare din 6. Ce a avut însă un impact major, atât în partid cât și în afara lui, a fost faptul că Mircea Geoană, candidatul la primăria generală, n-a mai ajuns în turul doi pentru că nu a mai existat un tur doi.

Scorul imens al lui Băsescu, suprapus peste dominația aparentă a PSD asupra scenei politice, a făcut ca PSD să intre în fibrilații. Pentru re-branding, partidul a făcut atunci ceva nu mai făcuse niciodată și n-a mai făcut niciodată: alegeri interne.

Membrii puteau alege ordinea pe liste a candidaților la parlamentare – puteau determina cine va fi pe poziții eligibile. Rezultatele au făcut conducerea partidului să se apuce cu mâinile de cap. Multe din “vacile sacre” ale PSD erau în coada clasamentelor județene.

Baronii care dărâmau imaginea partidului printr-un mix ex-sovietic de corupție și omnipotență și care acum zac prin închisorile patriei pentru furturi imense din bugetul de stat erau, ce să vezi, nepopulari în ochii PSD-iștilor de rând.

Pe primele locuri ajunseseră membri fără pile și fără avere, din afara jocurilor naționale de putere. Rezultatele au fost aruncate cu promptitudine la gunoi.

Alegeri interne de acest tip nu s-au mai organizat niciodată.

Alte partide nu le-au făcut nici măcar o dată.

Alegerile locale din Bucureștiul anului 2016 au avut un impact imens asupra scenei politice de azi. Miracolul nu a fost, în sine, existența Uniunii Salvați Bucureștiul.

Cu 3% din voturi, USB și Nicușor Dan ar fi avut aceeași soartă ca Noua Republică, URR, M10 și alte tentative de a demara partide noi.

De asemenea, putem observa că USB nu a înregistrat atunci nicio victorie – nici în lupta pentru sectoare și nici în cea pentru primăria generală.

Elementul important atunci a fost depășirea PNL.

Pentru mii de oameni acesta a fost semnalul că se poate construi și în afara unui binom în formare, ce repeta linii interbelice sau antebelice: liberalii vs. partidul refractar la schimbări.

În exemplele pe care le-am dat, emoția primează. Cifrele, prin contrast, zâmbesc mai degrabă sarcastic.

PSD a reușit în 2016 chinta roială: Primăria Generală și toate cele șase sectoare. În toate șase, Iohannis a ocupat locul unu în ambele tururi ale prezidențialelor. În toate șase PSD a ratat locul unu la alegeri europarlamentare definite de o prezență colosală.

Un eșec în București nu e un capăt de lume neapărat. O victorie nu se convertește în succese majore, pe termen lung. Însă emoția provocată de înfrângere sau succes produce efecte reale, măsurabile, care scriu istorie.