„După ce vremea va elimina zgura amănuntelor nesemnificative”. Căutându-l pe Lazăr, într-un dosar de Securitate

Mihnea Lazăr

Lazăr. Pavel. Dacă aceasta ar fi fost o declarație oficială, întocmită pentru organele de anchetă, ea ar fi trebuit să înceapă cu numele complet al eroului acestei povești, alături de restul detaliilor, precum numele părinților, sexul, data nașterii, adresa și toate celelalte binecunoscute formalități cerute de astfel de împrejurări.

Motivul pentru care Pavel Lazăr nu a mai completat tot acest plictisitor șir de date este că el se afla deja în libertate: Securitatea nu a mai reușit să-l prindă, după fuga sa din țară, în 1965.

Iar acesta nu e nici măcar începutul poveștii sale. Curiosul și tristul său caz a fost declanșat de un fapt mai degrabă banal: moartea sa, survenită în deplină singurătate, la 89 de ani, în urmă cu mai bine de doi ani, pe o insulă suedeză aflată la circa 50 de kilometri de Goteborg. Și, odată cu moartea sa, a început, de fapt, și povestea vieții sale.

Data: 3 martie 1966. Localitatea: București. Ascultarea a început la ora 10:15. Ascultarea s-a terminat la ora 14:40

- Bună dimineața. Vă rog, luați loc.

Vorbele se rostogoleau automat prin aer, rostite pe un ton rece și însoțite de gestul mecanic prin care mâna bărbatului în uniformă kaki, cu petlite albastre pe umeri, fixa scaunul aflat în fața biroului. Genul de formalități banale și mărunte care precedau, de regulă, fiecare interogatoriu al Securității.

Întrebare:

- Arătați dumneavoastră tot ce cunoașteți în legătură cu Lazăr Pavel, în cauza căruia ați fost chemată pentru a fi audiată.

Răspuns:

- Eu l-am cunoscut pe Lazăr Pavel în 1956. În anul 1957 eu m-am căsătorit cu Lazăr Pavel, conviețuind cu acesta până în primăvara anului 1962, când am divorțat.

Așa suna mărturia fostei soții a unui român dispărut: un om care reușise să ajungă în marele rai al Occidentului capitalist, după ce fugise din micul rai al comunismului românesc de la jumătatea anilor ‘60.

Tovarășul maior de Securitate Bratu Gheorghe era vizibil iritat în acea dimineață de primăvară a anului 1966: un cetățean al Republicii Socialiste România tocmai reușise să „traverseze fraudulos frontiera”, după cum consemna limbajul de talaș presat din comunicările oficiale ale acelor vremuri.

„În scrisorile și cărțile poștale trimise de Pavel Lazăr prietenilor și cunoscuților săi, acesta elogiază modul de viață occidental și își exprima satisfacția că se află într-o țară capitalistă”, aflăm din dosarul Securității.

După cum aflăm din interogatoriul la care a fost supusă Liliana, fosta soție a lui Pavel, cei doi divorțaseră deja în 1962.

VIDEO. Care e antonimul pentru trecut instituțional? Prezent în comunitate

Un serviciu social din Timișoara sprijină oameni cu dizabilități să trăiască în comunitate, după ce mulți dintre ei au locuit doar în instituțiile statului.

PODCAST. A fost Argentina favorizată la Cupa Mondială? Dragoș Suciu - Sub Radar

În acest episod din Sub Radar stăm de vorbă cu Dragoș Suciu, comentator sportiv, despre Cupa Mondială din 2026, un turneu care a schimbat multe dintre reperele fotbalului mondial.

Din filele dosarului de Securitate, aflăm și motivul: Pavel mai avusese o tentativă de fugă din țară, în 1962.

Pavel își făcuse rost de o barcă și a plecat pe mare spre Turcia. A fost prins și condamnat la 5 ani de pușcărie.

Dintr-un alt raport „strict secret” al MAI, aflăm că eroul nostru făcuse până atunci mai multe cereri de plecare definitivă în străinătate: „Izrael” (1958), Franța (1960) și Argentina (1962).

După doi ani de închisoare, în iunie 1964, a beneficiat de un decret de amnistie, prin care toți deținuții politici au fost grațiați.

Motiv pentru care, un an mai târziu, în 1965, a mai făcut o încercare. Reușită, de data asta.

„La data de 16 iulie 1965, susnumitul a demisionat din cadrul Uzinei mecanice de utilaj chimic din București unde lucra în calitate de tehnician, sub pretextul că pleacă în provincie din cauza lipsei de spațiu locativ. În luna august 1965 și ulterior acestei date, Lazăr Pavel a expediat o serie de scrisori din Italia, RFG și Suedia, stabilindu-se cu domiciliul în localitatea Gotteborg”, află din „constatarea” făcută de maiorul de Securitate Gheorghe Bratu, anchetator penal în cadrul Direcției Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne.

Așa a ajuns Pavel să cunoască libertatea Occidentului. Italia, RFG, apoi Suedia. Și, în cele din urmă, lumea întreagă: a călătorit aproape compulsiv oriunde a putut și de fiecare dată când a avut ocazia. Și de fiecare dată trimitea vederi și scrisori puținilor prieteni rămași în țară, despre locurile minunate pe care le vizita.

Niciuna dintre scrisori nu a ajuns la destinație: toate au fost interceptate și au fost atent legate, în mănunchi, de niște securiști.

Dosarul arată acum ca un oracol din era pre-Facebook: plin de notițe, note, vederi, fotografii. Un „cont personal” perfect analogic și perfect conservat într-o capsulă a unui timp înghețat între coperțile alb-maronii ale unui dosar de Securitate.

Cum a ajuns Lazăr protagonistul ciudatului reality-show în care a jucat propriul său rol, deși murise

Numele său era Pavel Lazăr, dar oamenii locului se obișnuiseră deja să-l strige „Paul”. Viața sa în Suedia fusese marcată de o discreție absolută. La moartea sa, survenită în februarie 2024, autoritățile nu i-au găsit niciun fel de rude sau persoane apropiate.

Fotografie în fața podului Rialto din Veneția. Sursa: dosarul de Securitate al lui Pavel Lazăr

Pe fir a intrat televiziunea publică suedeză SVT, care are o emisiune specială – un fel de „Surprize, surprize!”, dar cu și despre persoane decedate.

„Televiziunea publică suedeză (Sveriges Television AB) realizează un program axat pe moșteniri și succesiuni care se concentrează pe cazurile de persoane decedate care nu au rude apropiate. În cazul de față este vorba despre un bărbat, pe numele său Paul Lazăr (sau Pavel, în română). Există multe persoane care mor singure în Suedia, iar scopul nostru e să asigurăm o încheiere demnă și respectabilă a tuturor chestiunilor legate de succesiunea bunurilor acestora”, a explicat producătoarea emisiunii, într-un mail adresat ambasadei române la Stockholm.

Fotografiile lăsate în urmă de domnul Lazăr ne înfățișează personalitatea accesibilă a unui „om de lume” și care manifesta un vădit dispreț față de autorități.

Pavel Lazăr în Veneția. Foto: dosarul său de Securitate

Dispreț bazat pe un reflex îndelung exersat în perioada comunistă: Pavel Lazăr fugise din Republica Socialistă Română în anul de grație 1965, ocazie cu care Securitatea i-a întocmit, după cum am văzut, un foarte stufos dosar penal.

Acest dosar care avea să fie, în cele din urmă, și cheia care a dezlegat multe din întrebările puse de foștii săi compatrioți suedezi, legate de viața și opera domnului misterios Lazăr.

Filele acestui dosar penal arată cât de meschini și inutili erau, de fapt, bravii noștri securiști: câtă energie era consumată, câte resurse erau risipite, pe filaje, interceptări, bătăi și interogatorii, doar pentru că cineva fugise din țară.

Despre moartea sa anonimă aveam să aflu un an mai târziu, dintr-un mail venit din partea unui producător al televiziunii publice suedeze SVT, care m-a angajat să fac, efectiv, muncă de detectiv în România pentru a-i găsi rudele, oricât de depărtate ar fi fost ele, ale acelui concetățean misterios care, întâmplător, împărtășea cu mine același nume de familie: o coincidență care avea să fie extrem de utilă în viitoarele interacțiuni cu instituțiile statului român.

„Noi, cei de la Televiziunea suedeză, ne chinuim de ceva vreme să-i găsim rudele lui Paul. Luați această scrisoare drept o solicitare de ajutor. V-am fi foarte recunoscători dacă ne-ați ajuta”.

„Nu și-a cunoscut tatăl. Nu-și simpatiza familia care l-a înfiat”

Impulsionat de imaginea detectivilor noir, cu pălării Fedora, care caută în registre și răsfoiesc meticulos dosare cu file îngălbenite, m-am deplasat la Evidența Populației și la Primărie. Care m-au trimis relativ ușor la plimbare, din motive de GDPR: Lazăr figura, în continuare, drept „viu” în actele statului român (certificatul de deces emis de autoritățile suedeze nefiind automat recunoscut de către cele române).

Astfel, nu puteam afla nimic despre Lazăr, pentru simplu motiv că el se încăpățâna, cumva, „să trăiască” în România și să aibă dreptul la intimitate, chiar dacă murise de mai bine de un an în Suedia.

Era ca și cum acest Pavel/Paul Lazăr nu existase niciodată în România și doar murise în Suedia.

Tot acest mister a căzut odată cu descoperirea dosarului penal întocmit de Securitate după fuga sa din țară, în 1965.

Fugă reușită prin trecerea Dunării înot, precis consemnată în documentele Securității, a rămas singurul reper clar și fisură în armura de invizibilitate a misteriosului domn Lazăr. Dosarul de urmărire penală dezvăluiau, ca într-un roman polițist suprarealist, întreaga poveste a unui personaj de care începusem deja să mă „atașez”: el era eroul propriei sale vieți și habar nu avea acest lucru.

Născut în 1934, Pavel nu și-a cunoscut niciodată tatăl. E un mister atât de mare, încât nici măcar Securitatea nu l-a aflat: în dosarul său de urmărire penală e consemnat doar numele mamei sale: Ana. La 3 săptămâni după naștere, din motive necunoscute, Ana l-a dat pe Pavel spre adopție unei familii de evrei.

„Numele său înainte de căsătoria noastră a fost Aberman Moses Pavel, iar după căsătoria noastră s-a numit Lazăr Pavel”, declara, în ancheta Securității, fosta sa soție, Liliana Lazăr, care a precizat că Pavel a renunțat, la căsătorie, la numele de „Aberman” și l-a adoptat pe cel al soției – Lazăr -, pe motiv că „el nu-și simpatiza familia care l-a înfiat”.

Întregul dosar penal este un carusel de emoții: cenușiul și depresia din interogatoriile „celor rămași în țară” sunt tăiate de razele de lumină și bucurie care emană din scrisorile românului Lazăr care descoperă lumea la 31 de ani.

Iar toate declarațiile „martorilor” din anchetele Securității trasează acest portret, al unui singuratic, retras și melancolic și care visase toată viața să vadă lumea.

Pe lângă fosta soție, o Securitate extrem de nervoasă le-a luat la întrebări și pe puținele cunoștințe ale lui Lazăr, majoritatea foști colegi de pușcărie din ‘62-’64, toți „politici”, inclusiv unul care apărea și în „dosarul Goma” și care fusese etichetat ca făcând parte dintre „agenții americani parașutați în România”.

„Pentru cei neanchilozați, timpul îmbracă cu duioșie tot ce rămâne în urmă”

Dar eroul nostru era deja departe de această lume. Se bucura deja ca un copil. Era deja în altă lume.

„Bă, Ioane, sunt deja în Italia”, îi spunea Pavel unui prieten rămas în România, într-una din primele sale scrisori de după fuga din România. „Nemții m-au expulzat. Dacă vrei să știi amănunte despre peripețiile mele (am rămas același) prin locurile acestea să-mi spui”.

„Cu ocazia peregrinărilor mele prin locurile acestea, mi-a venit chef să scriu. Desigur, nu un jurnal de călătorie; va fi și acesta la timpul său, după ce vremea va elimina zgura amănuntelor nesemnificative”, scria, atent caligrafiat, Pavel în scrisoarea sa care nu a mai ajuns niciodată la destinație.

Cumva, Securitatea, în prostia ei infinită, i-a îndeplinit, fără să vrea, această dorință a românului Pavel: acum, dosarul său e, în esență, un veritabil jurnal.

Dintr-o astfel de scrisoare răzbate un strigăt de melancolie și o expresie – cumva surprinzătoare pentru anii 1960: „Ce mai știi despre pițipoancă?”.

„Pentru cei neanchilozați, timpul îmbracă, cu duioșie tot ce rămâne în urmă”, aflăm din scrisoarea către prietenul său.

Lazăr încă o mai iubea pe Lili – iată un amănunt pe care „zgura amănuntelor nesemnificative” nu a reușit să-l șteargă. Probabil, niciodată.

Singur, fără rude, fără copii și, aparent, fără prieteni, Pavel a călătorit. La un moment dat, cei de la televiziunea suedeză au aflat că, prin anii 1980, a stat câțiva ani buni chiar și în Australia. Viața sa rămâne în continuare învăluită în mister. O fi fost un super agent secret? Sau doar un suflet chinuit, un Pamfil Șeicaru lipsit de noroc? Sau un simplu „operator Roentgen” care visa să fie spion sau măcar scriitor?

„Nu posedă niciun fel de avere mobilă sau imobilă”, constata Securitatea, după fuga sa.

La moartea sa, tot ce a lăsat în urmă a fost un banal apartament suedez și un dosar de Securitate - singurele semne ale vieții sale. Televiziunea SVT nu i-a găsit niciun moștenitor ori rudă, oricât de îndepărtată.

Dacă acesta ar fi fost finalul declarației sale pentru Securitate, le-ar fi mulțumit, ironic, securiștilor săi, pentru faptul că i-au aranjat atât de ordonat viața sa atât de zbuciumată. Acum, imaginea vagă a lumii care plutește la marginea amintirilor din dosarul său nu mai e decât un vis.

Aparent, n-a lăsat în urma sa niciun fel de rude sau moștenitori în România, țară pe care o părăsise oricum lefter, în urmă cu 61 de ani. Dar măcar acum, el nu mai este singur.