Drumul de o sută de ani

Viorel Ilişoi

Redactor

Am pornit din București cu mașina ca să întâlnim pe drum oamenii Unirii, cei plecați din Sighet cu căruțele, așa cum și bunicii lor plecaseră cu căruțele spre Alba Iulia în urmă cu un secol, și i-am ajuns pe la Cluj, oameni şi cai învăluiți în aburi de sudoare, și parcă erau chiar aceia porniți cândva din Maramureș care, după o sută de ani, încă nu ajunseseră la Alba.

Dacă într-o sută de ani făceam și noi autostrăzi, dacă mai tăiam un munte, dacă mai zvârleam niște poduri peste râuri, am fi ajuns la Cluj în trei-patru ore, poate așa se unea țara cu adevărat, dar am făcut nouă ore până la Turda, după o oră și jumătate prin Bucureștiul înțesat de mașini, şi i-am prins pe drumeţi abia la Tureni, aproape de Cluj, se făcuse noapte şi Dumnezeu aprinsese niște luminițe frumoase la geamul lumii, era gata de sărbătoare, dar noi încă nu.

Tot drumul, Lucian, fotograful, s-a foit pe scaunul din dreapta, poza mereu din mers, într-o parte și-n alta, în față și în spate, exclama mereu uite ce frumos, ce frumos, da, da, ce țară frumoasă avem, chiar era frumos de-ți venea să plângi, mai ales pe Valea Oltului, mergeam prin ceață, o ceață de-ți vine să scoți brișca, a zis Lucian, cum e el glumeț, și tot el a zis, trimițând la finalul cu ceață al filmului Moromeții, no, unde mergem noi, domnule reporter?

Trași de cai, maramureșenii s-au întors o sută de ani în timp.

No, unde mergeți voi? – i-am întrebat și eu pe cei plecați din Sighet cu căruțele, știam că spre Alba, dar am întrebat așa, ca să leg vorba, iar ei au zis mergem la Alba Iulia, o sută de oameni în zece căruțe, ca să dăm veste la toată suflarea pe unde trecem că noi țânem la țara asta, că trebuie să ne bucurăm pentru suta ei de ani, am pornit cu haine străbune și am luat cu noi și steagurile cu care bunii noștri au mers la Unire în nouă sute opșpe.

Adevărul e că nu i-am întrebat pe toți, ci doar pe unul, însă a fost ca și cum aș fi aruncat întrebarea spre toată adunarea, iar acela, unul, a răspuns ca și cum ar fi vorbit pentru toți și cumva parcă ar fi avut răspunsul pregătit, o poezie învățată dinainte şi care suna puțin fals în curtea plină de forfota cailor și a oamenilor, dimineața, sub cuțitele unui vânt înghețat.

Acela era chiar Doru Dăncuș, bărbat ca bradul, vice la Consiliul Județean Maramureș, poate singurul țărănist cu funcție din țara asta, omul care s-a gândit să facă Drumul Unirii cu bani alocați de guvern pentru Centenar, ceva frumos, simbolic, în vreme ce alții au tocat fondurile pe mici și bere, la petreceri câmpenești, încât 2018 a fost anul în care a mirosit cel mai tare a muștar în țara asta.

Dăncuș e, cum ar veni, om politic, dar proiectul lui n-are nimic politic, a zis el, ideea i-a venit vorbind cu un crescător de cai, băieții lor sunt colegi la școală, așa s-au legat lucrurile, și au zis hai să facem drumul ăsta cu caii până la Alba Iulia, asemenea bunicilor noștri, zis și făcut, numai că înaintașii lor au mers, acum o sută de ani, în care cu boi, nu cu caii, nu-i nimic, se rezolvă, vine guvernul la Alba Iulia, ține o ședință festivă.

Într-adevăr, s-a dat la radio că va fi o ședință de guvern, se vor lua și decizii importante, ceva cu pensiile, adică nu va fi doar ceva simbolic, simbolic rămâne doar un curcubeu arcuit peste timp, în urcușul unui secol, având la un capăt pe Ionel Brătianu, iar la celălalt, pe Viorica Vasilica Dăncilă.

Doru Dăncuș s-a înhămat la un proiect ambițios, la care a pus şi caii să tragă.

Convoiul a plecat pe 22 noiembrie din Sighet, în pocnet de bice, în fulger de blițuri, hai țurai și țurai, c-amu am plecat din rai, a poposit la Şişeşti, Şomcuta Mare, Gâlgău, Iclod, Cluj, acum a înnoptat la Tureni, următoarea oprire e la Unirea, chiar aşa se numește localitatea, iar apoi – intrarea triumfală în Alba Iulia, unde Mihai Viteazul a tăiat hotarele cu barda, unde Ferdinand Întregitorul şi-a pus pe cap, cu două mâini, o coroană pe care după aceea un întreg popor n-a fost în stare s-o ţină cu milioane de mâini.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Acum suntem în Tureni, e dimineață şi e ger, Dăncuș fierbe cuvintele în aburi, zice că peste tot au fost primiți frumos, poate la Cluj ar fi putut ieși primarul Boc să îi salute pe mesagerii Maramureșului, cum au tot ieșit peste tot primarii cu flori, dar Boc este omul lui Băsescu, Băsescu îl urăște pe Cherecheș, primarul din Baia Mare, deci și Boc trebuie să îl urască pe Cherecheș, conform regulii de trei simplă a românilor, care complică totul − ce să-i faci, așa suntem noi, românii, ia o gură de horincă să te încălzești o țârucă.

Opt zile le-a luat maramureșenilor să ajungă cu căruțele de la Sighet la Alba Iulia, aproape 300 de kilometri.

Caii au înnoptat la o fermă din Tureni, a lui Paul Ion, care ține douăzeci de vaci, a zis că e loc și pentru cai, atâta ajutor a putut și el să dea, și nu e deloc puțin lucru, moroșenii îi mulțumesc cu vorbe, cu horincă, unul îi îndeasă și o sută de lei în buzunar, el strânge banii în pumn și strigă odată cu ceilalți trăiască România Mare, deci caii la Ion, iar oamenii la Paprika, pensiunea unor unguri din Tureni, care poate n-au strigat nimic.

Ungur e și potcovarul Zoltán din Carei, meșter căutat cu lumânarea, a vrut el să vină cu românii și să aibă grijă de încălțările cailor și de căruțe, tocmai potcovește acum un cal – glumețul de Lucian zice că îi pune cauciucuri de iarnă –, se apropie cu o potcoavă înroșită în foc și o potrivește pe copită, vine la fix, calul stă cuminte ca o cucoană la pedichiuristă, bate cu potcoava în pământ când totul e gata, pare mulțumit, iar alături e potcoava cea veche, tocită de atâta mers pe asfalt.

Zoltán, fierarul maghiar care i-a ajutat pe români să ajungă la Alba Iulia.

Au comentat unii pe Facebook, mai strigă și de pe margine, cică ce vină au caii de sunt chinuiți în circul ăsta, dar dacă stai pe lângă oameni și simți bucuria lor, emoția lor, îți dai seama că nu e deloc circ, ei chiar se duc la Alba cu bucurie, în chiote, ca la nuntă, iar cailor le place drumul, parcă abia așteaptă să fie puși în ham și s-o ia la trap, îi vezi cum trag pe nări sfori groase de aer, cum își scutură zăbalele, de multe ori trebuie ținuți în frâu să n-o ia la sănătoasa și să facă de rușine trenurile care se târăsc pe lângă șirul de căruțe, biete însăilări feroviare cu câte două vagoane jerpelite care acum o sută de ani mergeau cu mult mai repede.

Zoltán cară cu el un atelier de fierărie, încinge fierul într-un cuptor legat la o butelie de aragaz, are și o bormașină electrică din aia mare, de banc, tot felul de unelte scoase parcă din tolba unui torționar medieval, are o nicovală marca Future 1, străină, iar potcoavele sunt aduse tot din străinătate, de la firma austriacă Mustad, fiindcă în România nici potcoave nu se mai fac, parcă toți am avea o sută de ani, ca țara, și nu mai poate nimeni să bată un fier cu barosul și să-l îndoaie, totul ne vine de la străini, cărora noi le dăm totul, comentează unul.

Bate-i, mă, o sută de caiele, să fie de Centenar, și dă de o sută de ori cu ciocanul, că acum totul e cu o sută, noi merem o sută, o sută de bicicliști vin de la Cluj, la Metro sărbătorim centenarul cu cartofi la o sută de bani chila, Electrica Furnizare bagă 100 de kilowați moca, primăriile au încins grătarele de o sută de mici, Cabral face reclamă la brânză tot în legătură cu centenarul, ia mai dă și mie o sută de horincă să-mi bag în calorifer, că ce mai înseamnă suta în ziua de azi?

Până și o banală nicovală trebuie să o aducem din import.

Sorin Pop, zis Șoricel, e omul cu caii, crescător de elită, patriot și el, zice că noi n-avem nimic cu ungurii, avem chiar doi aici, Zoltán și încă unul, ba avem și un țigan, nu contează la noi dacă omul e român, dacă e ungur sau dacă e țigan, numai să nu fim toți țigani!

Șoricel are exact privirea agitată a unui șoricel, dintr-o clipire vede copitele cailor, dacă sunt în bună regulă, că asfaltul ăsta e rău, parcă mușcă din copite cu potcoave cu tot, a pregătit două TIR-uri care vin în urma convoiului cu tot ce au nevoie oamenii și caii, când se va termina totul căruțele vor fi încărcate în TIR-uri, caii în camioane speciale, ca să nu mai facă drumul înapoi pe jos, iar oamenii se vor întoarce cu autocarul, patrioții simpli, iar cei mai de vază cu acele mașini cu număr de Maramureș pe care le-am văzut parcate la pensiunea Paprika − Mercedes, Audi, BMW, cum numai la preoți mai poți vedea.

La drumul ăsta spre Alba, care va fi pomenit peste o sută de ani, au plecat români adevărați, patrioţi, zice Șoricel, și cai adevărați, semigrei cu copita cât pălăria, sunt caii cu care oamenii muncesc la pădure, dar sunt și doi patroni care au venit cu caii pe care-i țin numai așa, de fală, înstruţaţi cu fleoncuri, cu harnaşamente frumoase, dantelării de piele de 2.000 de euro bucata, la Alba vor defila și doi cai de 50.000 de euro fiecare, fiindcă mândria se cântărește în bani şi, în timp ce unii își fac palate în care nu stau, alții își iau cai.

Sorin Pop – Șoricel, omul care își iubește patria și caii.

Pe la mijlocul convoiului, la fel de mândru, e Vasile Buda, agricultor din Târgu Lăpuș, care a venit cu două mârțoage ce par niște căprițe râioase pe lângă bidiviii celorlalți, căruța e vai de capul ei, asta e toată averea lui, Vasile și-a pus straie moroșenești și s-a lipit de convoi, speră că bieții lui căișori vor rezista până la capăt, în fiecare dimineață îngenunchează la picioarele lor și-i unge cu Diclofenac deasupra copitelor, la îngemănarea cu chișița, acolo unde au început să apară picături de sânge, e un început de tricolor, râde el.

Vasile umblă cu vaselina într-un buzunar, cu uiaga de horincă în altul, și strigă cel mai tare trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească Moldova, Ardealul și Țara Românească, e băiat frumos, calcă drept și privește mândru, caii lui de plug nu rămân niciodată în urmă, ba mai și ridică frumos copitele, ca la dans, și nu știi dacă imită caii dresați din față sau fac asta de durere, Vasile îi pupă pe frunte la fiecare oprire, când le așază căpestrele ieftine, făcute din furtun de pompierie.

Vasile Buda a plecat la marea sărbătoare cu toată averea lui: caii și căruța.

Într-o căruță e o boxă cu bluetooth, preia muzica dintr-un telefon și o amplifică, imnul național se aude tare în mica piață din fața primăriei Tureni, cântă maramureșenii din căruțe, cântă sătenii adunați în jurul lor, doi jandarmi stau încremeniți și amândurora le tremură buzele, e un curent care trece din om în om și-i face pe toți să vibreze, pe primăriță, pe bătrâni, pe copii, vânzătorii ies din magazine, funcționarii se îmbulzesc la geamuri, de peste tot vin aplauze, flori, bravo, trăiască România, e o vibrație în tot, primăria se clatină încet și se ridică în zbor fâlfâind din steaguri, nu, nu e o iluzie, o dată la o sută de ani oamenii pot face asemenea minuni, cum minune a fost și România Mare, au mai văzut și alții, de i-am văzut cu ochii ațintiți spre cer.

O dată la o sută de ani, se poate întâmpla o minune.

L-am văzut pe bătrânul slăbănog care vindea miere pe marginea drumului cum și-a strâns repede borcanele și a alergat după căruțe, la fiecare a lăsat un borcan și s-a întors apoi gâfâind la măsuța goală, murmura ceva, părea să zică drum bun, drum bun, își ștergea ochelarii cu mâneca, vântul îi umfla punga și nu-l lăsa să-și facă cruce, a rămas în urmă, tot mai mic, fără pic de miere, dar cu punga aceea umflată la piept, ca o inimă ieșită să bată și pentru alții.

L-am văzut pe alt bătrân, într-un halat albastru, de uzină, venind șontâc-şontâc din fundul grădinii, hai mai repede, îl zoreau femeile ieșite la poartă, trec patrioții, dar până a ajuns el în drum, căruțele trecuseră deja, nu se mai vedeau după curbura gardului, și atunci el a început să țopăie ca un iepure șchiop, a ajuns cum-necum până la colț, de unde putea vedea convoiul, și acolo a îngenuncheat, în crucea drumului, gata să-și dea duhul de efort, a vrut să facă cu mâna, dar nu mai putea, a stat acolo până au venit femeile și l-au dus pe sus înapoi, acasă.

Spre a fi mai dulce drumul fericiților români…

Am văzut o bătrână ieșind în fața călărețului din fruntea coloanei și înălțându-se cât putea ca să ajungă la el cu buchetul de flori, era copleșită, mi-am zis că e și o înălțare spirituală, dar câte nu își spune un reporter încercând să deslușească rostul gesturilor simple?, imaginea ei clătinându-se pe vârfuri în fața calului uriaș mi-a amintit de o imagine din manualul de citire din clasa a treia – lecția numită „Darul lui moș Miron”.

În imaginea aceea, moș Miron ieșea, tot așa, în fața unui pluton călare, români veniți să elibereze Ardealul, și le dădea cailor otavă, o ținuse ascunsă să nu i-o ia nemții și maghiarii în retragere − au trecut o sută de ani, iată că sunt în istorie câteva rotițe care se învârt mereu la fel, fiindcă moș Miron și bătrâna asta, cu buchetul ei modest, n-au fost inventați de propagandă.

Oare copiii de astăzi mai învață lecția cu moș Miron sau pe aceea cu copilul care strigă trăiască România dodoloață? Sau nu mai sunt bune asemenea texte în zilele noastre?

Peste tot, maramureșenii au fost primiți cu căldură.

Am văzut cale de o sută de kilometri, până în Alba, atâția bătrâni, mai ales bătrâni, ieșind la poartă, ținându-și dinții cu mâna, ștergându-și lacrimile, privind în lung râul de drapele, încât am crezut la un moment dat că s-ar putea ca numai ei, bătrânii și militarii, să fie depozitarii ultimi ai sentimentului patriotic, doar ei să mai vibreze la ideea Unirii, însă și în Aiud, și în Teiuș, zeci de copii, unii în brațele părinților, fluturau cu bucurie stegulețele, poate se bucurau numai la vederea spectacolului covârșitor al cailor defilând, dar și atât e suficient, fiindcă sigur vor păstra amintirea acelei zile când părinții i-au dus să vadă cum armata sumanelor albe cucerește pașnic orașul, și cândva se vor întreba, poate, de ce în acea zi mașinile s-au oprit pe strada lor și apoi, un timp, au trecut numai cai și căruțe, și ce era cu steagurile acelea și cu oamenii care se îmbrățișau.

Cu cât ne apropiem de Alba Iulia, tot mai mulți oameni ies să ne întâmpine, bravo, Ro-mâ-ni-a, Ro-mâ-ni-a, se cântă imnul, se cântă „Treceți, batalioane române, Carpații!”, se cântă „Iancu la Țebea”, cântece vechi care au spart valurile timpului cu etrava lor sonoră, maramureșenii nu mai sunt de mult niște oameni în niște căruțe cu cai, sunt niște mesageri ai unui sentiment neglijat, dar renăscut acum.

Copiii își vor aminti ziua când părinții i-au dus să vadă niște oameni în niște căruțe.

Se vede că oamenii aveau nevoie de un asemenea imbold ca să se gândească la țara lor ca la ceva drag, și poate că oricine ar fi reușit acest reviriment, nu doar maramureșenii, la fel cum e posibil ca după o zi, două, cei mai mulți să uite aceste trăiri – și atunci te întrebi dacă n-ar fi nevoie de un convoi care să străbată la nesfârșit țara, să scuture cu copitele cailor colbul de pe patriotism, dar câte nu se întreabă un reporter cuprins și el de emoție, cântând și el „Deșteaptă-te, române!”, discret, să nu-l observe colegii imparțiali, o picătură de suflet în oceanul sonor.

Samoilă Mârza a fost singurul fotograf al miraculoasei uniri de la 1918, și a făcut doar cinci fotografii, i s-au recunoscut târziu meritele, s-au depus coroane de flori la mormântul lui din cimitirul Maieri, dar Centenarul are milioane de fotografi și zeci sau sute de milioane de fotografii, numai Lucian a facut peste o mie într-o zi, toți ies la porți cu telefoanele în mână, cu o mână salută, cu alta filmează, aparatele înghit famelic realitatea, nu se mai satură, și mulți nici nu trăiesc momentul, ci imaginea momentului, ceea ce văd ei în ecran, atât cât poate camera să surprindă, o sărbătoare la mâna a doua, reflectată, chiar și patrioții maramureșeni filmează totul, își fac selfie-uri în căruțe, imaginile pleacă instantaneu în toată lumea și marșul lor înfășoară pământul într-o pânză fină de iluzii, măcar de-ar rămâne cinci imagini puternice din noianul de fotografii și filmulețe, Dumnezeu să-l odihnească pe trimisul său special Samoilă Mârza.

Când moroșenii cântă „Deșteaptă-te, române!”, chiar se trezesc toți.

În spatele convoiului se adună sute de mașini, nu pot trece mai departe, mulți claxonează nervoși, duceți-vă dracului cu căruțele voastre, că noi avem treabă, dar nu e vina moroșenilor − dacă erau autostrăzi, unii ar fi mers în treaba lor pe-acolo, căruțele pe drumuri mai mici, e loc pentru toți în țara asta, şi poate că la următorul centenar vor fi unite între ele aceste poduri neterminate care apar pe ici-pe colo în câmp, bizare, legând nimicul de nimic.

Ne apropiem de Alba Iulia, întâi oprim la o benzinărie, ies niște fete cu ceai, cu cafea, cu pizza, la fiecare oprire maramureșenii au primit mâncare, adică o gustare, acolo, că baza e tot în straițele lor, scot slana și mâncă din brișcă, au oamenii ăștia o slană de nu-ți mai vine să lași Maramureșul să se rupă vreodată de România, toarnă horincă peste slană, apoi încep să cânte, de o săptămână cântă și tot n-au răgușit, iar acum mai tare decât oricând, Doamne, ocrotește-i pe români.

Un moment de patriotism poate bloca un drum național.

Sorin Pop-Șoricel a repetat de câteva ori că marșul lor triumfal e o adevărată revoluție, așa a auzit el la radio, i-o fi spus cineva pe Whatsapp, pe alocuri chiar seamănă, o revoluție în cuget, dar când ajungem în Alba Iulia, târziu, iese adevărul la lumină: în loc să intre cu surle și trâmbițe în oraș, convoiul e dirijat pe șoseaua de centură, un ocol de o oră și jumătate, caii sunt duși la o fermă, în câmp, iar oamenii se urcă în mașini și pleacă la culcare în Geoagiu-Băi, în județul vecin, Hunedoara.

Gheorghe Serbi, din Sighet, e supărat rău, zice: no, veniți la noi că vă culcăm la vecini, n-a venit nimeni de la primărie să ne zică bun venit, ne-au dus ca pe hoți, noaptea, în pustiu, şi pumnul lui se strânge tare pe codirișca biciului, asta e, domnule Serbi, vin o sută de mii de patrioți la Alba Iulia, nu are cine să-i întâmpine pe toți, revoluția cailor se sfârșește în parcarea 18 de la marginea orașului, căruțele dispar una câte una în întuneric, iar în depărtare se văd luminile orașului.

Au aprins torțele degeaba: au intrat în oraș fără fast, pe ușa din dos. Fotografii de Lucian Muntean

Nici a doua zi, în marea zi a Centenarului, n-a venit vreun oficial să întâmpine coloana deja celebră, moroșenii n-au avut parte nici de un loc la marea paradă, așa cum credeau, s-au dus de capul lor la slujba de sfințire a Monumentului Unirii, pe bună dreptate zis și Monumentul Facebook, căci cele patru cruci unite la vârf reproduc întocmai binecunoscuta siglă a rețelei, a fost una dintre acele interminabile slujbe ortodoxe la care întâi îți tremură sufletul, apoi picioarele, s-au pozat cu sculptorul Mihai Buculei, cu fanii căpătați pe Facebook în drumul lor spre Alba Iulia, apoi s-au pierdut în mulțime, cei mai norocoși au văzut câte ceva din paradă, o cască, un vârf de tun, niște mașini de la jandarmerie, huiduieli, căci cele mai frumoase parade sunt întotdeauna la televizor, iar seara s-au retras cu muzica lor aprigă spre periferie, în aplauzele mulțimii, căruțele au dispărut în îmbulzeala generală, moroșenii și-au dat jos gubele, țundrele, gacii, căciulile de miel, au pus pe ei blugii și gecile de zi cu zi, s-au urcat într-un autobuz, deodată au redevenit anonimi și fețele lor au căpătat ceva din tristețea dospită a navetiștilor.

GALERIE FOTO:

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€