Un veac de tras în chip

Bianca Felseghi

Senior Editor

Există în România un sat unde numele unui fotograf este pomenit în fiecare cămăruţă sau bucătărioară. La orice poartă ai bate, oriunde te-ai opri, vei fi invitat înăuntru şi, dacă ai răbdare şi curiozitate, din sertare care se deschid cu scrâșnet ori dintre sticle de credențuri doldora de pahare prăfuite, gazda va scoate şi-ţi va pune pe masă, împingându-le uşor cu degetul, poze vechi de 50, 60, 80 sau 100 de ani, făcute de acelaşi om.

Există în România un sat, unul singur, în care localnicii au imagini cu strămoşii lor pregătindu-se pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.

Galtiu, comuna Sântimbru, judeţul Alba.

Aici, mai toţi oamenii se trag fie dintr-un Mârza, fie dintr-un Barbu, iar primarul e acelaşi încă din 1990, fiindcă, dincolo de ideologie, lumea îi ştie tot neamul de gospodari.

Aici, pământul de la Colectivă a fost împărţit cu puţin scandal după 1990, gazul a fost tras în 1994, iar canalizare există din 2010.

Și a mai făcut ceva longevivul primar al comunei: în 2003 a dezvelit bustul celui mai cunoscut fiu al satului − Samuilă Mârza, cel datorită căruia, astăzi, orice localnic are amintiri palpabile cu părinţii, bunicii şi străbunicii săi.

Ca să nu i se uite meșteșugul, sculptorul i-a adăugat pe soclu, stângaci, o cutie pătrată cu un cerc în mijloc, pe post de obiectiv.

Samuilă Mârza n-a fost doar fotograful Unirii − singurul prezent la Alba Iulia când s-a semnat Declaraţia de la 1 decembrie 1918 −, ci şi istoricul în imagini al satului Galtiu, care azi numără la vreo 400 de suflete.

A fotografiat și a lăsat în toate casele chipuri impregnate pe hârtie tare, în schimbul cărora și-a ostoit foamea cu ouă și cu mămăligă.

Fiindcă el, fotograful, asta a ştiut, asta a făcut. N-a lucrat nimic altceva, niciodată.

Galtiu e o Românie în mic și spune o poveste pe care, dacă ai răbdare să o asculți, o vei recunoaște.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

E povestea unor oameni săraci care au emigrat în America să-şi poată ţine familiile, după care s-au întors acasă şi au cumpărat pământ cu agoniseala de peste ocean.

Pe urmă au venit anii ’40, iar în sat s-au refugiat zeci de oameni veniţi fie din Basarabia, fie din nord-vestul Ardealului, după Diktat.

Unii s-au băgat slugi şi s-au stabilit aici. Alţii s-au întors în locurile lor de baștină, dar au păstrat legătura peste munți și peste ani. Unii au fost luaţi prizonieri în URSS, alţii, cei rămaşi, s-au văzut forţaţi să-şi cedeze pământurile la Colectiv.

În tot acest timp, necontenit, consăteanul lor Samuilă Mârza le-a făcut sute de fotografii.

Pe urmele acestor fotografii, ne-am dus la Galtiu, să-i cunoaștem pe urmașii ţăranilor care apar în singurele imagini de la 1 decembrie 1918. Am vrut să aflăm numele acelor anonimi.

Ce s-a ales de ei și de familiile lor?

Dar întrebarea asta nu ne-am ridicat-o doar noi. Fun fact: aveam să aflăm că, în 1983, fiindcă se împlineau 65 de ani de la Marea Unire, Corneliu Vadim Tudor, pe atunci ziarist şi poet de curte, se deplasase „în teritoriu” să ilustreze felul în care generaţia 1918 trăia marile realizări ale Epocii de Aur.

A filmat cum se turna metal într-o fabrică din Alba Iulia, cu muncitori asudând şi nelipsitele polizoare împrăştiind şpanuri, apoi i-a îmbrăcat frumos pe câțiva dintre supraviețuitorii celebrei fotografii care ajunsese deja în cărțile de istorie. Şi-a intitulat reportajul „Patru generații ale Unirii”.

Dar să revenim la viziunea noastră asupra realității şi să călătorim un pic în anul Domnului 1918.

Nepoţii celor de atunci povestesc că, în ajunul zilei Unirii, vremea fusese rece și mohorâtă. Plouase, iar în satele de pe lângă Alba Iulia poposiseră sute de români, care de pe unde, de la distanțe considerabile, iar oamenii locului îi primiseră în casele lor.

Acolo unde trăia Onu Mârza, fratele mai mare al lui Samuilă Mârza, sosiseră, cu 2-3 zile înainte, niște moroșeni dezlănțuiți, care jucaseră şi cântaseră de se scutura casa.

În dimineaţa de 1 decembrie, s-au trezit devreme și s-au dus pe jos în Cetate.

Tot cu câteva zile înainte de Marea Adunare, sătenii din Galtiu fuseseră fotografiați de Samuilă Mârza.

Imaginile în care o mână de oameni în costume populare privesc adânc în obiectivul camerei foto, purtând un steag țesut în război și-o pânză cu floricele pe care scrie „Galtiu Trăiască Unirea și România Mare”, nu datează din dimineața evenimentului. Au fost făcute în avans.

Și tot de pe-atunci, multă lume pronunță greșit nume satului − Galțiu, în loc de Galtiu −, fiindcă o floricică tricoloră atârnă pe post de codiță a literei „t”.

Fetele și feciorii satului făceau repetițiile pentru Unire în parcul unui conac care fusese părăsit de proprietar, groful Szász Pál − fiul mai mare al ultimului comite din Alba.

Acum, palatul de vară e în paragină, după retrocedare a fost scos la vânzare pentru aproape un milion de euro și, potrivit anunţului imobiliar, „poate fi transformat în complex fitness, turism-agrement, aquaparc, clinică privată, reședinţă de lux”.

Frumoasa Mariți

Prima femeie din dreapta imaginii e Mariți a lui Cioflig.

În dimineața de 1 decembrie 1918 a mers la pas vreo 12 kilometri. A ajuns la Alba Iulia în jurul orei 11, laolaltă cu 43 de consăteni din Galtiu.

Mariți era o femeie frumoasă, își amintește tanti Galeni, nora lui Onu Mârza − fratele fotografului.

În fotografie, Mariţi are o salbă de bănuți la gât și poartă basmaua neagră legată mocănește la spate. Se uită oţelită în cameră, iar atitudinea ei arțăgoasă, cu mâna în șold, mai c-ar spune: Hai, omule, înc-o poză și merem acasă, c-avem de treabă.

Mariți, pe numele din acte Maria Cerghedean, s-a născut în 1900 și a murit în 1976.

„Eu am crescut cu ea și stăteam cu părinții unde a stat și ea. S-a căsătorit în 1921 și știa ungurește perfect”, povesteşte nepoata ei, Maria Baidac (66 ani).

Când a terminat școala generală, în 1966, nepoata nu știa nimic despre Unire, fiindcă sistemul rusesc în care învățase înainte de „dezgheț” nu punea niciun preț pe educația națională.

În plus, când ai 15 ani, amintirile bătrânilor sunt printre ultimele lucruri care te interesează.

Bunica Mariți, care nu avea prea multă carte și care a muncit toată viața cinci hectare de pământ, îi povestea însă că, în ziua aceea de 1 decembrie, la Alba Iulia se strânsese mult tineret.

Într-o atmosferă de clacă, dându-și coate și râzând, au așteptat ca un delegat să deschidă ferestrele sălii în care se parafase unirea Transilvaniei cu ţara-mamă și să urle către piață: Ura! Ura-Ura!

I s-a răspuns din mii de voci.

Mariți a avut doi copii, un băiat și o fată. Din pricini medicale, fata a fost dependentă de ea o viaţă întreagă.

Dar nici de fecior nu s-a putut bucura prea mult, fiindcă în 1941 a fost chemat la oaste.

„Bunica s-o dus cu militarii pe jos până în Teiuș, de unde i-or încărcat în vagoane și i-or trimis pe front. O stat două zile cu ei acolo și le-o făcut plăcinte”, spune Maria Baidac.

Acele plăcinte au rămas în poveste ca un lucru mare, fiindcă, în aceste locuri, musafirilor li se servesc plăcinte numai la sărbători, după supa de găină cu tăiței.

În 1944, când militarii din contingentul plecat de la Galtiu au început să se întoarcă în sat, care de care mai jigărit și mai înspăimântat, i-au spus lui Mariți că fiul ei, Emanoil, ar fi murit într-un grajd de animale care luase foc.

Femeie cu frica lui Dumnezeu, ea s-a împăcat cu gândul și i-a făcut feciorului său slujbă de prohod şi, apoi, toate parastasele creştineşti.

Doar că Emanoil nu murise, ci fusese luat prizonier după 23 august 1944 și trimis la Gurile Volgii.

S-a întors acasă pe la sfârșitul lui 1946.

Bărbat de 1,80, cântărea 49 de kilograme. Nu şi-a mai revenit niciodată. Plângea de fiecare dată când povestea cum, în lagăr, corpul îi ajunsese o rană vie din cauza păduchilor.

Din gamela cu care tatăl ei a venit de pe front mănâncă acum puii din curtea Mariei Baidac.

„Tata nu s-o înscris la Colectivă numa’ după ce s-o îmbetat. S-o dus și se ținea de scaun. Că n-o avut curajul să meargă și să dea pământul. Vă dați seama, după atâta sărăcie și atâta trudă, după ce-o fost în război, să vie ăştia și să-ți ieie înapoi pământul. Aia era sursa lor de viață, aia făcuseră toată viața. Și acuma e o tragedie să rămâi fără servici, cu rată, cu copii de crescut. Exact așa era și atunci. Noi am vândut vaca acum doi ani. Mama o murit anul trecut. Și mama o zis: «N-am crezut că o să plece vaca». O crezut că, și dacă ea moare, vaca rămâne. No…”

Maria Baidac, nepoata Mariei Cerghedean,
fiica lui Emanoil Cerghedean

Stegarul și outsider-ul

În partea dreaptă a fotografiei de la 1918, undeva în spatele lui Mariți, mai depărtat de grup, stă Ștefan Magda, zis Peca.

Omul nu s-a căsătorit niciodată și, ani mai târziu, a murit într-un accident rutier: l-a lovit o mașină când se ducea, tot pe jos, tot la Alba Iulia.

Un alt chip distinct în fotografie e Pavel Barbu, tânărul din stânga care ține steagul tricolor și care și-a aşezat haiducește, pe sprânceană, cușma de miel.

Surorile Galeni și Maria

Sunt zece femei în fotografia de la Galtiu. Una dintre ele, deși aflată în centrul imaginii, pare ascunsă de umbre între faldurile poalelor alb-negre care o încadrează.

Dar ce-ți sare în ochi este că, în loc de batic, ea poartă pălărie, o distincție a oamenilor cu școală în satele de acum un veac.

E Galeni Mârza, fiica lui Iacob Mârza, participant la Procesul Memorandiștilor. În sat am aflat că ea i-a pregătit, i-a îmbrăcat și i-a învățat cântece patriotice pe cei care au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia.

În decembrie 1918, Galeni era doar o copilă de 15 ani, mai tânără decât majoritatea celor din imagine.

Eugen Popa (69 de ani) e nepotul ei. Bunica lui Maria, soră cu Galeni, apare și ea în imaginea Unirii.

Are costum popular și adoptă o „poză” cu degetul la bărbie, cum o fi văzut ea că se făcea la fotograf. Era născută în 1897 și avea, deci, 21 de ani.

Tot în faimoasa imagine, ascuns în rândul al doilea, al patrulea chip din stânga, este Cornel Barbu, viitorul ei bărbat.

„Cele două surori, Galeni şi Maria, bunica mea, făceau parte dintr-o familie cu şapte copii, familia străbunicului meu, Iacob Mârza. Erau înstăriți.

Primul copil a terminat Politehnica la Heidelberg, era inginer-aviator, a murit în accident de aviație. Al doilea a fost preot, al treilea − avocat, al patrulea a fost mătușa Galeni, care a făcut școala pedagogică, dar n-a profesat niciodată fiindcă s-a căsătorit cu un avocat, iar a cincea a fost bunica mea”, enumeră Eugen Popa.

Şi adaugă:

„Când era cotârlău (fecior neînsurat − n.r.), bunicul a fost soldat în armata austro-ungară. Luptase la Novi Sad și chiar atunci venise de pe front. Imperiul îi lua pe băieți în armată la 18 ani. După Unire, l-au luat și românii în armată”.

Dar Maria Mârza l-a așteptat pe Cornel Barbu și s-au luat în 1922. Așa a venit pe lume fiica lor, Eugenia, care a avut şi ea un singur copil, pe Eugen Popa.

Şi tatăl lui Eugen Popa, Ionaş, are o istorie dramatică.

„Pe tata l-au luat prizonier în punga de la Iași, când sărbătoreau că s-a terminat războiul. A venit o formație de ruși, i-au luat şi primul lucru pe care l-au făcut a fost să-i împuște calul, săracu’ tata… Calul n-a vrut să stea cu alt stăpân.

Pe tata l-au dus în localitatea Gorki, undeva unde se afla o mănăstire din care s-a inspirat Tolstoi când a scris «Ana Karenina».

Până a venit acasă, în noiembrie 1946, n-a știut nimeni nimic de el. În ziua aia, mătușa Lena, sora lui, ducea lapte în vecini. Și când el s-a apropiat dinspre gară şi l-a văzut așa slab, a scăpat gălețile de lapte și a leșinat. Dup-aia, în fiecare an, mătuşa Lena venea la noi chiar în ziua aia.

După război, tata nu m-a mai putut suporta să mănânc semințe de faţă cu el. Și l-am întrebat de ce. Mi-a zis aşa: «Când eram în lagăr, rusoaicele nu făceau decât să mănânce semințe. Când te vedeam pe tine, mă gândeam la ele, cum stăteau cu automatul la gât»”, povesteşte Eugen Popa.

Ionaș Popa a fost învățător. Ca să-i oblige pe socrii lui, Maria şi Cornel Barbu, să se înscrie la CAP, autorităţile comuniste l-au mutat de la Alba Iulia în Cricău, o comună în care la vremea aceea nu puteai ajunge decât cu căruța.

A stat un an, apoi i s-a spus că, dacă voia să revină acasă, trebuia să-i lămurească pe ăi bătrâni din Galtiu să-şi cedeze pământurile.

Dar să revenim la fotografia Unirii şi la surorile Barbu.

Galeni Mârza s-a luat cu un avocat pe care îl chema Rahaian și n-a mai profesat niciodată. Au avut doi copii, pe Pușa și pe Puiu.

Pușa − oficial, Zoe Hada − a predat istorie în sat. Atât Eugen Popa, cât și Maria Baidac i-au fost elevi.

Galeni a murit în ajunul Crăciunului din 1943, într-un accident stupid.

Îi spălase băiatului niște pantaloni cu benzină şi a pus fierul de călcat pe ei, să îi îndrepte. A murit tânără, arsă în propria gospodărie.

Puiu, fiul ei, s-a făcut inginer metalurg și, după ce și-a luat diploma la Leningrad, a fost directorul fabricii de rulmenți din Bârlad şi apoi al celei din Brașov.

Povestea lui Onu Mârza

În Galtiu, Mârza și Barbu sunt cele mai frecvente nume.

Fără să mai fie încuscrite între ele, familiile de pe malul drept al Mureșului au ajuns, în timp, să se cheme la fel. Femeile se numeau Mârza înainte să se mărite și tot Mârza, după ce se luau cu bărbații lor.

Onu a fost primul fecior al Anei şi al lui Ștefan Mârza. Care, imediat după el, l-au avut pe Samoilă Mârza, fotograful Unirii.

Înainte de 1918, tot pământul satului Galtiu îi aparținea unui grof, iar oamenii se descurcau anevoie cu mâncarea. Bani aproape că nu existau.

De altfel, chiar și mai târziu, după ce Transilvania a devenit România, Samuilă Mârza lucra „chipuri” pentru mâncare. Iar aparatul lui fotografic, la care ținea ca la ochii din cap, valora cât o pereche de boi.

Onu Mârza, în SUA, 1914.

Dar să revenim la Onu.

În 1914, chiar înainte să izbucnească Marele Război, fiul cel mare al lui Ştefan Mârza a plecat, pe-un vapor, în America.

S-a dus fiindcă acasă nu avea ce să lucreze, iar familia lui suferea de foame. A trecut oceanul și s-a apucat să măture drumurile din oraşul Cleveland pe „un țâr de colac de pită” − cum zice nora lui, Galeni Mârza, care are 88 de ani.

„O fost un om harnic și americanii să uitau la ei, care îi vedeau mai așe’, îi luau și le dădea’ de lucru. Și l-o dus acasă, i-o dat o căruță cu doi cai și scote’ gunoiu di pă străzi. Năcăjit o fost, da’ o lucrat și acolo, n-o stat”, povestește femeia.

Înainte să se închidă rutele comerciale și de transport peste Atlantic, din Galtiu au plecat mai mulţi oameni în America.

S-au dus și s-au întors.

Și îi spuneau nevestei lui Onu, pe care o chema Carolina Voica, că el nu va mai veni acasă, fiindcă își găsise o femeie cu care urma să se însoare.

Conștiincios însă, Onu trimitea bani acasă şi primăvara, și toamna, pentru ca ai lui să-şi poată cumpăra porc și lemne de foc.

Dacă a văzut că omul ei nu dă semne că s-ar mai întoarce, Carolina lui a dictat o scrisoare: „Mă, omule, dacă nu vii acasă, a’ dracului să șii!”

În sinea lui, Onu se gândea să se stabilească în America. Nu de puține ori îi scrisese femeii: „Dacă vrei să sapi, hai aicea, că este pământ până-i lume’!”

Dar Carolina nu voia să audă de străinățuri. Așa că Onu a mai lucrat o vreme în două schimburi, într-o fabrică de gloanțe. Făcea „ștraică” − probabil de la to strike (a lovi) −, spune nora lui, azi.

Onu Mârza a stat în America timp de 7 ani, ca Iosif în Egipt. Când s-a întors în sat, copiii lui erau duși la ciurdă. Ajunşi acasă, nu l-au mai cunoscut.

A cumpărat pământ pentru toți ai lui. A mai trăit 11 ani, în care n-a făcut decât să muncească pământul, până la epuizare.

Într-o vară, pe când venea de la plug, a băgat boii în pârâiașul din fața casei, să-i spele și să-i răcorească, fiindcă era căldură mare. S-a ales c-o aprindere de plămâni, care l-a doborât în câteva luni. A murit în 1932.

Fiul lui Onu Mârza, Silviu, s-a căsătorit cu Galeni, care azi are 88 de ani, şi au avut doi copii.

Unul este Radu Mârza, care e un urmaș tare conștiincios și strângător al bunicului Onu şi al fratelui acestuia, Samuilă Mârza.

Inginer pensionat, Radu Mârza se ocupă de mormântul fotografului din cimitirul de la Alba Iulia și face parte dintr-un fel de comitet informal de promovare a micii comune transilvănene din care face parte şi satul Galtiu.

În casa lui cu foișor, Radu Mârza păstrează o adevărată comoară în imagini a satului Galtiu în toţi aceşti 100 de ani care au trecut de când Samuilă Mârza, cu aparatul său greu hâţânându-se pe bicicletă, le-a dat oamenilor de aici un chip și un nume.

Are, printre altele, cadre originale realizate de Samuilă Mârza, care a fotografiat până târziu, în anii ’60, dar și niște clișee de sticlă cu fotografii de la Unire.

La fel ca tatăl lui, Radu Mârza e staroste, și nu e familie din sat căreia să nu-i cunoască până la a doua sau a treia generaţie.

Patru fotografii executate de Samuilă Mârza după al Doilea Război Mondial:

*

Una dintre imaginile realizate de Samuilă Mârza şi aflate în colecția lui Radu Mârza merită o mențiune separată. Ea înfățișează două femei: cea din stânga e Eugenia Popa, fiica Mariei Mârza şi mama lui Eugen Popa.
Cea din dreapta este Anuța Mârza, o văduvă cu doi copii care l-a ascuns în casa ei, timp de 20 de ani, pe conducătorul Grupului Carpatin Făgăreşean, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu, care nu a fost prins niciodată de Securitate. Ulterior, cei doi s-au căsătorit.