Disciplina chinezească din Dragonul Roșu, pe timp de pandemie

„Scriem la ziar despre perioada asta, cum a fost cu pandemia, ce ați făcut în tot timpul cât a fost închisă afacerea”, încercăm să le explicăm oamenilor. Suntem în Dragonul Roșu pentru a vedea cum a trecut comunitatea chineză peste lunile de carantină și care sunt percepțiile lor legate de Covid-19. 

Nu e ușor din mai multe motive. Primul este legat de bariera lingvistică. Al doilea este legat de reticența lor față de presă, bazată și pe experiențe neplăcute, legate de căutarea senzaționalului. Al treilea este mai subtil – e un soi de disciplină pe care comunitatea chineză o are prin educație și care îi face pe membrii ei să fie, în general, mai rezervați. 

În București cel puțin, când spui China, spui Dragonul Roșu, deși nu mai e de mult timp preponderent cu comercianți chinezi, ba chiar cea mai mare pondere o au firmele cu administratori români. 

Complexul Comercial Dragonul Roșu găzduiește aproape cinci mii de spații comerciale, dintre care o treime au ca administratori cetățeni chinezi. Pe lângă aceștia vin românii, cu un procent mai mult, urmați de turci, sirieni, vietnamezi și alte naționalități cu procente foarte mici.

Am vrut să vedem cum arată această „mică China” pe timp de pandemie, care e pulsul ei și cum se văd lucrurile când toate privirile sunt îndreptate asupra „marii Chine”.

Disciplina e tocmai cea care a făcut ca lucrurile în Dragonul Roșu, epicentrul comunității chineze din România, să fie liniștite. În Dragonul Roșu te aștepți, când mergi, să fie agitație, mulți oameni și dezordine. Nu e așa. Era liniște, poate și datorită numărului ceva mai mic de clienți, și multelor reguli pe care chinezii, mai ales, le respectau din instinct. 

„Mai mult mi-e frică în România de virus decât în China”

O femeie cu un mic magazin cu de toate șterge suprafețele cu dezinfectant. E de peste 20 de ani în România. Are familia în China, lângă Xi’an. Acolo e și copilul ei, care abia a făcut 18 ani. Se duce să îl viziteze „la un an o dată”. Copilului nu îi place să vină în România. Când era mai mic venea. Acum are treburile lui, se duce ea. Ultima oară a fost în decembrie. „Acuma nu pleci la China”, spune femeia. 

„La mine în oraș e bine”. Nici nu știe oameni care au fost bolnavi. „Mai frică mi-e în România”. Frica a făcut-o să stea în casă, nu a ieșit deloc pe perioada carantinei. Și acum, a deschis cu teamă magazinul. Dar afacerea trebuie să meargă înainte. „Sunt puțini clienți”, se plânge ea. 

De micul business depinde familia și de aici, și din China. După ce termină programul, pleacă repede acasă, cu mașina. 

„Virusul face frică la tine?” e un fel de traducere simpatică în „dragoneză” a întrebării, făcută de unul dintre reprezentanții administrației. Suntem în alt magazin, de vorbă cu altă femeie. E din orașul Ming. Spune că da, îi e frică. Toată familia ei e aici și vrea să îi protejeze. Au stat cu toții în casă, le-a fost greu. Locuiesc în Colentina, la bloc. E de 17 ani în România, are prieteni aici. E o viață de om. Băiatul ei, de 16 ani, merge la liceu și vrea să studieze la facultate tot aici.

Vinde și ea la un supermarket. „Se vinde mâncare”, spune femeia, după ce împachetează câteva pungi de urechi de lemn. 

Românii prietenoși și noul acasă

Suntem curioși dacă au existat cazuri de discriminare, dacă vecinii, de pildă, le-au spus ceva sau dacă pe stradă li s-au adresat cuvinte urâte, cum am văzut atâtea exemple în alte țări.

Ne-am bucurat să vedem că nu. Toți chinezii cu care am vorbit ne-au spus același lucru – nu au avut probleme cu nimeni și îi iubesc pe români. Se simt bine aici. Este ceva ce ne-au confirmat și reprezentanții centrului: nici la ei nu au ajuns cazuri de discriminare sau orice fel de probleme de acest gen.  

În timp ce comercianții chinezi își dezinfectează standurile, vânzătorii, majoritatea români, au grijă de clienți și așază marfa pe rafturi.

În dreptul multor standuri dai peste altfel de perechi. Viorel traduce eficient într-o română corectă ceea ce șeful lui chinez nu poate exprima decât aproximativ, și ceea ce urechea unui ascultător neantrenat cu accentul și gramatica acestuia nu ar înțelege, altfel, aproape deloc. 

Nu e deloc surprinzător: Viorel lucrează cu patronul lui chinez de 12 ani în Dragonul Roșu. Așa aflăm că acesta are un copil de 16 ani aici în România și că soția lui e plecată de aproape șase luni în China. A prins-o pandemia acolo, dar n-a pățit nimic, explică el, pentru că în China oamenii ar fi mai disciplinați decât în România. 

„Acum, în carantină, noi mai ieșeam, ne mai plimbam, el nimic, ieșea numai să cumpere de mâncare,” spune Viorel despre șeful lui, în timp ce acesta dezinfectează standul cu spirt. 

Mulți dintre comercianții chinezi de la Dragonul Roșu au legături strânse cu vânzătorii lor, care durează de ani buni, și s-au transformat în parteneriate care trec dincolo de pragul magazinului: vânzătorii îi ajută pe patronii chinezi să se adapteze la viața din România, dar și să descurce ițele birocrației. 

„Românii sunt prietenoși, românii nu sunt ca alții”, ne spune și un chinez tânăr, venit de trei ani în România. E fericit aici, îi plac oamenii. Familia lui e în China, el e singur la București. Acolo, toată lumea e bine, sănătoasă. „Ei sunt îngrijorați pentru mine, în România e mai grav acum, în China e sigur”, spune el. În China, zice el, epidemia a trecut. Acum e rândul altor țări să se confrunte cu ea. În lunile cât Dragonul a fost închis, a stat acasă și nu a făcut nimic. 

Nu se plânge. A gătit mult și s-a uitat la filme.

Micile conspirații de tarabă

„Nu e vina Chinei, mai degrabă a americanilor sau a mexicanilor”, spune același bărbat. Nimeni nu știe. Teoriile conspirației își găsesc ușor locul și aici, deși departe de vehemența pe care am văzut-o la unii dintre conaționalii noștri. 

„Vina e la americani”, spune și un bărbat chinez între două vârste, volubil, care cu o mână își aranjează frenetic standul și cu alta se joacă ceva pe telefon. „Tare greu mi-a fost”, spune el despre lunile de carantină. A stat acasă, s-a jucat și s-a uitat la televizor. 

E chiar din Wuhan. Acolo sunt soția și copiii. Dar toată lumea e bine. „Casa nu e chiar în oraș, ci lângă”. Au stat și ei mult acasă, ca și aici. Au vorbit în fiecare zi aproape. A fost în septembrie la ei în vizită și abia așteaptă să meargă din nou. 

În România acum vine virusul, crede el. „Vă e frică?”, „Așa și așa”. Crede în teoria, vehiculată și de guvernul chinez în încercarea de a schimba percepția lumii asupra originii virusului, că americanii au dus virusul în Wuhan, la Jocurile Olimpice Militare. 

În schimb, un vietnamez râde când ne aude că vorbim. Îl întrebăm și el pe el una-alta, dar nu vrea să răspundă. O dă pe glume. „Întreabă la chinezi de virus”, zice el și arată spre vecinii de stand. 

Problema cu culoarul și măsurile de protecție

De când s-a redeschis Dragonul, marea problemă a comercianților e că li s-a redus cu vreun metru spațiul. Practic, acum chiar sunt obligați să respecte liniile de demarcație și să nu mai pună marfă în afara standului. E motiv de glume și discuții. „Dacă vine om aici și vine dezinfectarea, noi cum mai păstrăm distanțarea?”, glumește un reprezentant al administrației cu un comerciant care nu mai știe ce să facă cu baloții de marfă. Îi promite că după ce trece nebunia îl lasă din nou să-și pună marfa un pic în afara spațiului oficial. 

De dezinfectat, se dezinfectează peste tot. De „termometrizat”, se „termometrizează” la intrare. A protestat cineva? Până acum nu. 

La început, prin martie mai ales, au circulat tot felul de mituri legate de virus și de produsele chinezești. V-au afectat aceste mituri în vreun fel, i-am întrebat pe cei din Dragon. „Miturile rămân doar mituri, nu s-a resimțit nici un moment vreun gest de respingere a mărfurilor chinezești”, spun ei. 

Disciplina ca formă de auto-reglare în comunitatea de chinezi de la Dragonul Roșu

Disciplina lor a avut, în perioada asta, un rol de protecție, ne spun reprezentanții centrului.

„Imediat cum au aflat că în China virusul este o problemă, cei mai mulți nu au mai plecat să sărbătorească Anul Nou Chinezesc împreună cu familiile lor (pe 25 ianuarie, n. red.). Au fost primii din zona noastră comercială care au purtat măști de protecție, cu mult timp înainte ca autoritățile române să declare starea de urgență. Dacă au existat comercianți chinezi care au plecat totuși în China, comunitatea le-a impus fără echivoc la întoarcere, izolarea la domiciliu pentru paisprezece zile.”

Astfel, nu a existat nici un caz de îmbolnăvire, deși riscul în teorie ar fi existat. 

Este o formă de auto-reglare a comunității, care se vede cu ochiul liber și în complex. Toți chinezii cu care am vorbit ne-au spus cât de strict au respectat regulile, cum au stat acasă și cum s-au ferit de virus. Poartă măști și mănuși toți și își dezinfectează standurile. Unii dintre ei chiar au pus anunțuri suplimentare în magazinele lor, și în română și în chineză și au luat măsuri de protecție suplimentare, la nivel individual, cum ar fi folii protectoare, viziere sau dezinfectat suplimentar la intrarea în stand.