Dimineață cu un cubanez adormit, un vapor obraznic de mare și o idilă minoră

În 3 ani diferiți, am locuit în capitala Cubei în același loc, pe Strada Luminii. Drept urmare, zile în șir, am studiat lumina, am fotografiat-o, m-am gândit la ea, am umblat în ea. Asta până când lumina mi-a intrat sub piele, la fel ca zidurile, oamenii, obiectele și poveștile care o reflectau.

Ora 6 a.m. Noapte jilavă, păstoasă, plină de sunete. Între pereții scorojiți ai caselor din vechea Havană, zgomotele se zbat ca păsări captive, lovindu-se de grilajul unei cuști prea strâmte. Și cartierul tot devine o cutie de rezonanță, amplificând sunetele.

Dau filmul nopții înapoi. Undeva, cineva a cântat, cineva s-a iubit, cineva a adormit cu televizorul aprins, cineva băut mai voia să vândă ceva, poate niște avocado prea copt. La fel cum tipul de ieri în tricoul albastru mulat ținea într-o singură mână, înveliți strâns în ziar, doi porumbei fixând, cu ochii lor rotunzi și plini de spaimă, lumea din jur.

Cu umărul stâng înainte, urc îngusta scară spiralată, cu balustrada de metal prelingându-mi-se în palmă, răcoroasă, cu un gâdilat plăcut. Parcă m-aş căţăra pe un tirbuşon, începând de jos înspre mâner. Ca de obicei, dimineţile mi le încep pe terasa lui Che, unde mă uit cu ochii mijiţi cum cerul-smoală începe să capete reflexe albăstrii venind dinspre mare.

După o vreme, lumina galbenă a străzii spintecă asfaltul aidoma unui pumnal înfipt până în plăsele în spinarea Pieţei Belen, lângă catedrala catolică. Nu degeaba se cheamă Calle Luz, fiindcă pe strada asta, lumina e regină.

Stau mut şi observ cum umezeala din ziduri începe să iasă din noapte, să capete contur, un contur spart de ferestrele oarbe, fără sticlă, parcă respirând – găuri negre complice cu dulcele somn al dimineţii unor necunoscuţi înveliţi în cearceafuri sau pleduri mototolite.

Teamă mi-e că, sărmanul și bunul Che mă cam urăște. Datorită mie, trebuie să se trezească obscen de devreme. Să re-învie un suflet de european năuc, aterizat pe terasa lui dintr-o țară de la marginea lumii, țară despre care nu știe decât un lucru – că acolo uneori ninge. Îi ajunge. Che aduce o cafea densă și tare, în stare să trezească şi un mort din adormire. Mortul acela sunt eu.

„’ueno dia, se’or”.

Probabil sunt primele cuvinte ale zilei, rostite cu oarecare greutate, temelie șchioapă la fragila construcţie a propriei sale fiinţe prezente aici în spaţiu şi timp, primele vorbe, pe care se va clădi tot edificiul rostirii următoarelor vreo 12 ceasuri. Alfabetul harului și al ființării. Cuvântul făcut trup.

Che, cum fac toți cubanezii respectabili, mănâncă aproape toate consoanele, taie toate sonorităţile ascuţite; cuvintele trebuie să curgă pe limbă lejer, lin şi fără asperităţi, întocmai ca romul alb Santiago fabricat la fosta fabrică Bacardi, cea naţionalizată de comunişti.

Ca întotdeauna, Che are un prosop pe umărul drept, ochiul drept mai închis decât cel stâng şi tusea spartă a unui fumător profesionist. Nici măcar nu încearcă vreun zâmbet, de parcă ar ști clar că n-o să-i iasă. Serviciul de cafea din porţelan chinezesc e acelaşi, iar ceaşca de pe farfurioară are un tremolo uşor, muzical.

Mâinile lui Che încă dorm, fiinţa lui se recompune greu din rămăşiţele zilei de ieri. Cafeaua e groasă, amară. Sorb două guri și mă simt ca Lazăr, proaspăt ieșit din mormânt, cu giulgiul vraiște. Sau ca Margareta din cartea lui Bulgakov. Sau ca The Dude din The Big Lebowski, în scena onirică a plutirii peste oraș.

Cafeaua asta mă ridică instantaneu de la pământ, simt cum plutesc și eu aşa o vreme deasupra oraşului adormit. Iar orașul respiră greoi – un mamifer mare şi blând, pregătindu-se să se trezească după o lungă hibernare.

Mai în jos, pe o terasă din vecini, pe un rezervor de apă, cineva a scris mare, cu vopsea albă trei litere – USA. Este poate cel mai scurt poem despre libertate scris vreodată. În ele citeşti laolaltă frică de regim, amestecată cu frustrare şi sfântă anarhie revoluţionară.

După ce m-am înălţat astfel şi am plutit deasupra oraşului, adăstând un pic asupra Capitoliului aprins precum un bec chior într-un grajd de la țară, cobor scara-tirbuşon, închid uşa metalică în urma mea, trag în piept aerul încărcat cu vapori săraţi şi aromă dulceagă de gunoi de la containerul din colţ, apoi păşesc în stradă, în lumina difuză a unei zile noi-nouţe.

Frizeria „Răbdarea” e închisă și, cu îndelungă răbdare, aşteaptă trezirea. Vânzătorul de refresco încă doarme dus. Cam în trei, patru ore, cei doi s-ar putea apuca să se certe un pic. Dar nu mai devreme.

Când cobor în stradă, mă lovește aceeași eternă dilemă cubaneză: trebuie mereu să aleg încotro merg, dar e prea dimineață. De fapt, mai niciodată nu mă pot decide, deoarece, cu bună ştiinţă, nu am o agendă prestabilită. Aşa arată, cred, libertatea.

Azi o iau spre stânga, merg iar spre staţia de feribot mânat de urmele mate lăsate de o bicicletă care a spintecat o baltă în două, nu cu mult timp în urmă. Dacă nu-mi cădeau ochii pe această baltă, oare încotro o apucam? Așa se construiesc poveștile și destinele oamenilor, din astfel de cioburi de realitate etalate pe o tarabă imaginară.

Prietenul meu, vânzătorul de refresco are uitată în fereastră, legată cu o sfoară de bara grilajului, o sticlă de plastic. După culoare, e plină cu suc de mango amestecat cu zahăr brun şi pun pariu că e atât de greţos de dulce, încât mi se face rău doar privind-o.

Femeia care face cafea scoate capul prin micul ei gemuleţ. Părul îi e pus, ca întotdeauna, pe bigudiuri şi mă urmăreşte suspicios cu privirea; nu pricepe ce poţi fotografia noaptea pe străzi în loc să bei o cafea cu mult zahăr, gata făcută de mâna ei, cu doar 10 peso cubano, adică aproape gratis.

E îmbrăcată frumos, parcă se pregăteşte să meargă la vreo nuntă, mereu amânată.

Deasupra capului îi luceşte metalic o fereastră cu oblon de tablă. Zorile dezleagă încet culorile din laţ. Indigoul se amestecă cu un gri petrol, galbenul pal de bec chior cu un albastru azur, aşteptând aşa, să se mai întâmple ceva. Scena e pregătită, cortina trasă, doar că actorii încă moțăie, iar spectatorii lipsesc.

Se aud pași. Cineva se opreşte şi, din trei guri, bea o cafea în picioare. Discută un pic cu tanti probabil despre vreme, bani sau vecini. Vocea răgușită a bărbatului se loveşte de ziduri, de uşile caselor, apoi pătrunde prin grilajul magazinului de stat decorat cu salbe de steaguri naţionale din hârtie decolorată, unde azi o altă femeie va vinde orez şi fasole neagră pe cartelă şi va vorbi cu alţi oameni despre vreme, bani sau vecini.

Iar ziua aceasta oarecare se va alătura, aidoma unei file dintr-un caiet dictando, altora asemenea ei, tăcută ca un ban ascuns într-o batistă, micile economii ale unei văduve numai piele și os, îmbrăcată etern în negru.

Capătul străzii e luminat, se termină în golf. Dincolo de el, ghiceşti siluetele oraşului Regla, un mic satelit al Havanei. Deodată, un vas imens, mai înalt decât orice clădire de pe Calle Luz, obturează poarta aceasta de lumină şi mă lasă paralizat în mijlocul străzii pustii, undeva la cam 200 de metri depărtare.

Umbra imensă întunecă reflexele bălţii dinaintea mea, întunecă perspectiva, totul, aşa cum alunecă în tăcere, ca o nălucă neagră de la dreapta spre stânga. Nu are nici o fereastră luminată, nu scoate nici un sunet, e doar o prezenţă înfricoşătoare.

Scena nu poate și nu trebuie fotografiată, fiindcă dacă ai face asta, ai declanşa cu siguranță un blestem menit să te ucidă atunci când te aştepţi mai puţin, adică într-un moment de inexplicabilă fericire, cum ar fi în timp ce înoţi pe spate într-un râu, cu ochii închişi, îndreptându-te neștiut înspre o cascadă, de pildă.

Îmi amintesc cum Orhan Pamuk, descrie ceva asemănător în cartea lui, Istanbul. E vorba despre spaima secretă a localnicilor de vapoarele nemaivăzut de mari, care trec noaptea, în tăcere, prin Bosfor. Şi povesteşte cum, într-o noapte de insomnie, a văzut de la fereastra casei lui un astfel de vas rusesc de război, absolut imens, trecând la fel de silenţios pe sub nasul lui, într-o linişte de coşmar.

Ajuns la capătul străzii, caut în zadar cu privirea acest vapor în apele golfului – a dispărut fără urmă, nu voi şti niciodată nici unde, nici cum. Și rămân aşa, năuc, în miezul unui oraş proaspăt trezit, în minte cu această imagine tulburătoare, inexplicabilă. Știu că mă va urmări pentru tot restul vieţii.

Calc apăsat pe urmele umede lăsate de roţile bicicletei tăind în două o nouă baltă şi mă las condus de o mână nevăzută din întuneric spre lumină, către nicăieri. Soarele răsare mare şi roşu și ofertant dincolo de golf şi de betoanele sparte ale pontonului, filtrând lumina prin geamurile aburite ale unui vechi Ford negru, parcat acolo și acum doi ani.

Un graffiti stângaci cu o pisică verde visând la un os verde de peşte şade strâmb pe un perete ronțăit mărunt de umezeală.

În staţie, o femeie frumoasă stă sprijinită uşor cu umărul stâng de zid, cu braţele încrucişate peste piept şi gamba piciorului drept trecută peste tibia celuilalt. Aşteaptă în acest echilibru precar, cu corpul curbat spre înainte, un autobuz.

Prin oblonul rotund al zidului de ciment se vede un bărbat povestind ceva fără vlagă, cu un prieten. E atent mai mult la femeie, drept urmare o priveşte fugar cu coada ochiului, de fiecare dată când prietenul lui îşi coboară privirea în ziarul Granma, partitura oficială a simfoniei de partid şi de stat.

Ea ştie, simte şi vede, dar privește aiurea în gol, voit afectată. Peste ziar, prietenul aruncă şi el ocheade piezișe înspre femeia frumoasă stând aşa – un cadou nedesfăcut în lumina de aur a dimineţii. Pentru o clipă, nimănui nu-i mai pasă de sosirea autobuzului, de treburile de la serviciu sau de turnura pe care o va lua ziua aceasta proaspătă, încă neîncepută de-a binelea.

Întorc cu bună ştiinţă spatele acestei scene, îngheţată în momentul ei de maximă tensiune, fiindcă vreau să rămână împietrită. Calc agale și nu am de gând să întorc capul cu nici un chip. Așa să rămână totul, suspendat în memorie – un clasic triunghi amoros netocmit, pentru care e mult prea dimineață.

Păşesc deci înainte pe marginea şoselei. Mașinile par că vin drept spre mine. În ochii șoferilor disting o mirare. Zgomotul îmi creşte în urechi, iar fumul greu de diesel al autobuzului răblăgit îmi taie respiraţia. Roţile lui frânează în staţie, un scrâşnet. Cu un oftat adânc, aud cum uşile se deschid.

Iar povestea asta de început de iubire e înghițită de marea balenă albastră, care pornește cu demarajul lent al unui fumător înrăit, blocat etern în viteza întâia. Și dusă e pentru totdeauna.

P.S. Acest material este al doilea episod dintr-o serie de trei despre Calle Luz, Havana, Cuba. Primul articol poate fi recitit aici.

https://pressone.ro/contributori/un-frizer-isteric-si-betivanii-din-la-victoria/