Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

Ana Tepșanu

Colaborator

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Cu Adrian Văncică în rol principal, filmul urmărește drama unui tată, pe măsură ce relația cu fiul lui adolescent se destramă.

Într-un interviu acordat PressOne, regizorul - al cărui lungmetraj de debut, „Eu când vreau să fluier, fluier”, a fost premiat cu Ursul de Argint la Berlin, în 2010 - vorbește atât despre construcția poveștii, cât și despre reacțiile tinerilor spectatori și despre necesitatea ca părinții să fie mai atenți la copiii lor. Filmul intră în cinematografele din România pe 27 noiembrie. 

„În «Nu e locul tău aici» vorbesc despre drama unui părinte, medic respectat, un om integru, un stâlp al societății dintr-un oraș de provincie, care vede cum în fața lui se descompun ultimele rămășițe din relația complicată pe care o are cu fiul adolescent”, spune Florin Șerban pentru PressOne.

Cadru din film

Leopardul de Aur (Pardo d’Oro) este marele trofeu al Festivalului Internațional de Film de la Locarno, cu o tradiție de 80 de ani. „Pe când eram student la masterul de film de la Columbia University în New York, printre noi, studenții, era o glumă, o «înțepătură» frecventă: se spunea că un anume scurtmetraj sau lungmetraj e bun, dar «nu e de Locarno». Să am acum un film premiat cu cea mai înaltă distincție la Locarno îl face pe copilul din mine să se bucure de fiecare dată când își amintește”, explică el. 

„Nu e locul tău aici” este un film menit să te pună pe gânduri, care explorează o dinamică de familie dintr-un oraș de provincie. Povestea, așa cum apare în sinopsisul oficial, îl urmărește pe Marius Călimănescu (interpretat de Adrian Văncică), un chirurg respectat în comunitate, care descoperă că fiul său Ioan (Teodor Butănescu, actor care a primit o mențiune specială la Locarno pentru rol), un adolescent introvertit și enigmatic, e suspect de crimă, alături de alți tineri membri ai unei organizații de extremă-dreapta.

„Filmul pe care eu l-am gândit pentru părinți în special a prins propria viață și a pornit să le vorbească tinerilor, adolescenților. Astfel că, atunci când intrăm cu filmul în cinema în România, pe 27 noiembrie, publicul nostru țintă nu sunt părinții, ci copiii care, din nefericire, se regăsesc în drama lui Ioan”, spune regizorul.

„Vreau să fac filmele pe care le socotesc esențiale”

Când și cum a apărut ideea filmului? Cu ce poveste și cu ce obiectiv ați pornit la drum în urmă cu opt ani și ce s-a schimbat până la finalizarea filmului?

Ideea s-a născut într-adevăr acum 8 ani, în timpul unui exercițiu de improvizație la cursurile de actorie pe care le țineam la Școala de Film. Tema era disprețul, aveam doi actori în scenă, unul care juca rolul tatălui, celălalt pe cel al fiului. Rezultatul a fost tulburător pentru mine, puternic, nesănătos și m-a muncit câteva zile. Apoi am mers mai departe cu gândul și m-am întrebat cum s-ar putea ajunge acolo, la acel dispreț. Cum ar putea fi de fapt acest tată, cum ar putea fi copilul, cum s-au îndepărtat, când, de ce, mai e oare drum de întoarcere? 

Mult s-a schimbat de la o versiune la alta. Eu, în general, atunci când lucrez la scenariu, stau mult pe poveste, ani, o întorc pe toate părțile. Diferite versiuni ale sale, diferite versiuni de personaje, din nou altă poveste, căci personaje diferite cer povești diferite. A fost mamă în loc de tată la un moment dat. În ultimele 10 versiuni a fost tată, căci mi s-a părut mai potrivit, mai natural, mai puternic, deși frustrarea nu e specifică bărbaților, iar protagonistul filmului e marcat de dorința de mai mult, de neputință și în final de frustrare.

Florin Șerban și Adrian Vancica. Foto: arhiva personală Florin Șerban

Ce vă interesează, ca regizor, la o poveste? Ce înseamnă filmul pentru dumneavoastră și cum vă permite acest mediu să vă exprimați?

Acum, la momentul ăsta din carieră, nu mă mai interesează căutări de limbaj, mai degrabă sterile, nici istorii fascinante, ci povești necesare. Vreau să fac filmele pe care le socotesc esențiale, nu doar pentru timpul nostru, pentru anii ăștia, ci care îmi par că surprind probleme profund umane. Nu văd o funcție socială în cinema, nici una de semnal de alarmă. Cred că, fundamental, filmul ar trebui să emoționeze și să provoace la întrebări personale, aspre, sincere. Iar astfel de întrebări, ca spectatori, ni le putem pune doar dacă suntem tulburați de poveste, emoționați, nu dacă problemele sunt doar enunțate, puse pe tapet. Eu nu am o nevoie profundă în a mă exprima artistic, în a defula trăiri ce nu îmi dau pace. Filmele mele nu sunt personale, iar eu caut să aflu răspunsuri la propriile frământări făcând film, mi se pare ridicolă și masturbatoare o astfel de perspectivă. Eu încerc să înțeleg care sunt temele fundamental umane și să le spun în povești pentru a provoca spectatorul nu la mărturisiri, ci la întrebări.

„Au fost ani de lucru la poveste, luni de repetiții, fiecare replică disecată”

Ați spus că nu aveți un stil anume și că vă îndreptați spre poveștile care vi se par stringente într-un anumit moment. Ce vi s-a părut urgent de spus prin „Nu e locul tău aici”, mai ales în contextul societății de astăzi?

Așa e. Cred că greu ar putea cineva care face o analiză stilistică să spună că același regizor a făcut „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Dragoste 1. Câine” și „Nu e locul tău aici”. Mă străduiesc din răsputeri nu să fiu diferit de la un film la altul, ci să-mi dau seama care e forma potrivită pe care trebuie să o îmbrace fiecare dintre poveștile pe care le spun. Uneori e un stil fals documentar, fără nicio preocupare pentru frumos și echilibru, așa cum e în „Eu când vreau să fluier, fluier”, căci povestea reclamă un astfel de tratament – o poveste dintr-o pușcărie de minori, chipuri aspre, cadre aproape furate, replici aruncate. Alteori e o formulă poetică, livrescă, așa cum e în „Dragoste 2. America”, cu un decor coborât parcă dintr-o pictură de secol XIX, dialoguri la limita literaturii, compoziții studiate, muzică clasică special compusă pentru acest film, căci era povestea unui amor ce stă la marginea visului.

În „Nu e locul tău aici” vorbesc despre drama unui părinte, medic respectat, un om integru, un stâlp al societății dintr-un oraș de provincie, care vede cum în fața lui se descompun ultimele rămășițe din relația complicată pe care o are cu fiul adolescent. Aici esențial a fost să creez o relație specială a spectatorului cu timpul cinematografic, să uite că e în fața unui ecran și să simtă că privește prin gaura cheii viața care se deapănă în fața lui. De acolo cadrele lungi și planurile secvență, fără intervenții de montaj, în foarte multe scene din film.

„Acasă la Maya”, un nou episod Amintiri Gustoase. Ce se gătește în satul cu cel mai mare complex de mori de apă din sud-estul Europei

Seria de documentare video „Amintiri Gustoase” continuă cu episodul „Acasă la Maya”, dedicat bucătăriei și vieții de familie din comuna Eftimie Murgu, fosta Rudăria, din județul Caraș-Severin. Localitatea găzduiește cel mai mare complex de mori de apă din sud-estul Europei, un ansamblu de monumente istorice aflat de-a lungul pârâului Rudăria, afluent al Nerei.

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Ați construit filmul cu foarte multă atenție la fiecare cadru și la fiecare replică. De ce a fost important să controlați toate detaliile și să nu lăsați loc spontaneității?

Eu nu aleg povești care să se potrivească stilului meu de a face film, încerc să mă adaptez pe fiecare poveste pe care o spun. Aici au fost ani de lucru la poveste, luni de repetiții, fiecare replică disecată, fiecare gând pus la locul lui. Aici a fost o poveste care cerea precizie, astfel încât spectatorului să nu îi fugă vreun gând către accident. O poveste de felul ăsta, în cadre lungi, studiate, poate foarte ușor să plictisească dacă nu e atent spusă. Iar noi toți, actori, regizor, scenarist, director de imagine, am fost foarte atenți.

Cadru din „Nu e locul tău aici”

„Trebuie să fim atenți la copiii noștri”

Tatăl și fiul par să reprezinte două modele diferite de masculinitate. Ați vrut să puneți sub semnul întrebării felul în care înțelegem astăzi ce înseamnă să fii bărbat?

Părerea mea personală e absolut lipsită de importanță, iar eu nu aduc omagii vreunei forme de masculinitate, indiferent care ar fi ea. În film pun sub semnul întrebării un model uman, în general, și un model de masculinitate, în special, și îi provoc pe spectatori să se întrebe cu privire la valorile și la neajunsurile lui. Povestea e de fapt analiza așa-numitului model faustian – omul care cucerește, cel care învinge natura, cel care nu pleacă urechea la slăbiciuni, dărâmă obstacolele și făurește civilizația. Masculin în esență acest model, dar nu exclusiv masculin. E cel care, umanist și moral prin definiție, răspunde doar în fața propriei conștiințe. Acest model e pus la zid de societatea contemporană, poate nu fără motiv. Așadar, hai să ne întrebăm: care sunt limitele lui? Unde trebuie această rigiditate să facă loc dragostei și afecțiunii, slăbiciunii, compromisului? Poate că în viața de familie. Poate nu. Acestea sunt întrebările pe care filmul le propune, iar răspunsul meu e la fel de important ca răspunsurile zecilor sau sutelor de mii de viitori spectatori atenți ai filmului. Doar că răspunsurile astea se declină personal și intim, nu artistic.

Filmul pare un tablou desprins din realitatea românească. Ce credeți că spune povestea despre noi ca nație și la ce ar trebui să ne uităm mai atent când ne privim în această oglindă?

Aici răspunsul e tare simplu și tare direct: trebuie să fim atenți la copiii noștri. 

„Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

Ați spus la un moment dat că filmul politic nu vă interesează. Mi-ar plăcea să explicați mai mult această poziție, în condițiile în care „Nu e locul tău aici”, fără să fie un film politic, aduce în discuție probleme precum rasismul, violența, extremismul și disfuncțiile sistemului. Cum vedeți relația dintre aceste teme și dorința de a da de gândit spectatorului?

Eu cred în mistica povestirii. Cred că dacă ai o temă puternică, una care te stârnește ca autor la sinceritate și dacă dai curs ca autor acestei tulburări, de povestea care se construiește se „lipesc” în mod misterios temele realității contemporane. Rasismul, violența, extremismul, disfuncțiile sistemului sunt prezente în film, dar ele s-au strecurat în poveste aproape fără voia mea, eu fiind doar atent la ce e în jur. Am plecat la drum cu o poveste despre o relație disfuncțională, lipsită de dragoste și atenție între un părinte și un copil. Celelalte teme parcă s-au cerut a fi spuse în poveste, iar eu am ascultat. Firește că sunt conștient de ele, firește că eu le-am așezat și dozat acolo, dar am făcut asta fiindcă toate, violența, extremismul, sunt aici cu noi, ne bat la ușă, le cad pradă cei mai vulnerabili dintre noi, trebuiau să fie în poveste.

Ați povestit că, la festivaluri, mai mulți tineri v-au spus că s-au regăsit în povestea lui Ioan. Cum ați privit, ca regizor, aceste reacții din partea noii generații?

Spuneam că eu cred în mistica povestirii. Creezi o poveste, apoi ea își trăiește propria viață. Așa s-a întâmplat și aici. Pe lângă Leopardul de Aur, filmul nostru a mai luat trei premii importante la Locarno – Mențiune Specială pentru Teodor Butănescu, cel care joacă rolul fiului, student al Școlii de Film pe care o conduc, Premiul Europa Cinemas Label, care ne asigură distribuția filmului în cinematografele din Europa și, mai ales, Premiul Juriului Tânăr la Locarno. Acesta din urmă a fost un premiu foarte important pentru mine. E acordat de tineri între 16 și 20 de ani care apreciază filme care li se adresează. Premiul a fost acordat în unanimitate, toți membrii juriului au votat pentru filmul nostru.

La decernarea premiilor, doi dintre copiii aceștia erau în lacrimi când mi-au spus că filmul ăsta e povestea vieții lor. M-a înfiorat. Nu poți aștepta mai mult ca autor. Cred că sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta. Așadar, filmul pe care eu l-am gândit pentru părinți în special a prins propria viață și a pornit să le vorbească tinerilor, adolescenților. Astfel că, atunci când intrăm cu filmul în cinema în România, pe 27 noiembrie, publicul nostru țintă nu sunt părinții, ci copiii care, din nefericire, se regăsesc în drama lui Ioan.

Cadru din „Nu e locul tău aici”

„În momentul ăsta cinematografia românească se naște încă o dată”

Filmul a câștigat patru distincții la Locarno. Ce înseamnă această recunoaștere pentru dumneavoastră și ce credeți că spune ea despre locul cinematografiei românești în peisajul internațional?

Locarno e un festival cu totul special, e recunoscut ca festivalul dedicat prin excelență cinematografului ca artă, indiferent de starurile din distribuție, de bugetul filmului, de potențialul succes de public sau de critică. În cei 80 de ani de festival, e pentru prima dată când un film românesc câștigă Leopardul de Aur. Sunt foarte mândru de acest succes, nu puteam spera la un destin mai bun pentru filmul nostru, o recunoaștere mai mare a valorii lui. Pentru mine personal e un vis împlinit.

Pe când eram student la masterul de film de la Columbia University în New York, printre noi, studenții, era o glumă, o „înțepătură” frecventă: se spunea că un anume scurtmetraj sau lungmetraj e bun, dar „nu e de Locarno”. Să am acum un film premiat cu cea mai înaltă distincție la Locarno îl face pe copilul din mine să se bucure de fiecare dată când își amintește.

Cât despre cinematografia românească în 2026, Palme d’Or la Cannes pentru „Fjord” al lui Cristian Mungiu, Pardo d’Oro pentru filmul meu, Premiul Publicului la Veneția pentru filmul Alinei Șerban. Nu cred că a existat vreun an mai bun în istoria cinematografiei românești. Ar trebui ca noi, românii, să sărbătorim filmele astea mergând să le vedem la cinema, apoi să „rupem” internetul cu păreri pro și contra despre ele.

Dacă priviți filmele românești din ultimii ani, cum vedeți evoluția cinematografiei noastre? Ce vă place la ceea ce se face în prezent și ce credeți că ar mai putea fi îmbunătățit?

Cred că în momentul ăsta cinematografia românească se naște încă o dată. După ceea ce s-a numit în anii 2000 „Noul Val Românesc”, acum pare să vină un nou val ce prinde numele celor care sunt deja consacrați, alături de nume noi, și plasează cinematografia românească drept una dintre cele mai interesante cinematografii europene. Iar asta, să nu uităm, în condițiile în care cultura e, alături de educație, sectorul subfinanțat prin excelență, indiferent de cine e la guvernare.

Ce ar putea fi îmbunătățit? Atenția guvernanților față de cultură și față de educație. Pe termen lung, atenția asta ne-ar putea feri de derapaje extremiste, de impostori cu aere mesianice, de mizerie morală.

Cadru din „Nu e locul tău aici”

„Aștept ca părinții să se întrebe dacă sunt suficient de atenți la copiii lor”

Filmul lasă loc unor reacții foarte diferite, inclusiv prin felul în care este primit finalul. Ce întrebări v-ar plăcea să-și pună oamenii după ce-l văd? Aveți așteptări de la publicul român?

Aștept ca publicul nostru să fie curajos și să nu fugă de provocări, să nu fugă de întrebări, să deschidă ochii și să aibă tăria să privească în față o realitate necosmetizată. Aștept ca părinții să se întrebe dacă sunt suficient de atenți la copiii lor. Aștept ca adolescenții să se întrebe dacă violența sau fuga sunt cele mai bune răspunsuri când li se spune că nu e locul lor acolo.

Ce urmează pentru dumneavoastră acum și la ce nou proiect lucrați?

Proiectul meu permanent e Școala de Film. A pornit în 2010 ca un curs de actorie și, pe măsură ce anii au trecut, iar succesele studenților noștri au fost tot mai vizibile, pe măsură ce au fost distribuiți în filme și seriale, acel curs de câteva luni s-a transformat într-o instituție de învățământ. E o alternativă la formula academică și teoretizantă ce bântuie școlile cu profil artistic, e un loc în care predau oameni care lucrează în momentul ăsta în industrie, a căror valoare a fost recunoscută, care împărtășesc direct din experiența lor.

Florin Șerban. Foto: arhiva personală

Dacă e să vorbim doar de „Nu e locul tău aici”, alături de actori cunoscuți și respectați precum Adrian Văncică (rolul principal din film), Alex Conovaru sau Claudiu Maier, în film joacă nu mai puțin de 13 actori de la Școala de Film. De la roluri foarte importante – tânărul Teodor Butănescu, premiat și el la Locarno, trecând prin rolurile secundare jucate de Cristina Richter, Janir Izrăilă sau Alina Tutunaru și până la rolurile mai mici – Tudor Vîrgă, Adriana Neagoe, Andreea Aniculăesi, Dorin Daniel, Roxana Alexa etc., toți sunt actori formați la Școala de Film. Cât privește următorul film, am filmat deja primele zile, prima perioadă.

Filmul se va numi „Ela sau Jurnalul unei fete cuminți din România”, este scris de Adriana Neagoe, studentă la Scenaristică a Școlii de Film. E o poveste reală. Rolul principal este jucat de o adolescentă, studentă și ea a Școlii de Film.