Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

Un frizer isteric și bețivanii din "La Victoria"

În 3 ani diferiți, am locuit în capitala Cubei în același loc, pe Strada Luminii. Drept urmare, zile în șir, am studiat lumina, am fotografiat-o, m-am gândit la ea, am umblat în ea. Asta până când lumina mi-a intrat sub piele, la fel ca zidurile, oamenii, obiectele și poveștile care o reflectau.

Calle Luz este o stradă din vechea Havana, unde zile în şir am pândit lumina ca pe o pradă. Fiindcă în spaniolă „luz” înseamnă „lumină”. Şi dacă destinul a ales ca, dintre sutele de străzi ale acestui oraş, să stau o vreme tocmai pe o stradă al cărei nume e scris cu lumină, se cuvenea să o iau cumva în serios.

 Havana e ca un scandal terminat cu lacrimi şi urmat de pasiunea dezlănţuită a unei partide de amor. E o dramă de mahala, un falset de bețiv, o tandreţe nesfârşită, o poveste şoptită la ceas de seară şi, totodată, un ţipăt isteric de bebeluş cu colici.

Depinde doar de locul unde te afli, de zona pe care o alegi pentru a-ţi fixa perspectiva. Fiindcă altfel arată oraşul văzut din Cubanacan, altfel din Vedado, altfel de pe Malecon.

Toate metropolele din lume au multe chipuri, la fel şi Havana. Doar că Havana nu pare deloc o metropolă, ci îţi dă impresia unui sat ceva mai mare, în care fiecare ştie totul despre toţi. Nu te poţi ascunde. Dacă azi se întâmplă ceva în Centro, poţi să pui pariu că mâine se va afla în Miramar. Nu e tocmai aşa, dar cel puţin pare.

Havana veche sau La Habana Vieja, cum îi spun localnicii, nu seamănă cu nimic. Are prea puţin de a face cu restul oraşului şi, uneori, chiar şi cu sine. Dacă satul acesta ar avea suflet, acolo s-ar afla, ascuns undeva pe sub scările de marmură ale unei case coloniale în prag de prăbuşire.

Calle Luz e asemeni gâtului îngust, dar prelungit, al unei clepsidre. Strada începe de la un mare bulevard, nu departe de celebrul bar La Floridita, locul unde Hemingway obişnuia să bea cel mai bun daiquiri din oraş. Apoi totul se îngustează, se preface în tunel, ia viteză pentru a ieşi la loc larg, în cealaltă parte, spre port şi spre bulevardul San Pedro, aşa cum un râu năvalnic se varsă în mare, îndulcind-o un pic.

E o stradă lungă, cu ramificaţii nebănuite. Dincolo de orice poartă pe care ai pătrunde, fie în stânga, fie în dreapta se află multe alte lumi posibile. Ceea ce se vede din stradă e doar faţada, esenţa nu se află deloc la îndemână, ci mereu altundeva, înăuntru, ascuns vederii, în cotloanele unui labirint. Teatrul lumii se joacă dincolo de cortină, doar că această cortină e mai mereu lăsată.

Aşa este de fapt toată Havana – scena unui teatru îngheţat în timp. Uneori, cineva nevăzut şi atotputernic parcă introduce o monedă într-un automat, iar pentru un anume interval de timp, cortina se ridică. Atunci totul se animează şi se petrece intens, febril: comerţul, plecatul şi venitul, zăbava, joaca, romul de pe bordură, dansul, iubirea, nimicul, berea de la colţ, umezeala din ziduri sau maioneza din sendvişurile cu pâine galbenă, pline de colorant pan con mayonesa.

Încet, începi să treci de stratul de suprafaţă şi să desfaci pliurile acestei lumi ce se compune din lucruri aparent banale, trecătoare şi lipsite de semnificaţie. În fapt, ele sunt coduri secrete, singurele cu care poţi descifra ceea ce se vede şi ajunge la miez.

Nu poţi face asta rapid. Ai nevoie de acel timp leneș cum se întinde un câine la soare, timpul vacanței de vară la țară, când plictisul atinge cote alarmante și în plus, te mai și trezești că vocabularul ți s-a impregnat de regionalismele locului.

Înțelegi cu adevărat ceva abia când ajungi aproape de miezul acestei străzi, la sufletul ei ascuns. Iar pe drum, înveţi ceva ce nu ştiai despre lumină şi descoperi ceva cu totul nou despre tine, ceva ce nici nu bănuiai. E aşa cum ai lovi într-o doară cu vârful sandalei o piatră albă rostogolindu-se înaintea ta, oarecum cu încetinitorul, doar pentru a observa, atunci când se opreşte strâmb la marginea unei borduri, că pe ea se află, limpede, înscris numele tău.

Atunci te opreşti, faci un pas înapoi, îţi ţii o clipă respiraţia şi apoi te descalţi, fiindcă îţi dai seama că pământul pe care păşeşti este sfânt.

Dacă intrarea în Narnia se face prin uşa misterioasă a unui şifonier, intrarea pe Calle Luz se face printr-o poartă de lumină, una ce se deschide mereu altfel şi altundeva. Depinde doar de pasiunea şi de locul în care o cauţi: în dimineţile păstoase şi grele de umezeală cu mirosuri amestecate încercând să înfrunte o noapte părând veşnică, în miezul zilei când e aşa de cald şi soare că umbli pe lângă umbra zidurilor, atingând textura cu vârful degetelor, sau în serile de sidef când briza dinspre mare umflă cearceafurile întinse la uscat pe terasa, sub al cărei balcon vecina mulatră îmbrăcată sumar își fumează ultimele gânduri risipite ale zilei.

Frizeria „Răbdarea”. O hală văruită în alb-murdar, patronată de un tip înalt, măsliniu şi veşnic pus pe harţă. Barbero La Paciencia – „Cliente coja Paciencia para que todo salga a su gusto” stă scris de mână pe o pancartă de carton. Adică doar cei plini de răbdare vor moşteni împărăţia. Mai puțin frizerul impetuos, cel lipsit de răbdare.

La perete, cuminţi, clienţii îşi exersează răbdarea privind ţintă şi cu o vagă urmă de invidie la norocosul ce stă deja pe scaun, având forma unui con terminat cu o scăfârlie, ţinându-şi mâinile ascunse sub un fel de perdea neagră strânsă de gât.

Toţi cei care ajung pe scaunul frizerului arată ca nişte condamnaţi la moarte, având privirile mute, de oi blocate pe o cale ferată privind cu indiferență spre țipătul ascuțit anunțând apropierea trenului accelerat. Un client plătește și dă să plece, dar nu scapă așa de ușor:

„Şi să-i spui lui Fernando să vină cu banii ăia până nu merg eu după ei! Da, da, am mai auzit undeva poezia asta, mâine să-i spui să vină, că de nu, îl halesc.”

Pe trotuarul de peste drum, Calle Luz 310 stau eu, şi de fiecare dată când cobor în stradă, ochii îmi cad pe neonul aprins al frizerului şi pe halatul lui alb-jegos cu mânecă scurtă. Îmi vine să fac niscaiva fotografii, doar că frizerul nu prea suportă ideea.

„Poze, poze, ce naiba mai e şi chestia asta?Ce-i aici, menajerie? Eu am treabă şi tu mă încurci cu pozele tale. Stresezi clienţii. Na, poftim – un dolar poza, de asta ce zici? Celebritatea costă, amigo. Adică tu îmi dai bani, iar eu te las să mă faci celebru. Păi, e nasol dacă nu vrei să-mi dai nimic, asta înseamnă că o să mor şi sărac, şi necunoscut. Nu merit aşa ceva. Haide, caută un pesso pe undeva sau lasă-mă-n pace”.

O tai fără prea multe vorbe spre port, să mă uit la apă. Şi acolo fotografiatul e interzis. Cică, odată, cineva a deturnat feribotul, ca să fugă în America. Şi de atunci, locul a devenit foarte important, dovadă vameşul ce fumează grav în contralumina gheretei sale vopsite jumătate în albastru, jumătate în alb, alături de doi poliţişti tineri jucându-se în praf cu nişte bile de sticlă, poate fără să ştie de romanul unui oarecare domn H. Hesse, din Elveţia, undeva dincolo de apa cea mare, unde feribotul lor răblăgit doar va visa să ajungă.

În apropierea debarcaderului, se află un hotel ce îşi schimbă periodic steagurile de la intrare în funcţie de vizitatorii săi. În această dimineaţă, ceremonios, doi indivizi în cămăşi albe lângă un Polski Fiat înalţă absurd, tocmai steagul imperialist american.

Toată politica externă şi embargoul la pachet capitulează cu smerenie în faţa unei situaţii economice precare, din care Cuba se zbate de ani întregi să iasă. Iar turismul este, se pare, o carte mai câştigătoare decât ideologia de partid.

Cârciuma „La Victoria” de la capătul străzii nu promite nimic bun de cum intri pe uşă. Înăuntru e vraiște, înfrângere, apocalips. Evident nu ai de unde să ştii mai dinainte.

E un soi de club închis format din beţivii casei, de altfel cei mai dulci oameni de pe pământ. Dar ai la fel de mult chef de ei, pe cât are un cofetar bătrân să înghită la repezeală trei linguri mari de cremă de unt bine frecat cu zahăr vanilat.

Primul client cu care încrucişezi fugar privirea face ochii mari de cum te vede, sare ca ars de pe scaun şi te îmbrăţişează cu patos, ca pe un unchi uitat de la ţară aducător de cârnaţi, miere şi vin, în vreme de criză.

„Amigooo, where are you from? Ohhhh, Romania – my favourite country...”

Acesta e momentul în care ar trebui să bagi în marșarier, să dai cu spatele şi să ieşi exact pe unde ai venit, dar nu poţi, fiindcă ţi s-a pus deja o bere în mână şi cineva a blocat, într-o doară, ieşirea. Din spate eşti învăluit în fum de Criollos, ţigările ieftine şi tari ale cubanezilor și săraci şi beţivi pe deasupra.

Ştii că eşti prins într-o capcană a lipsei de sens. Tot ce vei face în următoarea oră n-o să semene cu altceva decât cu zbaterea unui animal prins în capcana unui braconier iscusit, aşa că nu-ţi rămâne decât să joci rolul străinului naiv până la capăt, să dai ceva de băut în timp ce îţi pregăteşti în tăcere retragerea. E cumplit să fii treaz între vreo cinci oameni beţi înfruptându-se din fiinţa ta, doar fiindcă vor să-şi omoare plictiseala.

Toată conversaţia urlată ce urmează, pigmentată cu stropi de salivă cu aromă de bere ieftină, desfăşurată într-o engleză spartă amestecată cu spaniolă monosilabică încropită din mimică sau interjecţii, bătăile pe spate, poveştile despre greutăţile vieţii şi jurămintele de prietenie veşnică, te storc rapid de energie.

Noroc cu un nebun taciturn purtând o beretă neagră cu stea roşie în frunte ce îţi varsă drept în poală paharul lui de bere caldă. Privită de sus, pata de bere seamănă puţin cu harta Cubei.

„Raulito, eşti un tâmpit! Ieşi afară, să nu te mai văd. Uite ce ai făcut cu pantalonii lui domnu’... iertaţi-l, aşa e el, cam nebun.”

E punctul culminat al scenei. E viza ta de drum bun, semnătura de eliberare din temniţa asta năucă.

„Nu-i nimic, un accident, îmi schimb pantalonii şi mă întorc, da? Stau mai încolo, la don Ernesto. Adios amigos, regressa, regressa”.

Niciodată. Hasta la Victoria, siempre!

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.