Democrația nu moare, dar se predă

Acum 32 de ani și câteva zile, într-o rară dezbatere televizată de dinaintea primelor alegeri libere din România post-comunistă, Ion Rațiu se lăsa pe spate într-un fotoliu din platoul Televiziunii Române Libere și, cu o eleganță aristocratică venită din cele șase secole de nobilitate ale familiei lui, enunța unul dintre elementele fundamentale ale democrației:

„Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi toate instituţiile se învârt în jurul lui.”

Se gândea, la momentul acela, că i-ar putea învăța pe români ce înseamnă democrația, dacă îl vor alege președinte. Nu l-au ales, nici n-aveau cum, pentru că omul venea pur și simplu din altă lume, părea un extraterestru și, știm bine, extratereștrii nu mănâncă salam cu soia.

Dimpotrivă, românii au preferat să pună la putere oameni care n-au făcut din om centrul societății, ci s-au pus pe ei înșiși, pe rudele lor și pe amicii lor acolo și au clădit instituții care îl învârt pe om între ele până-i sar toți banii și cheful de viață.

Dar Rațiu nu s-a lăsat păgubaș și a fondat un ziar la care a adus cele mai bune semnături din presa românească a vremii, dând speranța că și noi vom avea o presă bazată pe principii, pe scriitură de calitate, pe integritate. Sigur, de multe dintre acele semnături s-a ales praful, unii au fost puși acolo de servicii, alții și-au schimbat convingerile democrate ca pe șosete și alții au băgat mâna până la cot în fondurile generoase ale aristocratului, dar asta deja ține de istorie.

Și de partidul care l-a susținut (sau, mai degrabă, pe care l-a susținut chiar el, din banii lui) s-a ales praful, în lunga tranziție care a părut că nu se mai termină și care ne-a învățat că eroii de odinioară nu au fost, de prea multe ori, decât niște măscărici aruncați în arenă, manevrați de dosarele bine ținute la păstrare în tot acest timp.

Dar ideile lui au rămas. Și inspiră și azi o mână de oameni care se luptă să facă instituțiile responsabile, să pună omul în centrul statului și să termine odată tranziția dinspre dictatură spre o democrație matură.

32 de ani și câteva zile mai târziu, tranziția economică s-a încheiat în mod oficial. Banca Mondială anunță din nou că România a intrat în categoria țărilor cu venituri mari (a mai fost acolo în 2019, dar a ieșit în pandemie), alăturându-se țărilor vestice în această privință. Sigur, reintrăm în acest club la 11 ani distanță de Polonia, care pornise în 1990 de la același PIB pe cap de locuitor, dar ce mai înseamnă 11 ani pe inflația asta?

Însă, într-un moment în care culegem roadele economice ale intrării în NATO și UE, stăm oare la fel de bine la democrație? Dacă ne uităm la țările care și-au încheiat tranziția economică mai devreme, în special Ungaria și Polonia, le-a ajutat bunăstarea economică să-și democratizeze instituțiile publice și să pună cetățeanul în centrul lor, cum visa nu doar Rațiu, ci mai orice democrat veritabil din acele timpuri?

Nicidecum. Sigur, nu au ajuns înapoi la stadiul de dictatură. Dar, pe măsură ce economia a mers satisfăcător pentru o bună parte a populației, s-a produs o decuplare între creșterea economică și interesul față implicarea individului în deciziile care-l privesc. Iar decuplarea asta s-a produs treptat, prin acapararea de către putere a unei părți importante din mass-media și sufocarea oricărei inițiative care i-ar putea amenința interesele.

Iar oamenii mai întâi au protestat, s-au implicat la alegeri, au fost dezamăgiți, iar apoi s-au resemnat și și-au văzut de viețile lor. O presă obedientă le-a repetat la nesfârșit că trebuie să se preocupe de alte lucruri, nu de cine-i guvernează. Venituri mai mari, păreri mai mici, spaime noi care-i țin mereu în priză (imigranții, progresiști, război etc.) – o rețetă perfectă pentru ceea ce numim regimuri iliberale, în care democrația mai există, dar e de formă, i s-au scos ghearele și dinții care pot supăra puterea.

Dar România? Țara în care acum patru ani sute de mii de oameni ieșeau în stradă să protesteze împotriva unui premier care voia să legifereze hoția? În care președintele democrat reușea să se urce pe vârful valului de dezgust la adresa celor care ne furau de 30 de ani? În care nou-veniții în politică promiteau atât de multe?

Ei bine, România a obosit. Când premierul Ciucă face mânării cel puțin la fel de grave ca acelea ale lui Dragnea, țara tace.

Când un judecător împiedică analiza plagiatului său pe motiv de „nevoie de stabilitate”, țara se face că plouă. Când alt judecător primește un dosar printr-o metodă consacrată de deturnare de dosare, îl scapă și el pe premier de orice investigație, apoi se pensionează, țara își face vânt, că e prea cald.

Când președintele face o piruetă și se ia în brațe fix cu cei pe care i-a acuzat de distrugerea țării, țara ridică din umeri. Când nou-veniții în politică se ceartă între ei pe nimicuri, țara dă din mână a lehamite.

Iar presa se grăbește să devină obedientă, să nu supere – în special televiziunile, dar nici cu marile site-uri de știri nu mi-e rușine. Dosare care ar fi ținut prima pagină pe vremea lui Dragnea nici măcar nu apar pe radar.

De ce? Că e război în Ucraina? Ce legătură are asta cu mușamalizarea ilegală unui dosar de plagiat? Că avem nevoie de stabilitate? Păi PSD, PNL și UDMR au ditamai majoritatea, cine-i sperie așa tare? Stau toate aceste mari partide într-un singur om?

Rar mi-a fost dat să văd o trecere mai rapidă de la speranța că în sfârșit vom termina și cu tranziția dinspre o societate totalitară și coruptă până-n măduva oaselor, la disperare și lehamite. Iar de asta profită, din plin, atât președintele devenit un strangulator al democrației, cât și toată camarila pe care o manevrează și o încurajează

Am reușit tranziția economică, bravo, nota zece, cu un deceniu mai târziu, dar fie! Însă România este împinsă înapoi fix de aceia care ar fi trebuit să-i încurajeze și ultimii pași din tranziția democratică.

Amenințarea jurnaliștilor, atacarea lor prin interpuși la televiziuni care varsă zoaie bine țintite, prin strategii scoase direct din manualele rusești de trolling, manevrarea justiției pentru a scăpa de dosare de plagiat, umflarea aparatului birocratic pentru a asigura o pace politică – toate acestea sunt semne extrem de rele pentru viitorul democratic al țării.

Mai spunea ceva Ion Rațiu cu același prilej, venit cu greu, în urma unei campanii electorale furibunde în care foștii comuniști puseseră toate tunurile cu zoaie și ură asupra lui: „Democrația însemnează că-l asculți pe om, și pe urmă îi respingi punctul de vedere.”

Asta însemna că ai înțeles ce spune adversarul tău politic și că apoi îi demontezi punctul său de vedere, cu argumente. Fix acest lucru stă la baza unei democrații autentice, iar exact acest lucru lipsește din România – și, din păcate, din tot mai multe țări spre care ne uitam cu încântare, ca fiind repere democratice.

Nu mai demontează nimeni nimic în România. Doar se tace.

De ce nu mai ieșim în stradă, într-un context în care nu PSD, ci tocmai PNL-ul condus de președintele Iohannis o apucă repejor înspre un regim iliberal, în rânjetele satisfăcute ale partenerilor de coaliție – unii care n-au fost niciodată democrați, iar ceilalți, bănuiți că sunt finanțați masiv de Viktor Orban, iliberalul prin definiție?

Doar pentru că ne-au dezamăgit nou-veniții în politică, de la care am avut așteptări evident mult, mult prea mari? Poate ne ajustăm așteptările. Doar pentru că mai sunt doi ani până la alegeri? Doi ani erau și-n 10 august 2018. Doar pentru că protestul a fost deturnat de AUR? Îndrăznesc să spun că suntem mai mulți decât suporterii AUR. Pentru că avem nevoie de stabilitate, ca să citez din incredibila motivare a unui judecător? Stabilitate ne-a adus și Iliescu, și ce bine a fost, nu?

Sau doar pentru că, deși vedem cât se poate de clar ce manevre fac, vrem să luăm mai degrabă o pauză de la toată nebunia politică a anului trecut și să ne bucurăm măcar un pic de viață?

Sigur, o pauză e binevenită. Cel puțin până când forțele democratice își ling rănile și se pun pe picioare.

Dar să avem grijă să nu ne sune însă clopoțelul când ne așteptăm mai puțin. Și să ne trezim că avem toate elementele nedemocratice pentru care sunt atacate Polonia și Ungaria, dar pierdem și bunăstarea asta iluzorie, din statistici. Că predăm țara unui sistem mafiot care va fi apoi imposibil de dat jos prin mijloace democratice.

Tăcând acum, ne asigurăm, de fapt, că nu vom mai putea vorbi atunci când vom crede că avem în sfârșit ceva de spus.

Asta vrem, oare?