„De obicei, pe ele nu le ascultă nimeni”. În România, să fii femeie la sat înseamnă să ajungi la medic abia când e prea târziu 

„Să zicem că știi că trebuie să-ți faci testul [Babeș Papanicolau, n.red], ai primit trimitere de la medicul de familie, faci un efort și faci și rost de bani ca să ajungi la cel mai apropiat centru de testare, și te duci acolo și ți se spune: «S-au epuizat fondurile, nu mai avem. Veniți luna viitoare». Și până luna viitoare îți expiră biletul de trimitere. Iarăși o iei de la capăt cu tot procesul, iar asta te descurajează”, își începe mărturia, pentru PressOne, Adela Alexandru, community manager la Centrul FILIA.

Adela povestește din experiența ei de lucru pe teren cu femeile din comunități rurale. Se referă la faptul că, în România, femeile între 25 și 64 de ani cu asigurare de sănătate au dreptul la un test Babeș-Papanicolau gratuit, odată la 5 ani – dar că, în același timp, una din trei românce cu experiență sexuală nu a făcut niciodată acest test.

În mediul rural, multe femei nici nu știu de ce ar trebui să-l facă. Ca efect, România este pe locul 1 în UE la decese din cauza cancerului de col. Din 2010 până în 2020, 17 mii de femei au murit de această boală.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Redacția PressOne

Femeile din România ar trebui, potrivit legii, să aibă acces la un sistem complex de îngrijire medicală și de protecție în cazuri de violență. În practică însă, pentru femeile din comunitățile vulnerabile e aproape imposibil să acceseze serviciile de care au nevoie, atunci când au nevoie. Iar acest lucru, o arată statisticile, ajunge să coste vieți.

Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă femeile din satele României? Unde și de ce eșuează statul în a le veni în sprijin? Ce înseamnă munca comunitară și de ce este ea esențială pentru accesul acestor femei la drepturile lor? Despre toate acestea am stat de vorbă cu Adela Alexandru, organizatoare comunitară la Centrul FILIA. 

De ce e nu reușește România să-și protejeze femeile vulnerabile

În ultimii doi ani, Centrul FILIA a lucrat cu femei din șase comunități rurale din Argeș (comunele Valea Mare-Pravăț, Aninoasa și Bughea de Jos) și Ialomița (comunele Borănești, Ion Roată și Munteni-Buzău). Și-au propus să crească gradul de conștientizare cu privire la violență și sănătate, dar și să pună pe o hartă obstacolele cu care ele se confruntă atunci când vor să apeleze la servicii de care au nevoie. Din discuțiile cu acestea, a reieșit că una dintre cele mai mari probleme este lipsa comunicării dinspre autorități: 

„Multe femei habar n-aveau că pot obține un ordin de protecție provizoriu, pentru că nu ajunge informația asta la ele de nicăieri. Multe femei nu știau că atunci când sunt însărcinate pot obține asigurare de sănătate pe perioada sarcinii și a lăuziei, dacă anunță medicul de familie și dacă duc o adeverință la Casa de asigurări. Multe femei nu știau că dacă au ajutor social și asigurare de sănătate pot beneficia de diverse tipuri de servicii care sunt decontate de Casă. (…) În niciuna dintre comunități nu am văzut informare făcută serios dinspre primărie înspre comunitate”, spune Adela Alexandru.

Iar atunci când există, comunicarea dinspre autorități e făcută superficial și uneori inaccesibil pentru comunitate: „Poate că noi credem că dacă punem un afiș la avizierul primăriei e suficient. Dar tu ai comunități în care sunt oameni care nu știu să citească sau care sunt analfabeți funcționali, sau care ar trebui să meargă niște kilometri pe jos până la primărie. Genul ăsta de informare făcută superficial nu este suficientă”.

Accesul la servicii de sănătate este, pentru femeile din mediul rural, îngreunat de obstacole birocratice și logistice.

Multe din femeile cu care FILIA a lucrat nu aveau asigurare de sănătate. Chiar dacă ele pot accesa uneori anumite tipuri de testare (prin caravane mobile, spitale care decid să ofere testarea oricărei femei, indiferent de statutul de asigurat, programe ONG), ratele mari de incidență și mortalitate datorată cancerului de col atestă că acest sistem nu este suficient. 

Deși orice femeie din România poate beneficia, conform legii, de urmărire în sarcină, pentru o femeie neasigurată acest lucru presupune drumuri către un cabinet de obstetrică (unde trebuie să achite ecografia de confirmare a sarcinii), oficiul județean al CNAS și ulterior medicul de familie.

Multe femei vulnerabile nu au resursele financiare sau de timp pentru a face aceste demersuri și ajung la spital pentru prima dată abia la momentul nașterii, arată raportul FILIA în urma proiectului ACCESS, consultat de PressOne.

Însă chiar și asigurată fiind, pentru o femeie din mediul rural efectuarea unei testări decontate de CNAS se dovedește un proces anevoios:

„În practică lucrurile diferă mult de cum ar fi ele stipulate în legislații. Și pot să iau un exemplu concret: efectuarea testului Babeș-Papanicolau. Să zicem că știi că trebuie să-ți faci testul, ai primit trimitere de la medicul de familie, faci un efort și faci și rost de bani ca să ajungi la cel mai apropiat centru de testare, și te duci acolo și ți se spune: « S-au epuizat fondurile, nu mai avem. Veniți luna viitoare ».

Și până luna viitoare îți expiră biletul de trimitere. Iarăși o iei de la capăt cu tot procesul, iar asta te descurajează. Mai ai varianta să rupi 100-150 de lei, cât costă testul la privat. Dar aici nu e vorba neapărat despre o alegere, pentru că te lovești de realitatea de zi cu zi.

„E mai important să pun o pâine pe masă sau să-i cumpăr copilului încălțări să meargă la școală, decât să mă duc eu să-mi fac un test.”

Autoritățile locale, între autosuficiență, suprasolicitare și lipsă de instruire

Primele care ar trebui să afle și să intervină în problemele comunităților vulnerabile sunt autoritățile locale, în primul rând prin direcțiile de asistență socială. Din acest motiv, explică Adela, proiectul ACCESS presupunea, în mod esențial, o colaborare cu actorii locali din comunele selectate. Însă în multe cazuri, la nivelul primăriilor s-a lovit de refuzuri motivate de autosuficiență și chiar discriminare:

„În Dâmbovița nu ne-au primit în nicio comunitate, nu li s-a părut de interes. Primarii din Dâmbovița cu care am vorbit  îmi spuneau că astea nu-s proiecte. Lor le trebuie școli, grădinițe, farmacii, chestii de structură, și nu povești cu femeile.

(…) Ne-am lovit inclusiv de rasism. Ne refuzau pe motiv că facem «numai proiecte pentru romi! Că alte proiecte nu se mai scriu acuma decât pentru ăștia». Noi nu scrisesem proiectul acesta specific pentru femeile rome, ci pur și simplu femei de toate identitățile, cu condiția ca ele să fie din aceste comunități rurale. În momentul în care acesta este mesajul cu care te întâmpină o primărie, nu ai cum să lucrezi cu ea timp de doi ani.”

Acolo unde au găsit deschidere din partea autorităților locale, în cele șase comune din Argeș și Ialomița, principala problemă descoperită a fost suprasolicitarea:

„Există un volum foarte mare de muncă birocratică, cu personal redus în majoritatea primăriilor, mai ales în mediul rural. Și atunci oamenii din primărie ajung să facă doar ce spune primarul sau ce e urgent birocratic, iar mersul pe teren rămâne în plan secundar spre deloc.”

O altă problemă identificată de FILIA o reprezintă lipsa de pregătire a personalului din instituțiile locale pentru a gestiona situații urgente și sensibile, cum ar fi cazurile de violență în familie. Participantele la proiectul ACCESS au raportat că s-au lovit inclusiv de atitudini discriminatorii din partea polițiștilor sau asistenților sociali – cei care ar fi trebui să le ajute și să le protejeze. Training-ul realizat de FILIA pe intervenții pentru sănătatea și siguranța femeilor a fost, în multe cazuri, primul la care acești actori locali au participat vreodată, povestește Adela:

„Asta spune multe lucruri, pentru că avem tendința, poate, să credem că oamenii sunt rău intenționați. Dar sunt și situații în care poate că pur și simplu nu știu ce să facă și atunci acționează instinctiv. Poate că o asistentă socială dintr-o comună crede că atunci când o beneficiară îi bate la ușă pentru că trece printr-o situație de violență, cel mai bun lucru pe care poate să-l facă e să medieze.”

FILIA a facilitat întâlniri între autorități și femeile din comunitate, pentru ca acestea din urmă să își însușească exercițiul de a apela la ajutorul instituțiilor. ONG-ul a elaborat, de asemenea, metodologii de intervenție pentru siguranța și sănătatea femeilor, cu pași clari de urmat, pe care le-a pus la dispoziția autorităților. 

Însă chiar și în urma acestei colaborări, o problemă pregnantă a rămas valabilă în multe dintre comunitățile implicate în proiect: nivelul scăzut de încredere în autorități. 

„E nevoie să construiești încredere cu comunitatea ca să ajungă la tine beneficiare cu probleme pe cât se poate de reale și de urgente. Și atunci, fiindcă în multe comunități nu s-a făcut un efort sau nu s-a putut pur și simplu să se creeze încredere între reprezentanții autorităților locale și comunități, ei îmi spun că nu au venit femeile cu probleme spre ei și atunci n-a fost nevoie să folosească nimic din ce noi le-am dat. 

Numai că în ultima parte a proiectului, de monitorizare, eu am continuat să iau pulsul și la nivel de comunitate. Și știu, de la femei, că sunt probleme, doar că preferă să și le rezolve singure, așa cum știu ele, sau cu o rețea informală de persoane foarte apropiate, familie sau alți cunoscuți. Pentru că nu există suficient de multă încredere în autorități”.

În urma colaborărilor cu autoritățile au apărut, totuși, și rezultate pozitive, spune Adela:

„Undeva într-o comunitate din Argeș, unde există într-adevăr mai mulți oameni care se pot ocupa, au făcut întâlniri tematice cu comunitatea. Au discutat despre prevenirea cancerului și au folosit materialele pe care noi le-am dat. Sau în noiembrie, când  este Ziua Internațională împotriva Violenței, au făcut o discuție specific despre asta.

Am auzit cum metodologia noastră, pe partea aceasta de siguranță, a fost folosită în instruirea polițiștilor care urmează să preia anumite posturi la nivel local, ceea ce ne bucură foarte mult. Am auzit cum cineva din poliție, de la nivel județean, din Ialomița, care a participat la training-ul nostru, a dus metodologia și în alt județ, în Tulcea.”

Munca comunitară și importanța dialogului

România continuă să se plaseze pe ultimul loc în UE în ceea ce privește egalitatea de gen în sănătate. România continuă să înregistreze printre cele mai mari scoruri din UE la rata mortalitatii evitabile prin asistență medicală.

Datele colectate de Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor arată o creștere a numărului cazurilor de violență în familie raportate autorităților. Doar în prima jumătate a anului trecut, au fost raportate:

– 16.272 fapte de violență – jumătate dintre acestea s-au petrecut în mediul rural

– 136 de violuri -peste jumătate dintre acestea în mediul rural

– 31 de omoruri – majoritatea comise în mediul rural

În spatele cifrelor, barometrelor și statisticilor sumbre se află mii de femei, în satele din România, care fie nu au acces la serviciile de sănătate și siguranță la care au dreptul, fie nu au încredere în autorități, fie pur și simplu nu au exercițiul de a-și articula cu voce tare problemele.

„E nevoie de un spațiu în care aceste femei să poată vorbi despre problemele lor, pentru că de obicei nu prea le ascultă nimeni. În familie nu au neapărat un spațiu în care să vorbească despre ceea ce le apasă. Între femei, deși se leagă tot felul de prietenii sau multe dintre ele sunt vecine, rude, nu există neapărat solidaritatea asta feministă în care putem să fim foarte vulnerabile una cu alta și să discutăm despre probleme pe cât de intime posibil”, spune Adela Alexandru.

Aici ar trebui să intervină reprezentanții autorităților locale care au în fișa postului activități de muncă comunitară, întreținerea dialogului cu comunitatea  și sporirea încrederii: asistentul social, mediatorul sanitar, asistentul medical comunitar. 

Doar că în România, cei care ar trebui să vină în ajutorul femeilor vulnerabile sunt de multe ori prea puțini, nepregătiți, sau închiși în birouri, între hârtii, iar de comunitate se ocupă, cu resurse limitate, ONG-urile: 

„Munca comunitară pe care o facem noi la FILIA înseamnă să le ajutăm pe femei, pentru că ele sunt grupuri cu care noi lucrăm, să-și recapete vocea. Dincolo de a face partea de informare, este mult și despre empowerment, despre capacitarea lor, despre exercițiu de educație civică în care identificăm care sunt problemele, ne gândim care ar putea fi soluțiile și instrumentele pe care le putem folosi ca să ajungem la aceste soluții. Cum implicăm autoritatea locală sau alte organisme, instituții care sunt responsabile de rezolvare a respectivei probleme. Este un proces lung care implică multă ascultare și care implică multă strategie.”

Material realizat în cadrul proiectului „ACCESS – Advocacy, Capacitare, Consolidare pentru Egalitate în Sănătate și Siguranță” derulat de Centrul FILIA în parteneriat cu Rabea Movement Norway, care beneficiază de finanțare prin Active Citizens Fund – Romania finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org.

Mai multe informații despre proiect disponibile la: www.centrulfilia.ro/access. Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă. www.activecitizensfund.ro