De ce ne lăsăm prinși în conflicte ideologice care nu ne privesc

Alex Enăşescu

Redactor

Unul dintre efectele secundare ale pandemiei a fost adaptarea din mers a industriei pariurilor. Pe fondul suspendării competițiilor sportive în toată lumea, casele de pariuri au improvizat cote pentru întreceri obscure cum ar fi cursele de șarete din Suedia sau traseele de migrație ale rechinilor albi. În lipsa competițiilor autentice, cei mai pătimași dintre pariori au fost nevoiți să se mulțumească cu surogate. E oarecum de înțeles.

Mai greu de înțeles este cum de într-o țară precum România - unde rămân de rezolvat destule probleme fundamentale -, există atâția chibiți preocupați de dărâmarea statuilor din America sau de opiniile lui J.K. Rowling despre activismul trans.

Ana Otilia Nuțu și Teodor Baconschi, doi publiciști care altfel nu au prea multe afinități, observau recent cât de caraghioși sunt românii care filozofează pe marginea războiului cultural din Occident, când România duce lipsă de autostrăzi, spitale și școli moderne, iar o bună parte din populație încă folosește wc-ul din fundul curții.

Tendința aceasta de a importa polemicile occidentale este bizară, dar nu este nouă. „Cu aceeași ușurință cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine ne însușim și urile cari nu ne privesc câtuși de puțin”, observa Eminescu în urmă cu 140 de ani.

Diferența este că, în ultimul deceniu, dezbaterile s-au mutat pe rețelele sociale, care sunt proiectate să amplifice disensiunile dintre grupuri cu valori diferite și să cultive o cultură a conflictului.

Facebook și Twitter au un efect narcotic asupra noastră pentru că puține lucruri sunt mai satisfăcătoare în mediul online decât apărarea unei cauze nobile.

Însă studiile psihologice arată că ceea ce ne mână în luptă nu este atât compasiunea pentru cei oprimați, ci mai degrabă propria noastră nevoie de îndreptățire.

Ne indignăm și ne scandalizăm în numele unor (presupuse) victime, ne grăbim să-i batjocorim și să-i pedepsim pe (presupușii) vinovați, iar doza de justificare pe care ne-o luăm după ce publicăm un astfel de comentariu satisface impulsul moralizator, măcar pentru o vreme. După care o luăm de la capăt.

Această buclă este lucrativă pentru companiile al căror profit este corelat cu manipularea atenției utilizatorilor, dar are un efect toxic asupra conversațiilor despre subiecte complexe și nuanțate.

Pe Facebook și pe Twitter, oamenii nu caută să învețe de la interlocutori sau să înțeleagă unde greșesc, ci mai degrabă să-și arate loialitatea față de propriul trib, iar fanatismul aduce mai multe puncte decât moderația în jocul ăsta.

Cu cine ne unim ca să ne salvăm?

Apoi, persoana pe care trebuie să o împingă în cursa pentru Cotroceni trebuie să vină din afara lumii politice, dar să aibă în spate o lungă listă de realizări pentru binele societății. Fie un spital, fie mii de copii ajutați, fie relații extrem de bune în toată societatea civilă din România. Și să știe să vorbească pe limba oamenilor obișnuiți. Și, evident, toate țiglele pe casă. Avem așa ceva? Eu cred că avem. Totul e să aibă curajul să se bage în malaxor.

„Ceva nu-mi miroase a bine”. Ce cred refugiații ucraineni despre Călin Georgescu și direcția extremistă pe care stă să o ia România

Românii vor să primească mai multă empatie de la clasa politică și au dreptate. Empatie vor și vecinii invadați și bombardați atroce de Rusia. Ei de ce nu ar avea dreptate? 

Jonathan Haidt, una dintre cele mai lucide minți care studiază psihologia socială și morală, crede că o democrație nu poate funcționa cum trebuie când în aer plutește atât de multă ură, când oamenii sunt mai preocupați de anihilarea adversarului decât de binele comun.

Extremismul - mentalitatea de trib care ne întunecă judecata, ne face să credem că răul și prostia sunt doar în tabăra cealaltă și trebuie stăvilite prin orice mijloace -, duce treptat la destrămarea țesăturii de relații umane care leagă societatea.

Un studiu recent asupra polarizării societății americane arăta că democrații și republicanii cred că adversarii lor îi urăsc și îi dezumanizează de două ori mai mult decât în realitate, când de fapt au în comun mai multe valori decât își dau seama.

Haidt spune că singura cale de a opri escaladarea urii este să nu ne grăbim să judecăm, ci să iertăm. Asta este învățătura comună a tradițiilor antice pe care a fost construită lumea în care trăim.

Deși nu pare că suntem aproape de un armistițiu, tot mai mulți oameni îmi spun că s-au săturat de agresivitatea disputelor de pe Facebook. Cu excepția fanaticilor, de dreapta și de stânga deopotrivă, nimeni nu vrea să trăiască într-un permanent conflict ideologic.

S-ar putea să fie mai rău înainte să fie mai bine, cum zic americanii, dar va veni o vreme când vom obosi să avem dreptate pe Internet.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€