De ce ne lăsăm prinși în conflicte ideologice care nu ne privesc

Alex Enăşescu

Redactor

Unul dintre efectele secundare ale pandemiei a fost adaptarea din mers a industriei pariurilor. Pe fondul suspendării competițiilor sportive în toată lumea, casele de pariuri au improvizat cote pentru întreceri obscure cum ar fi cursele de șarete din Suedia sau traseele de migrație ale rechinilor albi. În lipsa competițiilor autentice, cei mai pătimași dintre pariori au fost nevoiți să se mulțumească cu surogate. E oarecum de înțeles.

Mai greu de înțeles este cum de într-o țară precum România - unde rămân de rezolvat destule probleme fundamentale -, există atâția chibiți preocupați de dărâmarea statuilor din America sau de opiniile lui J.K. Rowling despre activismul trans.

Ana Otilia Nuțu și Teodor Baconschi, doi publiciști care altfel nu au prea multe afinități, observau recent cât de caraghioși sunt românii care filozofează pe marginea războiului cultural din Occident, când România duce lipsă de autostrăzi, spitale și școli moderne, iar o bună parte din populație încă folosește wc-ul din fundul curții.

Tendința aceasta de a importa polemicile occidentale este bizară, dar nu este nouă. „Cu aceeași ușurință cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine ne însușim și urile cari nu ne privesc câtuși de puțin”, observa Eminescu în urmă cu 140 de ani.

Diferența este că, în ultimul deceniu, dezbaterile s-au mutat pe rețelele sociale, care sunt proiectate să amplifice disensiunile dintre grupuri cu valori diferite și să cultive o cultură a conflictului.

Facebook și Twitter au un efect narcotic asupra noastră pentru că puține lucruri sunt mai satisfăcătoare în mediul online decât apărarea unei cauze nobile.

Însă studiile psihologice arată că ceea ce ne mână în luptă nu este atât compasiunea pentru cei oprimați, ci mai degrabă propria noastră nevoie de îndreptățire.

Ne indignăm și ne scandalizăm în numele unor (presupuse) victime, ne grăbim să-i batjocorim și să-i pedepsim pe (presupușii) vinovați, iar doza de justificare pe care ne-o luăm după ce publicăm un astfel de comentariu satisface impulsul moralizator, măcar pentru o vreme. După care o luăm de la capăt.

Această buclă este lucrativă pentru companiile al căror profit este corelat cu manipularea atenției utilizatorilor, dar are un efect toxic asupra conversațiilor despre subiecte complexe și nuanțate.

Pe Facebook și pe Twitter, oamenii nu caută să învețe de la interlocutori sau să înțeleagă unde greșesc, ci mai degrabă să-și arate loialitatea față de propriul trib, iar fanatismul aduce mai multe puncte decât moderația în jocul ăsta.

Jonathan Haidt, una dintre cele mai lucide minți care studiază psihologia socială și morală, crede că o democrație nu poate funcționa cum trebuie când în aer plutește atât de multă ură, când oamenii sunt mai preocupați de anihilarea adversarului decât de binele comun.

Extremismul - mentalitatea de trib care ne întunecă judecata, ne face să credem că răul și prostia sunt doar în tabăra cealaltă și trebuie stăvilite prin orice mijloace -, duce treptat la destrămarea țesăturii de relații umane care leagă societatea.

Un studiu recent asupra polarizării societății americane arăta că democrații și republicanii cred că adversarii lor îi urăsc și îi dezumanizează de două ori mai mult decât în realitate, când de fapt au în comun mai multe valori decât își dau seama.

Haidt spune că singura cale de a opri escaladarea urii este să nu ne grăbim să judecăm, ci să iertăm. Asta este învățătura comună a tradițiilor antice pe care a fost construită lumea în care trăim.

Francis Fukuyama: Rusia s-ar putea prăbuși înaintea Ucrainei

Fukuyama vorbește despre căderea lui Viktor Orbán și explică de ce succesul lui Péter Magyar în înlocuirea establishmentului populist de dreapta din Ungaria ar putea oferi lecții utile și pentru Statele Unite. Tot el explică de ce crede că regimul lui Putin s-ar putea prăbuși, în cele din urmă, înaintea celui ucrainean.

Suntem răi, oameni buni. Cum o știre care ar fi trebuit să fie despre Evaluarea Națională a devenit instrument de hărțuire a unei eleve

Mii de păreri răutăcioase curg în secțiunea de comentarii a unui videoclip în care o adolescentă, ieșită de câteva clipe de la examen, spune zâmbind că nu s-a descurcat foarte bine. Entuziasmul ei și faptul că are unghiile lungi s-au transformat într-o avalanșă de ipocrizie și violență împotriva copilei. 

Deși nu pare că suntem aproape de un armistițiu, tot mai mulți oameni îmi spun că s-au săturat de agresivitatea disputelor de pe Facebook. Cu excepția fanaticilor, de dreapta și de stânga deopotrivă, nimeni nu vrea să trăiască într-un permanent conflict ideologic.

S-ar putea să fie mai rău înainte să fie mai bine, cum zic americanii, dar va veni o vreme când vom obosi să avem dreptate pe Internet.