De ce eșecul Franței și Germaniei în relațiile cu Rusia ne afectează pe toți

Acum șapte ani, la finele lui februarie, ucrainenii reușeau, după un Maidan sângeros, să-l înlăture pe președintele Viktor Ianukovici de la putere și să iasă de pe orbita Moscovei. Euforia a durat însă prea puțin. Ce a urmat însă, ar fi trebuit să schimbe fundamental politica externă și de apărare a Uniunii Europene și abordarea relațiilor cu Rusia lui Putin. 

Anexarea Crimeei în 2014 ar fi trebuit să fie un moment de trezire pentru statele Uniunii Europene în legătură cu realitățile din spațiul est-european și cu amenințările la care sunt expuse statele din regiunea Mării Baltice și a Mării Negre. 

Politica agresivă a Rusiei față de vecinii săi din spațiul fost sovietic a culminat acum șapte ani cu anexarea de facto a unei provincii a Ucrainei și cu inițierea unui război civil în estul țării, menit să oprească apropierea fostului stat component al URSS de Vest. De atunci, Uniunea a reușit doar să impună o serie de sancțiuni economice și să inițieze un proces de pace, prin Acordul de la Minsk, ambele acțiuni incapabile însă să schimbe prea mult realitatea din teren. Dacă tot comemorăm în aceste zile șapte ani de la evenimentele sângeroase de pe străzile Kievului, este momentul să vedem și unde au eșuat statele UE în relația cu Rusia și de ce vina cea mai importantă pentru acest eșec cade pe umerii Germaniei și Franței.

Atunci când liderii nu se pot pune de acord

Din start, armonizarea intereselor economice și politice a 27 de state (28 până la Brexit) este un proces dificil, însă el devine cu adevărat imposibil atunci când nici liderii de facto ai Uniunii nu reușesc să aibă o abordare comună. În cei șapte ani care au trecut de la revoluția ucraineană și de la anexarea Crimeei, Franța și Germania au avut puține momente în care s-au pus de acord în ceea ce privește modul în care acțiunile Rusiei trebuie tratate și felul în care Uniunea Europeană trebuie să se pregătească pentru o eventuală confruntare, nu neapărat militară, ci mai degrabă politică și economică, pentru influență, cu rivalul său geopolitic.   

Franța a încercat recent, în 2019, să inițieze o resetare a relațiilor cu Kremlinul. Acest pivot al președintelui Emmanuel Macron a venit după ce doi ani mai devreme și-a început mandatul criticând, pe bună dreptate, Moscova, pentru imixtiunea în alegerile prezidențiale prin susținerea rivalei sale, Marine Le Pen, lidera formațiunii de extremă dreapta Frontul Național.

Macron l-a invitat atunci pe Vladimir Putin la reședința sa de vară din Franța și a chiar a sugerat că Rusia ar putea fi reprimită în G7.

Un an mai târziu, însă, Macron a putut constata și singur că această resetare nu a adus de fapt nicio schimbare în politica externă a Rusiei. Acordul de la Minsk a rămas blocat, iar imixtiunile și încercările Rusiei de a iniția acorduri bilaterale cu statele Uniunii, ignorând astfel instituțiile europene, nu s-au redus în intensitate.

În plus, timp ce Macron încerca să reseteze relațiile cu Rusia, Moscova și Parisul se regăseau de părți diferite ale baricadei în Siria, unde intervenția militară rusă s-a dovedit decisivă în menținerea la putere a lui Assad, și în Libia, unde mercenari ruși luptau alături de rebelii din estul țării pentru înlăturarea guvernului de la Tripoli, susținut de Paris.

“Orice încercare de resetare a relațiilor cu Kremlinul ar trebui să fie bazată pe o evaluare corectă a modului în care Kremlinul acționează, a felului în care sunt tratați oponenții politici, a utilizării energiei ca armă și a disprețului pentru legile internaționale și suveranității Ucrainei și Georgiei. Dacă această resetare va permite Franței și Germaniei să preseze Kremlinul să respecte obligațiile asumate prin procesul de pace de la Minsk, atunci sunt total pentru. Dar, în acest moment, sunt sceptic“, crede generalul american în retragere Frederick Hodges, fost comandant al trupelor americane în Europa, în prezent Pershing Chair în cadrul Center for European Policy Analysis (CEPA).

Tot ce a reușit Franța să obțină de pe urma “resetării” din 2019 a fost să înfurie statele estice, care se confruntă zi de zi cu provocările Kremlinului. De altfel, pentru statele europene, Rusia poate reprezenta o amenințare existențială, o problemă îndepărtată sau o oportunitate economică, totul în funcție de distanța față de Moscova.

Discursurile recente ale președintelui francez ne arată însă că Franța nu a abandonat ideea de apropiere față de Rusia și de reducere a influenței americane pe continent, în ciuda faptului că noua administrație americană este mai mult decât dispusă să întărească rolul NATO în asigurarea securității europene. 

“Ambele țări sunt dispuse să pună prioritățile financiare și economice înaintea dorinței de a contracara acțiunile Rusiei în zona Mării Negre. Atâta timp cât cele două țări nu reușesc să își folosească influența economică și diplomatică de care dispune o Uniune Europeană capabilă să prezinte un front comun, atunci Kremlinul va continua să arate o lipsă de respect față de UE, așa cum s-a întâmplat recent în cadrul vizitei lui Borrell în Rusia“, explică Hodges atitudinea Franței și Germaniei.

În tot acest timp, Berlinul și-a menținut abordarea mai pragmatică în relațiile cu Moscova, punând pe primul plan interesele economice proprii. Spre deosebire de Franța, Germania are schimburi comerciale însemnate cu Rusia. Valoarea exporturilor și importurilor este de câteva ori mai mare și este dominată de componenta energetică.

De altfel, politica externă a Germaniei în legătură cu vecinii de la est este încă dominată de gândirea cancelarului lui Willy Brandt (în funcție între 1969 și 1974), de destindere și normalizare a relațiilor cu statele comuniste, denumită Ostpolitik. Aceasta a înlocuit la acea vreme doctrina Hallstein, a lui Konrad Adenauer, care pleda pentru relații extrem de apropiate de Statele Unite.

Influența lui Brandt în gândirea politicienilor germani poate fi observată inclusiv după căderea Zidului Berlinului, când apropierea față de Rusia și atragerea Moscovei pe orbita europeană, erau văzute ca precondiții pentru integrarea în spațiul Vestic, reprezentat de UE și NATO, a foștilor sateliți est-europeni ai Moscovei. Cu toate acestea, relația specială care s-a dezvoltat între liderii politici germani și ruși după reunificarea Germaniei, lucru pentru care acordul Moscovei s-a dovedit a fi vital, a suferit o serie de lovituri puternice în 2020.

Încercarea de asasinare a lui Alexei Navalnîi, care a primit îngrijiri medicale vitale într-un spital german, și apoi arestarea sa la întoarcerea în Rusia, dar și umilința suferită de Josep Borrell, înaltul reprezentant pentru politică externă al UE la Moscova, au arătat clar că Ostpolitik este o relicvă a trecutului. 

Dependența energetică sau călcâiul lui Ahile la UE

Statele din Uniunea Europeană nu reușesc să prezinte un front comun în fața Rusiei în special din cauza intereselor economice divergente. Dacă state mai mici, precum Ungaria, speră să obțină acces pe enorma piață rusă și joacă astfel la două capete, lucrurile sunt chiar mai complicate între Germania și Rusia. 

Gazoductul Nord Stream 2, în prezent în construcție pe sub marea Baltică, este perceput ca o amenințare directă de către Polonia și Ucraina. În prezent, exporturile de hidrocarburi, vitale pentru economia rusă, depind de conductele care tranzitează teritoriul acestor țări. Moscova încearcă să reducă în consecință dependența de aceste conducte, construind alternative pentru a-și extinde influența în inima Europei.

Cu ajutorul Nord Stream 2, Kremlinul speră să poată negocia direct cu factorii de decizie de la Berlin, ignorând complet statele din est, și subminând astfel unitatea europeană, atâta cât există. Statele Unite văd în Nord Stream 2 un pericol real asupra influenței lor în Europa și au impus o serie de sancțiuni legate de acest proiect. Chiar și fosta administrație Trump, conciliantă în mod obișnuit față de Rusia, s-a arătat iritată de proiectul gazoductului, a adoptat o linie dură și a încercat să promoveze, fără succes, exporturile de gaz natural lichefiat american ca alternativă.

Legat de Nord Stream 2, Frederick Hodges spune că “la început, administrația Biden a avut o atitudine fermă, dar nu sunt sigur că vor urma și acțiuni concrete. S-ar putea să fie niște negocieri în curs legate de anumite acțiuni pe care Germania le poate întreprinde pentru a proteja Ucraina și Polonia de efectele negative ale Nord Stream 2. Totodată, poate că Germania ar putea fi de acord să facă mai mult pentru a pune presiune pe Rusia legat de acțiunile ilegale din Ucraina și regiunea Mării Negre, în schimbul eliminării sancțiunilor americane la adresa Nord Stream 2. Dar pentru asta va fi nevoie ca administrația Biden să obțină susținere bipartizană în Congres.” 

“Pe mai multe fronturi aparent fără legătură, Statele Unite și Europa se atacă reciproc. Un sentiment protecționist în creștere i-a împins pe aliați aproape de un război economic. Atât republicanii, cât și democrații, s-au săturat să vadă cum jumătate din bugetul SUA se duce către NATO și în schimb primesc doar plângeri. În general, se poate observa un climat izolaționist pe fondul credinței că Europa devine din ce în ce mai puțin relevantă și că atenția Americii ar trebui să se îndrepte către Asia.”

Aceste rânduri nu au fost scrise în zilele noastre, ci acum mai bine de trei decenii, pentru că istoria are un fel aparte de a se repeta.

În 1987, noul secretar de stat al SUA numit de Biden și confirmat de Congres, Antony Blinken, aflat la început de carieră, publica o carte sub titlul “Aliat versus aliat: America, Europa și criza conductei siberiene”.

Atunci, ca și acum, între SUA și aliații săi europeni existau divergențe majore legate de bugetele apărării și de securitatea energetică a continentului. Cartea descrie disputele ce avuseseră loc în 1982 și modul în care administrația lui Ronald Reagan pusese presiune pe europeni pentru a-i convinge să renunțe la construcția unui gazoduct ce urma să exporte gaz către vestul continentului. 

Blinken era un critic al presiunilor făcute de administrația Reagan asupra aliaților europeni, pe care le considera contraproductive. De altfel, europenii nici nu au renunțat la proiect în ciuda opoziției americane. Însă tot Blinken atrăgea atenția că statele europene nu vor obține beneficii politice de pe urma schimburilor comerciale mai mari cu URSS, așa cum sperau. 

În ciuda scandalului internațional generat de noul gazoduct, proiectul nu reprezintă altceva decât o continuare logică a politicii greșite față de Rusia de la finele anilor ’90, care a căutat să ofere concesii unui regim autoritar, fără însă a obține ceva concret în schimb, în afară de dependență energetică. 

Primul gazoduct Nord Stream, care funcționează din noiembrie 2011, este rodul cooperării dintre compania rusă Gazprom, și companiile germane BASF și E.ON, care au inițiat proiectul.

În prezent, din acționariatul companiei care operează Nord Stream mai fac parte Engie, din Franța, și Gasunie, din Olanda. Președintele comitetului acționarilor este nimeni altul decât Gerhard Schröder, fost cancelar al Germaniei între 1998 și 2005, iar unul dintre consultanții care au ajutat ca proiectul să prindă contur este fostul prim-ministru finlandez, Paavo Lipponen.

Divide et impera

Rusia nu poate face față de una singură NATO pe plan militar și nici Uniunii Europene pe plan economic. Economia sa este de câteva ori mai mică decât a UE, fiind comparabilă în termeni de produs intern brut cu cea a Italiei sau Spaniei.

Ce îi lipsește însă Moscovei în plan economic și militar, recuperează prin îndrăzneală și capacități subversive. În timp ce state precum Franța și Germania își pun frecvent probleme morale și preferă să joace după reguli, Rusia nu prezintă astfel de “slăbiciuni”. Politica externă rusă s-a schimbat prea puțin după terminarea Războiului Rece. Prioritatea Rusiei după prăbușirea URSS a fost păstrarea influenței asupra vecinilor apropiați în încercarea de a ține Vestul la distanță și de a obține o zonă tampon.

În ultimele decenii s-au schimbat doar mijloacele și capacitatea Rusiei de a face față extinderii NATO și UE. După o perioadă de slăbiciune, când Vestul și-a permis să ignore obiecțiile Moscovei, venirea la putere a unui lider autoritar și stabilizarea economiei, extinderea a devenit imposibilă. 

Știind că nu poate concura de la egal la egal cu Uniunea Europeană, Rusia încearcă în permanență să o submineze promovând ideea relațiilor bilaterale privilegiate între state, ignorând sau minimalizând importanța blocului comunitar. Cu alte cuvinte, cine iese din front, are parte de concesii economice mai mici sau mai mari, de o primire amicală la Moscova și poate chiar de un contract generos de consultanță cu una dintre companiile rusești după finalul carierei politice. Deși aici este de discutat dacă acest contract vine după cariera politică sau doar îi marchează finalul în mod oficial, odată cu încasarea la vedere a primului cec.

În același timp, o serie de acțiuni de spionaj, însoțite de propagandă și asasinate, țintesc să rupă coeziunea vestică. Faptul că Rusia vrea cu tot dinadinsul să minimalizeze rolul Uniunii Europene în conturarea relațiilor de pe continent s-a văzut și la recenta vizită a lui Josep Borrell la Moscova.

Vizita, venită chiar în mijlocul protestelor de stradă generate de arestarea lui Alexei Navalnîi, cel mai important opozant al lui Vladimir Putin, a fost un dezastru. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, și-a permis să spună că UE este un partener pe care Rusia nu se poate baza, chiar în timpul conferinței de presă de la Moscova, avându-l alături pe Borrell.

Mai mult, fix în aceeași zi, pe 5 februarie, rușii anunță că expulzează trei diplomați europeni pentru că ar fi participat la proteste. O insultă mai mare la adresa Uniunii cu greu poate fi concepută.  

Cum se poate schimba politica externă europeană

Ca să poată schimba în bine statele Uniunii Europene abordarea față de vecinul problematic de la răsărit, construcția relațiilor dintre cele două mari puteri necesită o bună înțelegere a părții adverse. Rusia și politicile sale externe și interne trebuie în primul rând privite în mod realist, nu printr-un filtru de gândire pozitivă. De asemenea, punerea pe primul plan a intereselor economice bilaterale în speranța că o mai mare apropiere economică va aduce cu sine beneficii politice nu a funcționat nici în anii ’80, cu defuncta URSS, și nu funcționează nici acum cu Rusia modernă. 

Din moment ce Rusia consideră UE ca fiind un adversar, poate nu ar fi deloc contraproductiv ca și UE să considere Rusia la fel. De asemenea, concesiile din relațiile bilaterale dintre state individuale și Moscova ar fi indicat să dispară și statele UE să prezinte un front comun. Pare utopic, însă dacă măcar Franța și Germania s-ar pune de acord asupra unei abordări comune și realiste, care să fructifice experiența statelor est-europene în relațiile cu Rusia, există șanse bune ca fisurile de tipul Ungariei lui Viktor Orban din frontul UE să dispară sau să fie minimizate ca importanță.

Kremlinul va considera orice concesii făcute ca un semn de slăbiciune și va încerca pe cât posibil să exploateze această slăbiciune percepută. De altfel, acest principiu nu s-a schimbat la Moscova de când a fost enunțat de însuși Vladimir Ilici Lenin, care spunea că cea mai bună metodă de a testa terenul din fața ta este să folosești baioneta:

“Dacă întâlnești ceva moale, înaintezi, dacă atingi oțel, te retragi“.