Dan Rusu, criminolog, despre serialul „Cămătarii”: Când narațiunea victimelor lipsește, ne confruntăm cu violență simbolică

Cristina Foarfă

Redactor

Serialul „Cămătarii” a stârnit numeroase polemici în spațiul public și a împărțit audiența în două - o parte care râde la șmecheria lui Nuțu și Sile și o altă parte care vorbește despre cum punerea reflectorului în acest fel pe aceste personaje glorifică, de fapt, violența. 

Producătorii promit că serialul vine să ofere un context cultural și explicații despre o lume la care nu avem, în general, acces. Însă cine spune povestea? Cine controlează narațiunea? În ce măsură poate, un serial, să pună pe piedestal infractorii? Și, mai ales, ce efecte pot exista în societate când se construiesc astfel de modele? 

Despre toate aceste lucruri și multe altele am discutat cu Dan Rusu, criminolog. Acesta predă la o universitate din Marea Britanie și are un doctorat în criminologie, în care explorează cum își reconstruiesc criminalii identitatea și cum se reintegrează în societate după eliberarea din închisoare. Este activ pe social media, unde explică mecanismele criminalității, are un volum publicat la Routledge și în pregătire o carte în limba română. 

Câteva dintre punctele pe care le-a atins discuția: 

PressOne: În general, cum se definește genul true crime și cu ce se deosebește serialul „Cămătarii” de acest gen? 

Dan Rusu: Genul true crime este definit, în general, de stilul gotic: o serie de crime macabre și grotești, investigate de un detectiv ingenios, pe urmele unui criminal cel puțin la fel de ingenios. 

În cazul Cămătarilor, avem de-a face cu un subgen pe care Louise Wattis, de la Universitatea Northumbria din Marea Britanie, l-a numit „hard man story”. În română s-ar traduce aproximativ „povestea bărbatului dur", dar sună prost. 

Față de tipologia true crime gotică, acest subgen se distinge prin faptul că protagoniștii sunt activi în construcția poveștii, ceea ce le oferă oportunitatea de a se prezenta așa cum doresc. 

De exemplu, în primul episod al serialului „Cămătarii”, Sile Cămătaru spune - citez - „Am făcut infracțiuni, toate de bun simț. Ia-i omului ce poți să-i dai. Nu-i lua omului ce nu poți să-i dai."

Miliardele SAFE. România va cumpăra pistoale și arme de asalt de la o companie administrată de fostul partener de afaceri al senatoarei PNL Nicoleta Pauliuc

PressOne arată cum de înzestrarea structurilor de forță din România cu pistoale și arme de asalt prin SAFE se va ocupa o companie administrată de fostul partener de afaceri al senatoarei PNL Nicoleta Pauliuc, după ce programul a ajuns pe mâna Ministerului Afacerilor Interne, controlat de liberalul Cătălin Predoiu.

Autonomie militară europeană cu arme americane. Cum a ajuns un program SAFE la MAI și la compania germano-americană SIG Sauer

PressOne vă arată cum a ajuns un program din SAFE la Ministerul Afacerilor Interne și la compania germano-americană SIG Sauer.

Participarea protagonistului la construcția poveștii produce ceea ce în criminologia narativă se numește identity work - povestea este folosită pentru a construi un anumit tip de identitate. De obicei pozitivă, prin distanțări și neutralizări față de actele comise, și prin apeluri la ceea ce numim loialități superioare - cum ar fi referința la Vechiul Testament, prin care Sile Cămătaru pare să sugereze că împrumutatul banilor cu dobândă este cumva acceptabil în anumite condiții. Vechiul Testament este folosit ca mecanism superior legii.

Cum se leagă asta de cultul celebrității pe care îl construiesc protagoniștii?

M-am gândit la frații Kray din Londra - doi gemeni care au dominat lumea infracțională londoneză în anii '60 și au devenit legende culturale asociindu-se cu vedete precum Frank Sinatra sau Liza Minnelli. Și în Cămătarii vedem aceeași dinamică: imagini cu Becali, cu alte figuri publice. Interlopul apare ca emblemă culturală, prin reprezentarea unei masculinității dominante - bărbați care nu se sfiesc să folosească orice mijloc pentru a ajunge la succesul financiar promis de noul sistem, cel al tranziției.

Speculez - e o ipoteză, nu am statistici - că și Cămătarii este consumat majoritar de tineri care se identifică cu masculinitatea hegemonică de acolo sau care îi percep pe protagoniști ca ego ideal.

Cum evaluezi serialul în raport cu ce promite?

Nu vreau să dau o notă, dar există cu siguranță potențial serios de analiză în Cămătarii. Asta este și promisiunea de la început, unde fundal negru anunță că motivația serialului este o analiză culturală.

Primele două episoade au, din perspectiva mea, un ton celebrator - bărbați care povestesc nostalgic, aproape vitejește, faptele lor violente. Protagoniștii sunt portretizați ca niște antreprenori infracționali ai noului sistem. Clișeele din genul hard man story sunt prezente: violența e constrânsă la lumea infractorilor, victimele sunt menționate rar sau sunt prezentate ca vinovate. Se nuanțează puțin în episodul 3, dar puțin. 

Louise Wattis spune că true crime-ul de calitate aduce în prim-plan injustiții, pune povestea victimelor în centru, ne ajută să înțelegem lumea într-o lumină nouă. Serialul, cel puțin în primele 3 episoade, nu se ridică la acea promisiune. Încă aștept oglinda.

Povestea nu pare să aibă un început convențional. Și promite mult o analiză pe care nu o livrează. Teme ar fi existat: clasă socială, hedonism din zona emoțională, tranziția cu promisiunile ei, visul american, subiectivitățile create de noul sistem.

Crezi că ar trebui să existe o constrângere etică în genul ăsta de conținut? Sau că privitorul ar trebui să aibă discernământul să-și dea seama ce e bine și ce e rău.

Genul ăsta de seriale are un efect direct asupra vieții unor oameni - în special asupra potențialelor victime și a familiilor lor. Când vorbim de true crime, interesul victimelor trebuie să fie în prim-plan, inclusiv în ce privește retraumatizarea.

Când narațiunea victimelor lipsește, ne confruntăm cu o violență simbolică. Mă gândesc la cazurile din media tradițională românească în care persoane care și-au ucis partenere și-au prezentat narațiunea public - s-au scuzat, și-au demonizat victimele - fără ca nimeni să aducă în prim-plan și povestea victimelor. Acestea nu se puteau apăra. Asta mi se pare de o violență și de o nedreptate extraordinare.

În serial apar și mai multe perspective din partea specialiștilor. Cum le-ai evalua?

Există oportunități reale de analiză pe care nu le-am văzut livrate: economia de noapte emergentă în societatea post-industrială, construcția masculinității hegemonice, importanța clasei sociale în infracționalitate în perioada de tranziție, hedonismul promis de ordinea neoliberală de după Revoluție, cultura celebrității și intersecția ei cu lumea infracțională. Și ar mai fi altele - analiză discursivă, identity work, tipul de identități construite în narațiunile protagoniștilor. Toate aceste teme se încadrează în promisiunea de la început. 

Dacă ar fi să aplic un framework teoretic, m-aș întreba: beneficiile serialului - tocmai prin aceea analiză promisă - depășesc costurile? Un produs true crime serios ar trebui să livreze posibilitatea de a înțelege experiența victimelor, de a empatiza, de a înțelege ceva despre noi și despre societate. Prin comentariul specialiștilor, să ne ajute să vedem diferitele fațete ale infracționalității. Atunci un astfel de demers poate fi pozitiv. Eu momentan încă aștept să se livreze. Sunt curios dacă vreuna va fi abordată în episoadele următoare.

Dacă tu ai fi fost acolo, ce ai fi spus despre profilul psihologic al fraților Cămătaru?

Aș fi spus că nu este etic să vorbesc în fața camerei despre profilul psihologic al unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată, nu l-am avut în interviu. Și aș fi refuzat.

Putem discuta despre tipologia persoanelor care au dominat viața infracțională după Revoluție, putem vedea tiparul unor persoane cu anumite caracteristici care, puse în slujba lumii infracționale, duc la succes financiar. Dar să atribui caracteristici unui nume concret înseamnă să intri într-o zonă gri, non-etică.

Ce putem spune în general: pentru a domina lumea infracțională nu poți trăi viața într-un mod hiperempatic și non-competitiv. Știm că avem de-a face, în general, cu persoane mai degrabă egocentrice, care folosesc violența instrumental, hipercompetitive, individualiste, ghidate după profit. Dar nu pot spune că cutare persoană este narcisistă.

Cum ți s-a părut procurorul în serial?

Se joacă tot pe dinamica hipermasculină. The hard man criminal are nevoie de un hard procuror care îl urmărește. Dacă avem infractori hipercompetenți, profesioniști, apare și detectivul care e la un pas în urma lor.

Femeile - mama, soția - cum ți s-au părut portretizate?

Se propagă același ideal al masculinității hegemonice, dominatoare, care le subordonează. Ele validează exact modelul: bărbatul care vine acasă, muncește, iar ea îl așteaptă. Senzația mea este a unui cover story care ascunde altceva - o serie de narațiuni care nu prind aer. Există un undertone nespus, aproape o apărare în slujba glorificării, care protejează un trecut nostalgic povestit de niște bărbați ce-și recitesc faptele vitejești.

Povestea este atât de îngustă încât nici mie nu-mi dă spațiu de comentariu. Ar fi fost spațiu pentru întrebări dificile: despre suferință, despre ce nu se spune, despre cum supraviețuiește o relație cu un partener la penitenciar 30 de ani. Poate am fi aflat ce modificări suferă traiectoria unui individ care intră la pușcărie atâta timp. Poate ar fi trebuit să vorbească și cu copiii care, în momentele în care voiau să fie lângă tatăl lor, el era la penitenciar.  Avem persoane care, în ciuda unor narațiuni de glorificare, ascund suferințe foarte mari.

Ce lipsește cel mai mult din construcția serialului?

Contextul social. Ok, se vorbește de tranziție, dar din ce lume au ieșit oamenii ăștia concret? Ce nivel de educație, ce se întâmpla în cartierele alea, la modul mai profund? Un pic de antropologie socială. Asta lipsește foarte tare. Povestea nu are un început - iar fără el, promisiunea de analiză rămâne nelivrată.

Când am auzit de serial, m-am gândit imediat la McMafia de Misha Glenny - despre rolul unor categorii sociale din vechiul regim în perioada de tranziție post-comunistă. S-a scris despre asta, există literatură chiar populară pe subiect. M-am gândit la frații Kray, la masculinitate, la cultura celebrității. Dacă aceste teme ar fi fost abordate, s-ar fi mers exact unde te așteptai.

Ce reacție ai tu, ca specialist și ca om, când vezi pe cineva care povestește senin și carismatic cum a înjunghiat pe cineva?

Ca specialist, mă întreb două lucruri distincte: ce comunică conținutul poveștii și care este funcția ei. Sunt două lucruri diferite. Ce încearcă persoana să facă prin acea poveste? Ce fel de identitate încearcă să portretizeze? 

Prin conținut, probabil că se analizează mai degrabă ce nu este spus - de ce anume se apără persoana, ce mesaj vrea să trimită în spațiu public, în ce măsură mai trebuie să performeze o identitate periculoasă, hipermasculină, pentru a supraviețui dinamicilor din lumea în care se află.

Personal, nu mă simt confortabil să văd pe cineva care spune cu seninătate că a înjunghiat pe cineva. Nu apare o nevoie de a demonstra regret - și asta este interesant. În experiența mea de lucru cu persoane care au comis omor, atunci când vor să se prezinte acceptabil în spațiu public, apare și o nuanță de regret. Ei nu arată această nuanță. Nu știu dacă regretul există sau nu în viața lor internă. Dar nu am văzut nevoia de a-l portretiza public.

Și nu am văzut nici o arcă redemptivă până acum.

Nu știm dacă pe parcursul serialului vom vedea o transformare a protagoniștilor. Deocamdată vedem persoane care nu simt nevoia de a arăta regret. Iar noi analizăm înainte de final.

În povestea persoanelor cu care am lucrat eu, care s-au reformat, apare un moment de cotitură - persoana respectivă își imaginează un sine viitor fundamental incompatibil cu infracționalitatea, și apare și un sentiment de regret. 

Cercetările arată că persoanele care se opresc din infracționalitate tind să spună o poveste a mântuirii - o poveste în care simt că au liberul arbitru, că pot să-și imagineze viața altfel. În schimb, persoanele care trăiesc după un condemnation script (n.red. idee dezvoltată de Making Good de Shadd Maruna) tind să fie cele care recidivează, cele care consideră că sunt controlate de forțe externe și condamnate la o viață a infracționalității.

Nu fac o aluzie că ei comit infracțiuni în continuare. Dar nu am văzut, momentan, nevoia de a arăta public că le pare rău - ceea ce, în general, vezi la persoane care au comis infracțiuni grave. Trebuie spus și că nu arătăm cu toții regretul în același fel; chiar dacă îl simt unii oameni nu își doresc să-l portretizeze. 

Ce efectele consideri că va putea produce serialul?

Am văzut pe TikTok tot felul de reprezentanți ai diferitelor familii din lumea infracțională care nu sunt de acord cu ce s-a spus în documentar. Protagoniștii au intrat pe la toate podcasturile, și procurorul la fel. S-au mobilizat niște dinamici interesante. Cumva, totul e glorificat în mainstream.