Dacia (la) Superior: România e pe cale să obțină certificare UNESCO asupra a 1.500 de km din limesul Imperiului Roman

123 de comune din 16 județe pot fi recalificate după standardele patrimoniului universal, ca urmare a unui efort documentar de un deceniu pentru recunoașterea anticului Limes Dacic, frontiera fortificată romană. 

Frontierele romane (Frontiers of the Roman Empire – FRE) măsoară în jurul Mediteranei peste 7.000 km. Cea mai lungă graniță cunoscută este cea estică, suprapusă peste teritoriul actual al României și care are circa 1.500 de km. De-a lungul acestei linii, cercetările arheologice din ultimii 130 ani au documentat rămășițe de fortificații mai mari sau mai mici, turnuri de semnalizare, așezări civile, drumuri, instalații termale, valuri artificiale de pământ sau porțiuni de ziduri.

În 2014, asamblarea acestor descoperiri într-o poveste coerentă a devenit un obiectiv al Programului Național Limes, iar din 2016, când au venit primele finanțări de la stat, o mână de oameni încăpățânați din mai multe instituții de profil din țară au lucrat în permanență ca să alcătuiască dosarul de includere pe listele UNESCO. Este vorba de 285 de situri, dispuse de-a lungul frontierei mixte a Limesului Dacic. 

În ultima zi din ianuarie 2023, dosarul a fost înregistrat și urmează să fie evaluat pe parcursul următorului an. 

Felix Marcu este președintele Comisiei Naționale Limes și manager al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. El a coordonat cea mai mare parte a efortului depunerii dosarului Limes la UNESCO. 

„M-am specializat pe asta încă din studenție, îi cunosc bine și pe specialiștii din străinătate. Noi am avut mereu această problemă, fiind un sit atât de mare, că specialiștii noștri s-au înțeles foarte greu între ei. Cel puțin până prin anii 2000, principala problemă a colegilor mei mai în vârstă și a profesorilor mei a fost coordonarea unui asemenea obiectiv.

Nimeni nu realiza că un astfel de proiect nu se face pentru glorie personală. E o super responsabilitate și o muncă imensă. Colegii din străinătate aproape toți ne-au garantat că nu avem nicio șansă să înscriem așa ceva în UNESCO. Măcar pasul acesta l-am realizat!”, spune Marcu și deschide o hartă, pe un ecran din biroul lui. 

S-a lucrat foarte mult la acest dosar, îmi spune. A fost o prioritate națională încă din anii 70, chiar dacă atunci istoria era orientată înspre acest gen de descoperiri, fiindcă mitologia științifică a comuniștilor prioritiza epoca dacică. 

E 8:30 dimineața, într-o zi de luni. Pe harta Carpaților, arheologul Felix Marcu îmi arată cum s-a reușit din 2012 cartarea cu ajutorul tehnologiei LIDAR a unor trasee spectaculoase ale Limesului Dacic a căror existență fusese uitată.

„Trebuie să înțelegem limesul, granița romană, nu ca pe un sistem închis, ca pe o linie la care se întrerupea comunicarea, pentru că scopul lui principal nu era defensiv, ci economic. Am constatat asta încă din 2012, când am început să săpăm la Bologa (jud. Cluj).

Atunci am reluat plimbările către turnurile acestea pentru care nu aveam coordonate topografice, nu știam unde sunt. Sunt greu accesibile, în anii ‘60 au fost 2-3 cercetători care s-au plimbat pe la ele cu căruța. Nu mai aveam toponime, a fost foarte complicată identificarea lor.

Eu, cu echipa cu care lucrez, am început încă din 2012 și mulți oameni, mai ales tineri și studenți, au umblat pur și simplu în teren. Am făcut cercetări noninvazive, n-am făcut cercetări arheologice, cu aparate de geofizică. Pe lângă fortificațiile astea, peste tot există și câte o așezare civilă.

La Bologa erau, de exemplu, două trupe auxiliare, adică cel puțin 1.500 de oameni. Pe lângă, stătea tot angrenajul care avea legătură cu ei, soțiile nelegitime până în secolul III, că nu aveau voie să se căsătorească, dar bărbații stăteau câte 25 de ani în armată”, explică. 

Îl întreb dacă acolo s-a întâmplat etnogeneza poporului român și râde. „Acolo s-au întâmplat de toate!”. 

Măsurătorile LIDAR, realizate din avion, au identificat în ultimii 10 ani, 30-40 de astfel de turnuri, despre care nu s-a știut. Între ele era un sistem de comunicații cu semnale luminoase noaptea sau acustice. Forma digitală a terenului, identificată din imaginile aeriene a putut astfel fi plasată finalmente pe o hartă, care arată că nimic nu era întâmplător în dispunerea acestor construcții. 

În aceeași manieră, echipa Marcu a găsit în Munții Șureanu un sistem de castre de marș, datând din timpul războaielor dacice. Practic, legiunile romane au avansat înspre cetățile dacice din Munții Orăștiei pe un al doilea traseu, alternativ, direct pe crestele munților. 

„După părerea mea, aceste castre de marș sunt cele mai spectaculoase din tot ansamblul Limesului. Un corp principal de armată a avansat în Dacia pe Sud-Vest și pe Valea Mureșului, dar foarte mulți au mers pe creste și avem descrisă poziția lor grație acestor castre din 10 în 10 km, prin Munții Parâng, pe un drum paralel cu Transalpina. E un peisaj spectaculos. Și e un traseu mai rapid. Cel mai înalt punct e castrul de lângă Vârful lui Pătru în Munții Șureanu, care e pe lângă pârtia de schi la aproape 2000 de m. Numai în Galiția, în Portugalia mai găsim asemenea construcții”, explică arheologul. 

Tot măsurătorile realizate în Proiectul Limes au demonstrat cât de exactă era topometria romanilor. Inginerii lor foloseau un instrument, care se numea groma, constând în două axe perpendiculare și cu fire cu plumb și niște multipli ai unei unități de măsură numite pes monetalis care avea 29,6 cm.

„Am descoperit întâmplător, când s-au făcut prima oară randările topografice cu un GPS profesional la Sarmizegetusa, că măsurând drumurile comunale de astăzi, ele sunt plasate după distanțele romane, că distanțele sunt multiplii unităților lor de măsură. Pare un lucru banal, dar nu e, fiindcă numai în Franța și Italia mai sunt exemple de centuriație foarte precisă, cadastrare făcută de romani cu instrumentele alea rudimentare pe care le aveau”, mai spune Felix Marcu. 

Principala provocare a descoperirilor de acest gen este că ele entuziasmează abia o mână de oameni. E foarte greu să explici profanilor o istorie antică, unde imaginația joacă un rol important, fiindcă urmele vieții de acum 2000 de ani sunt rar concrete. Vizitatorii și comunitățile locale vor dori să vadă cu ochii lor adevărul din spatele științei. Vor dori să construiască. Sau să edifice. 

Odată dosarul UNESCO depus, Comisia condusă de Marcu are de lucru la ceea ce se numește interpretation framework, adică la strategia de a explica tuturor entităților implicate cât de importante sunt descoperirile arheologice și cum se integrează ele într-o poveste universală. 

„Sunt 285 de nominalizări în dosar, dar de fapt vreo trei sute și ceva de situri și trebuie spusă povestea individualizat, în funcție de zonă. Asta e deviza celor care se ocupă tocmai de această zonă, interpretation framework – sunt specialiști care se ocupă chiar de așa ceva în Germania și Anglia și noi colaborăm cu ei și ne vor ajuta și pe noi. Scopul este ca povestea să fie integrată în contextul general, dar să fie diferită.

Castrele, fortificațiile sunt similare. Armata romană ceea ce făcea la Bologa, făcea și pe Valea Oltului la Slăveni sau în altă parte, dar trebuie individualizate în felul lor, incripții, trupe diferite din zone diferite, vin din toate colțurile imperiului, chiar din Asia, sirieni și palmireni și din orice poate fi făcută o poveste. Urmează să ne ocupăm de asta”, precizează Marcu. 

În 2021 au fost create la nivel județean niște comitete de organizare din care să facă parte reprezentanți ai administrațiilor, și specialiști care ar trebui să coordoneze administrativ și științific siturile. Prin aceste extensii, Comisia Limes ar trebui să fie capabilă să ajungă și să ofere ghidaj primăriilor care au devenit, peste noapte, parte dintr-o poveste care le depășește așteptările. 

Ovidiu Țentea este arheolog de 25 ani și acum lucrează la Muzeul Național de Istorie a României. A coordonat echipa Limes România Sud. Granița estică a Imperiului Roman delimita – în perioada Antichității – lumea cunoscută la acea dată de teritorii mai puțin cartate locuite de populații nomade, uneori agresive, care păstrau o stare de tensiune permanentă. Țentea descrie în ce măsură frontiera complexă a Daciei se înscrie în prelungirea granițelor edificate de romani în alte părți ale Europei: 

„Sunt aproape toate tipurile de frontieră: și pe curs de râu și frontieră montană și de câmpie. Romanii interpretau foarte bine geografia istorică. Practic, din Occident, pe zidul lui Hadrian și Antoninus Pius, limesul taie Britannia, după aceea prin Olanda, în sudul Germaniei, trece prin Austria pe Dunăre, vine pe Dunăre puțin în Ungaria, Serbia, foarte puțin în Croația, prin nordul Bulgariei și în Delta Dunării.

După cele două campanii ale lui Traian, 101-102, 105-106, frontierele Daciei Romane se construiesc odată ce armata avansează la nordul Dunării și merge cumva pe interiorul Carpaților, taie Banatul în două, cuprinde zona auriferă, Roșia Montană, Zlatna, dar legiunile sunt în zona Mureșului, la Alba-Iulia și mai târziu la Potaissa-Turda.

Ne apropiem de Cluj pe la Bologa, frontiera trece prin Munții Meseșului, în apropiere de Zalău, după care ajungem pe cursul Someșului unit, Cășei, Ileanda, trecem în Bistrița și după aceea în Secuime, pe interior, Mureș-Harghita-Covasna, traversăm pe culoarul Rucăr-Bran și ajungem iarăși la Dunăre prin județele Argeș și Teleorman, zona Transalutană, pe cursul Oltului”. 

Ca și astăzi, și la romani primau întâi interesele economice, explică Țentea pentru PressOne. Armata cantonată de-a lungul graniței proteja în primul rând resursele și abia pe urmă se implica în securizarea frontierei. Așa explică istoricii de ce romanii au menținut decizia de a păstra cuceririle de la nordul Dunării, odată ce regatul lui Decebal a fost anihilat. Ce îi interesa era să aibă acces la minereul de fier, la aur și sare, așa că au construit frontierele în jurul acestor obiective, după niște criterii foarte raționale. 

„De asta în zona Vestică avem orașe, primul oraș al Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Drobeta, în jurul podului, apoi Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum, toate sunt grupate. În Est nu avem orașe, e o zonă destul de rurală, iar aici granița este numai o necesitate de a închide spre SE accesul, se mențin exploatațiile de sare, cursul navigabil al Oltului și joncțiunile cu partea de Sud se fac prin trecători. Calea de acces pe Olt, de exemplu, se redeschide aproape imediat după cucerirea Daciei, 20 de ani mai târziu. Frontierele sunt destul de permeabile în anumite perioade. Nu au rămas în același loc timp de 150-200 de ani”, explică Țentea. 

Viața din proximitatea frontierelor depinde de câtă armată era structurată acolo. Intensitatea locuirii era mai mare dacă în preajmă exista un castru mai mare, un oraș. În Banat sau prin Munții Apuseni erau zone de patrule călare. Aici, soldații supravegheau populații nomade sau seminomade și atunci trebuia să se adapteze logistic după ei, trebuia să folosească cavalerie și arcași, care să poată să tragă de pe cal. Romanii nu știau să facă asta și aduceau mercenari din Orient. Așa se explică de ce au fost sirieni în zona Banatului și a Porolissumului. Ovidiu Țentea, arheolog, coordonator Limes România Sud

Să pui cap la cap acest soi de puzzle antic e o muncă extrem de complexă, mai ales că linia aceasta imaginară pe alocuri, limesul, nu și-a păstrat aceeași configurare de-a lungul secolelor. Deciziile administrative menite să raționalizeze costurile unei armate permanente au primat, astfel că romanii au securizat numai zonele unde exista o populație învecinată dușmănoasă.

Dacia avea foarte multe astfel de componente și mulți vecini, spun specialiștii, iar administratorii romani foloseau pentru fiecare caz anumite înțelegeri punctuale sau un specific local ori geografic. De altfel, existau trei nucleuri administrative: Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior devenite ulterior Apulensis și Malvensis, fiecare cu câte un guvernator. 

Tocmai fiindcă a încercat să pună laolaltă toate aceste situații particulare, dosarul depus de România la UNESCO are 5 volume și peste 3.000 de file. De coordonare s-au ocupat Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Institutul Național al Patrimoniului, dar echipa a numărat reprezentanți ai Muzeului Național de Istorie a României, ai Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni și ai Muzeului Județean Mureș. 

Țentea spune că o eventuală acceptare a dosarului Limesului Dacic în patrimoniul UNESCO ar reprezenta cel mai important titlu de valoare pe care îl putem deține în materie culturală. 

„Depinde extrem de mult ca fiecare administrație locală să vadă un beneficiu și să nu vadă constrângeri. Nu sunt constrângeri mai mari decât legislația actuală, ci doar cerințe de a fi puse în aplicare foarte serios și fiecare să își vadă oportunitatea, să învețe să lucreze împreună. Dacă pe un astfel de sit sunt trei parcele și va exista o posibilitate de atragere de fonduri care să le pună în valoare, ar trebui să se înțeleagă foarte repede entitățile implicate, să ridice standardele calitative ale infrastructurii și condițiilor de ospitalitate și să înțeleagă că au o șansă foarte mare. O autostradă distruge uneori peisaje sau aduce poluare. UNESCO îți aduce niște certificări la care poate nu sperai, un fel de standarde de tip ISO, la care trebuie să te pregătești.”

„Poate că unii primari nu vor să spună comunității că legea nu le permite să are foarte adânc sau să distrugă anumite situri. Știu că sună ciudat, dar mulți ar aștepta ca aceste decizii să fie luate de cineva din afară, ca să se poată scuza că ei sunt băieții buni. Cam asta e povestea. Local, primarii și conducătorii sunt, în funcție de ciclurile electorale la concursul de frumusețe și atunci nu vor să deranjeze. Am avut destule cazuri, în care s-a vrut construirea de case, de ferme în zone de Non Aedificandi, care ar fi afectat foarte puternic peisajul cultural”.Ovidiu Țentea, arheolog, coordonator Limes România Sud