Cum forțează Putin NATO să revină „la vremurile bune” din perioada Războiului Rece

Mihnea Lazăr

Războiul din Ucraina durează de mai bine de doi ani, iar ceea ce începe să se întrezărească în viitorul apropiat nu arată grozav pentru țările NATO, în special pentru cele care împărtășesc, alături de România, vecinătatea așa-numitului „Flanc Estic” - un fel de Vest Sălbatic, dar pe dos, cu ruși pe post de coloniști însetați de spațiu vital.

Prin 2022-2023, când era clar că planul inițial al lui Putin dăduse chix (cucerirea Kievului în trei zile, „denazificare” – vă mai amintiți?), armata rusă înregistra deja pierderi ridicol de mari pe câmpul de luptă: rețelele sociale abundau în clipuri de genul „Olimpiada de aruncat turele la înălțime”, cu tancuri rusești care ardeau ca brichetele pe vastele pășuni ale Ucrainei.

Brusc, toate ororile războiului, toate grozăviile citite în cărțile de istorie sau ficțiune despre Frontul de Est din Al Doilea Război Mondial au devenit realitatea imediată de pe ecranele telefoanelor ori ale laptopurilor: tancuri care frământă solul deasupra unei tranșee pline de oameni, alți oameni care se împușcă prin tranșee de la câțiva metri distanță, oameni care-și iau gâtul sau se aruncă în aer. 

Bonus: ceva mogâldețe chircite în gropi, filmate de sus, fix ca într-un snuff game, înainte de a fi făcute bucăți de o grenadă lansată chiar de drona care înregistra momentul.

Cam acesta era set up-ul în care s-a prefigurat atunci un curent optimist bazat pe următoarea idee de bun simț: pur și simplu, războiul ăsta trebuie să se termine, pentru că nici măcar Rusia lui Putin nu-și permite asemenea pierderi: sute de mii de morți și două treimi din numărul total de tancuri pe care le avea înainte de invazie. Rușii se vor opri pentru că le va lua „x” ani (doi, trei, cinci, zece) până să-și refacă forțele.

Foto: Mikhail Starodubov | Dreamstime.com

Suntem deja în vara lui 2024, iar acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă: poveștile horror de război ale bunicilor noștri, despre hoardele de zombi aruncate la nesfârșit de ruși pe front, au reînviat.

Rânjetul lui Putin din pozele oficiale e un semnal clar pentru NATO: nu aveți voi fier, câtă carne putem arunca noi în luptă. Beat that. 

NATO a cam fost în „denial” până să decidă să treacă la „denial”

Cu pași înceți, de uriaș parcă abia trezit dintr-un somn lung și greu, NATO încearcă acum să-și revizuiască doctrina și să se adapteze noii realități.

Summitul NATO de la Washington care abia s-a încheiat zilele trecute vine ca o continuare firească (dar și ceva mai consistentă) a summit-urilor „post-invazie” (Vilnius, 2023 și Madrid, 2022) când s-a pus problema schimbării radicale a doctrinei Alianței, în sensul trecerii la așa-numita „descurajare prin negare” (o traducere aproximativă a expresiei „deterrence by denial”).

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Expresia militaro-americănească de „denial” e dificil de tradus într-un singur cuvânt: din punct de vedere militar „denial” înseamnă mai degrabă „interzicere” – ăla vrea să te atace, dar nu poate, pentru că, dacă ar încerca asta, îl face praf. Iar el știe asta. Și nu te atacă.

E, dacă vreți, politica „bățului mai lung”. Dacă Putin are un băț de 2 metri, tu vii cu o suliță de 3 metri. Dacă Putin are un cuțit, tu trebuie să te asiguri că el vede că ai două pistoale. Și tot așa. 

Din anii 1990 și până la invazia Ucrainei, NATO trecuse la „deterrence by retaliation” („descurajare prin represalii”): Cu alte cuvinte, dacă cineva – să zicem Rusia– ataca un teritoriu al unui stat NATO (să zicem Lituania sau România), NATO promitea „represalii”.

Conform doctrinei „represaliilor”, statele atacate trebuiau să reziste pe cont propriu până venea grosul forțelor NATO – cunoaștem deja celebrele dezbateri de genul „România nu rezistă 48 de ore” sau „Drumurile nu vor ajuta forțele române și NATO să respingă un atac rusesc”.

Și, foarte important, în vechea doctrină a NATO, statele atacate își asumau riscul unor pierderi teritoriale inițiale.

Această strategie de apărare dădea cu virgulă: rușii puteau, pur și simplu, să ocupe rapid ceva teritorii (mai un coridor Sulvaki la nord, poate ceva bucăți din Delta Dunării, la sud), înainte ca liderii NATO să-și dea cu apă rece peste ochi și să reacționeze în forță.

După care marea familie Aliată – ușor disfuncțională, după cum am văzut în acești ani - s-ar fi văzut pusă în fața unei dileme: Ce facem? Atacăm în forță Rusia și riscăm un conflict nuclear? Sau cădem la pace, cumva, cu tovarășul Putin? Suvalki? Dobrogea? Întrebați 100 de americani, 100 de portughezi și 100 de canadieni, să vedem ce răspund.

Aeronave F-16 ale Fortelor Aeriene Romane si Fortelor Aeriene Turce desfasoara un exercitiu demonstrativ de politie aeriana intarita. Pilotii romani si turci aplica procedurile NATO. miercuri, 6 martie 2024. Inquam Photos / Eduard Vanatoru

În Ucraina, rușii au ocupat deja un teritoriu cu o suprafață echivalentă cu aproape două treimi din cea a tuturor țările baltice la un loc. Iar ucrainenii au constatat deja pe propria piele, în contraofensiva eșuată din vara lui 2023, cât de greu e să încerci să îi scoți pe ruși din teritoriile invadate.

Să recunoaștem: o astfel de doctrină (mai ales dacă încercăm să-i pronunțăm numele cu un accent texan) sună extrem de atrăgător. Pare ceva de care NATO (și, în special, SUA) pare capabilă să o ducă la bun sfârșit.

Dar mai e mult până acolo. Nu e ca și cum apeși un buton și gata, se resetează programul. Sau dai click pe „Build barracks”, îți apare o clepsidră pe ecran și după câteva secunde ai recruți gata echipați, care tropăie de nerăbdare, gata de acțiune.

În primul rând, în timpul Războiului Rece, „denial”-ul era unul exclusiv nuclear. În prezent, să faci „denial” Rusiei doar în mod convențional e o sarcină a naibii de grea: țările NATO nu au stocurile colosale ale Rusiei și nu-și permit luxul de a-și canibaliza echipamentele așa cum o fac rușii în Ucraina, de pildă.

Cum vrea NATO să ne apere cu „scuturi Deveselu” de la Marea Neagră până la Marea Baltică

Acum, „descurajarea prin negare” a NATO va presupune amplasarea permanentă de noi și mai multe trupe aliate chiar aici, pe „Flancul Estic”, în imediata vecinătate a Rusiei, mai mulți bani pentru apărare, investiții în apărarea antiaeriană, apărare cyber. 

500.000 de militari NATO sunt în prezent la nivel „high readiness”, adică gata de a fi trimiși în luptă în orice moment.

În jur de 90.000-100.000 dintre aceștia sunt militari americani, staționați în Europa în Germania, Italia, Marea Britanie și inclusiv România. Cifrele sunt încă mici, comparabil cu cele din perioada Războiului Rece, când americanii aveau în Europa în jur de 350.000 de militari (pe de altă parte, nici Rusia nu poate fi comparată cu fosta URSS + țările comuniste din Pactul de la Varșovia).

Se urmărește, de asemenea, înființarea și operaționalizarea de grupuri de luptă până la nivel de brigadă (circa 5.000 de militari) în toate cele 8 state NATO de pe Flancul de Est (inclusiv România).

Aeronave F-16 ale Fortelor Aeriene Romane si Fortelor Aeriene Turce desfasoara un exercitiu demonstrativ de politie aeriana intarita. Pilotii romani si turci aplica procedurile NATO. miercuri, 6 martie 2024. Inquam Photos / Eduard Vanatoru

Un nou scut antirachetă de tip „Deveselu” e în prezent pe cale de a fi operaționalizat în Polonia. Sistemul, intitulat Aegis Ashore, este amplasat în oraşul polonez Redzikowo din nordul ţării şi este capabil să intercepteze rachete balistice cu rază scurtă şi intermediară de acţiune.

Alte elemente cheie ale scutului antirachetă european al NATO includ scutul de la Deveselu, România, distrugătoarele de tip Aegis americane aflate în baza din portul spaniol Rota (de unde pot opera în Mediterana sau Marea Baltică) și un sistem radar de avertizare timpurie amplasat în Kurecika, Turcia.

E de ajuns să aruncăm iar o privire către Ucraina și să realizăm cât de importantă devine apărarea antirachetă. Și e suficient să ne uităm pe harta estică a Europei pentru a vedea cum încearcă NATO să creeze un veritabil „scut antirachetă” care pleacă din Turcia (radar de avertizare), e „completat” de distrugătoarele americane cu sisteme antibalistice Aegis din Mediterana, „trece” prin România (scutul Aegis „de pe uscat” de la Deveselu) și „urcă” apoi spre Polonia (scut Aegis similar) și Marea Baltică/Marea Nordului (unde pot fi trimise alte distrugătoare americane, la nevoie).

Militarii ruși nu sunt (toți) proști. Doar înspăimântător de cinici

Din păcate pentru NATO, și Putin se pregătește în felul său: ce vedem acum în Ucraina e modalitatea cinică și ticăloasă prin care noul țar de la Kremlin își „reeducă” propria sa armată într-un mod brutal.

Un fost ofițeri de informații polonez, specializat în analizarea și monitorizarea armatei și doctrinei militare ruse, a arătat că rușii testează deja în Ucraina cum să lupte atât împotriva unui inamic superior tehnologic (NATO), dar și a unui inamic inferior care poartă un război asimetric (exemplu: armata ucraineană).

Locotenent-colonelul în rezervă Maciej Korowaj arată că Putin își trece acum armata „prin foc și sabie” și că, în ciuda pierderilor colosale, la final, armata rusă va ieși, cumva, mult mai călită și mai bine pregătită pentru războiul modern – în condițiile în care rușii luptă acum chiar într-un conflict real, comparativ cu țările NATO care doar se antrenează pentru așa ceva.

Astfel, strategii NATO trebuie să înțeleagă un lucru foarte important: militarii ori comandanții ruși nu sunt „proști”. Cel puțin, nu în întregime. Korowaj explică, astfel, că în realitate rușii își structurează armata „pe mai multe viteze”: forțe de elită (Spețnaz, parașutiști etc.), forțe de șoc (regimente/divizii de gardă), forțe regulate și – foarte important – forțe al căror singur scop e acela de a fi „carne de tun.”

Iar celebrele „batalioane de carne” sau de „asalt Z” alcătuite din pușcăriași ori militari acuzați de insubordonare sau dezertori sunt o armă de care nicio țară NATO nu „dispune.”

Putin pur și simplu folosește astfel de unități ca pe un „asset” – batalioanele din pușcăriași funcționează ca niște „unități airbag” al căror rol e să absoarbă cât mai mult din pierderi, astfel încât unitățile principale („core units” e expresia folosită în special de americani) să înregistreze pierderi minime.

Faptul că Rusia își permite pierderi colosale reprezintă un avantaj. Faptul că Rusia încă are mii de carcase pe care le poate canibaliza din zecile (sutele?) de foste depozite ale armatei sovietice reprezintă un avantaj.

În plus, liderii țărilor NATO mai au o belea pe cap: Donald Trump. Acesta e și motivul pentru care aliații încearcă să-și „betoneze” planurile, astfel încât deciziile luate acum la summit-ul de la Washington să nu mai poată fi întoarse din drum de o eventuală administrație Trump.

E, de asemenea, important de precizat că la Washington liderii NATO s-au întâlnit și au discutat pe marginea unor planuri și decizii deja luate și implementate la nivel militar: planurile erau deja trasate din timp, nu e ca și cum s-au pus Biden cu Iohannis în fața unei hărți și au început să deseneze cu creionul trasee logistice pe hartă.

Să nu uităm că „deterrence by denial” e o revenire, în linii mari, la politica NATO din timpul Războiului Rece. Aici vorbim de planificare de misiuni de luptă în Liga Mare: ce unități răspund la alarmă, care e traseu prestabilit, locurile de adunare, de câtă muniție e nevoie acolo, cum o aducem dincolo, cât rezistăm acolo cu atâta muniție etc. Până la victoria finală într-un război care sperăm că nu va avea niciodată loc.

Acest text face parte din seria de articole pe care le propune TEFI, un proiect editorial transfrontalier, dezvoltat de unele din cele mai puternice redacții din centrul și Estul Europei: Gazeta Wyborcza (Polonia), Magyar Jeti / 444 (Ungaria), SME (Slovacia), Bellingcat (Olanda), PressOne (România), unite într-un consorțiu finanțat din fonduri europene și care își propune să promoveze teme ce țin de securitatea națională și regională.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€