Cum ar putea salva bugetarii România

Polițistul era vag plictisit dar politicos. Scria meticulos în formularul așezat pe biroul ponosit, încercând să nu dărâme cu coatele teancurile de dosare puse de-o parte și de alta a unui computer trist și stins. Erau doar niște date personale și detaliile furtului prin efracție din mașina mea, dar toată treaba dura deja de ceva vreme – formularul era stufos și trebuia să detalieze tot ce găsise la fața locului.

Era vară și cald, iar aparatul de aer condiționat de pe perete era mizerabil și defect. Căldura din minuscula încăpere în care mai erau înghesuiți alți doi polițiști, birourile lor, calculatoarele cu monitoare grase și bătrâne, două fișete metalice, un frigider și alte corpuri de mobilă incerte pline de dosare de sus până jos devenise insuportabilă, așa că l-am întrebat, compătimitor, de ce oare nu se ocupă onor conducerea Ministerului de Interne de bunăstarea celor care trebuie să vegheze la aplicarea legii și să ne apere de infractori.

Răspunsul a venit fără să-și ridice ochii din formular – dar cum, avem condiții chiar OK, nu-i problemă. Părea să fie contrazis de ventilatorul care bâțâia agale din cap, ca un procuror care dă NUP pe bandă rulantă. Polițistul nu era ironic. Dacia Logan cu care venise până acolo văzuse timpuri mai bune, dar șeful avea deja un Logan nou-nouț, chit că fără noile abțibilduri care au dotat mașinile de poliție abia un an mai târziu. La un moment dat ajungea el și la Loganul ăla, avem de toate.

Nu era ironic nici când a ridicat din umeri la întrebarea dacă totuși camerele video montate de Negoiță peste tot în sector n-ar putea identifica făptașul care-mi făcuse zob geamul ca să fure MediaNavul de la Duster, doar mașina fusese lăsată la bulevard și o priveau, de sus, cel puțin 3-4 astfel de camere. Pur și simplu nu-i mai păsa de filmul ăsta, îl văzuse de prea multe ori. Nu se uită nimeni pe camerele alea, domnule dragă, ce-aveți?

Ne-am luat la revedere, eu, plin de speranță că hoțul va fi prins (n-a fost), el văzându-și de treabă în biroul minuscul din secția clădită în anii ‘60, odată cu cartierul, și nerenovată cam tot de pe atunci. Chiar, câte secții de poliție noi s-au construit între timp, oare?

Interacțiunile mele cu poliția – fie aia adevărată, fie cu gardienii publici transformați în poliție locală – au fost aproape întotdeauna civilizate sau la limita civilizației. Dar de fiecare dată am rămas șocat, fie de cât de slăbănogi și pirpirii sunt agenții de la locală, de multe ori fără dinți în gură și fără să știe să scrie corect un proces verbal, cu hainele atârnând nefiresc pe ei, fie de burțile celor de la poliția-poliție, cei care se presupune că ar trebui să alerge după infractori.

Ce contrast cu namilele poliției norvegiene care coborau din ML-uri, dotate din cap până-n picioare cu tot felul de arme, sprayuri și bastoane, care-ți zâmbeau respectuos dar arătau clar că dacă vei călca pe bec o cam pățești!

Să mai amintesc de poliția de autostradă din Austria sau Italia, care-ți poate pune automata-n geam dacă faci pe deșteptul? Nu, n-are rost, amenzile de zeci de euro pentru 10km/h depășire de viteză prinsă de radarele fixe vin singure prin poștă și le plătești, cum nu, le plătești…

În 30 de ani de zile n-am văzut o demonstrație a polițiștilor români pentru condițiile de muncă – jalnice, în mare parte. N-am văzut o preocupare a sindicatelor din poliție pentru dotările de râsul curcilor – că de-aia supraviețuiește un individ care ia ostatici, îi ucide și apoi e făcut ciur cu 9 gloanțe. Și tot de-aia n-au curaj să scoată pistoalele polițiștii noștri când e cazul, că n-au chef să-i bată infractorii cu ele în cap, dară.

Sunt același secții obosite și subdimensionate, vag modernizate cu scanere de documente, dar la care aștepți încă umil să-ți vină rândul, în săli de așteptare neclimatizate și cu puternic parfum de ‘86. Aceleași dotări penibile, care nu-i ajută pe polițiști să prindă miile de infractori care bântuie România, aceeași condiție fizică la nivelul „vai de capu’ lor”, aceleași standarde de pregătire care îi fac pe polițiștii români inutili sau de-a dreptul periculoși (atât pentru ei, cât și pentru cei pe care încearcă să-i ajute) atunci când, totuși, intervin.

Ce a făcut sindicatul polițiștilor tot acest timp? Că onor conducerile Ministerului de Interne știm foarte bine ce au făcut. Nimic, în ambele cazuri. Dar șefii mici și mari din Poliție – nu din Minister? În afară de ploconit la interlopi și asigurat spatele unor rețele incredibil de sofisticate de trafic de carne vie, droguri și marfă de contrabandă, tot nimic pentru cei din subordine, deși trebuie să spun că nici birourile acestora nu arată prea bine, cel mult ca un birou de director comunist din anii ’80. Șpăgile s-au dus în vilane și merțane, nu se cade să bată la ochi locul de muncă.

Ce au făcut polițiștii de rând în tot acest timp, vreme de trei decenii, ca să-și creeze condiții mai bune de lucru? Gălăgie s-ar putea să mai fi făcut, dar doar pentru sporuri, salarii mai mari, ieșire anticipată la pensie și așa mai departe. Cu sau fără fumigene. Iar situația Poliției Române nu e singulară printre angajații la stat.

Oriunde de uiți, sutele de mii de bugetari n-au manifestat pentru condiții mai bune de muncă, ci pentru salarii, sporuri și privilegii. S-au mulțumit cu policlinicile lor prăfuite dar cu circuit închis, cu voucherele lor de vacanță, cu mocăngelile aruncate de stăpân, indiferent de culoarea sa politică.

Sigur că printre ei sunt alte zeci de mii de oameni care se zbat să facă minuni cu prea puținul care le-a fost dat, dar din păcate aceștia sunt o minoritate. Mentalitatea generală e simplă: să ne dea bani nouă, asta ne interesează, în rest, ducă-se!

Că vorbim de polițiști, de angajații de la ANAF zdrobiți de munți de hârtii, de angajații de la Poștă care trebuie să scrie de mână absolut tot, de doctori sau de profesori, nu există nicio diferență: niciun fel de preocupare față de condiții mai bune de muncă, ci doar pentru sporuri: de antenă, de praf, de calculator, de ce-au avut ei chef. Două generații de bugetari obișnuiți să se chinuie singuri, doar-doar or primi ceva în plus pe fluturașul de salariu.

Iar asta trădează, din păcate, o mentalitate care se răsfrânge asupra serviciilor pe care le prestează pentru cetățeni. N-ai cum să fii un manager bun de spital când veceurile put și îmbolnăvesc pacienții și zidurile n-au mai văzut var de un deceniu. N-ai cum să pretinzi că-ți pasă de respectarea legii când secția ta de poliție arată ca un furuncul. N-ai cum să aduci bani la buget în mod coerent, când au trecut decenii și nu te-ai preocupat să tai birocrația și să digitalizezi tot, să-ți faci munca mai ușoară. N-ai cum să pretinzi că educi, când o faci în jeg și frig și cu lehamite, cu gândul la banii din meditații (sau, mai nou, afterschool).

Vrem ca România să se schimbe, preferabil de sus în jos. Din păcate, ca România să se transforme ar trebui ca bugetarilor să le crească o conștiință. Și îmi cer scuze anticipat, din nou, acelora care, bugetari fiind, se luptă din răsputeri cu sistemul. Le sunt profund recunoscător.

Dar sunt prea puțini. Prea timizi. Prea călcați în picioare de sistem – același sistem care e format de mii și zeci de mii și sute de mii de indivizi plătiți din taxele luate cu japca de la alte milioane de români care muncesc pe brânci să țină statul în spate.

Cum vom ieși din acest impas? Cum putem termina cu mafia care sufocă statul român? Mafia aia apărată de miniștrii foarte atenți la privilegiile sistemului care a moștenit nomenclatura comunistă, dar complet indiferenți la necesitățile oamenilor din el.

Sigur, punând presiune pe sistem, reclamând absolut orice neregulă și ilegalitate, forțându-i pe șefii polițiștilor, inspectorilor fiscali, poștașilor, profesorilor și doctorilor să le pese, să se respecte întâi pe ei înșiși și, prin extensie, pe cei pe care ar trebui să-i ajute.

Dar fără o mișcare din interior, pornită de la minoritatea aia care rabdă în tăcere și fără curaj, nu se va putea face nimic. Că sunt avertizori de integritate, că sunt sindicate care pot fi luate pe sus de către sindicaliști, că sunt mici șefi cu mare curaj – suntem într-o situație de răscruce, în care dacă acești oameni (și sunt mii) nu se activează, nu dau pe față mizeria din sistem, nu vom putea începe reforma, darămite să o ducem la capăt.

Știu, e utopic să crezi că brusc ne vom trezi cu mii de bugetari care să ridice vălul de peste mafia din sistem – în fond, au totul de pierdut și prea puțin de câștigat. Dar eu cred cu putere că dacă vom avea măcar câteva zeci de oameni curajoși care să dea spre presă tot gunoiul ținut cu îndârjire ascuns atâția ani, vor urma apoi acele sute și mii de care e nevoie pentru o revoluție reală în România.

Până atunci, sindicatele mână-n mână cu mafia de sus și mafia de jos vor tot da cu fumigene. Hai să nu-i mai lăsăm s-o facă la nesfârșit. Avem mai puțin de patru ani în care putem lovi această caracatiță. Și totul începe cu un simplu mail în care descrieți mizeria din sistem. În care dați nume și fapte și aruncați lumină într-un întuneric care altfel ne va sufoca pe toți.

Promitem că vom fi acolo (nu doar noi, ci toată presa independentă) drept portavoce. Nu pentru sporuri, ci pentru o Românie care să aibă spor.

Sunt peste un milion de bugetari în România. Câți dintre ei vor dori să o salveze? Rămâne să aflăm.