Cum am ajuns aici?

Răzvan Petri

Colaborator

Vlad Adamescu

Colaborator

Cu câteva zile rămase până la alegerile prezidențiale 2.0, credem că e un moment bun să reflectăm puțin asupra situației fără precedent în care este România. Din câte se pare, vom avea un candidat „suveranist” în turul al doilea, calificat de pe primul loc, în persoana lui George Simion. Restul candidaților încearcă din toate puterile să se portretizeze ca vajnici luptători împotriva „Sistemului”, cu rate diferite de succes, iar asocierea pe față cu partidele politice pare că mai mult dăunează electoral prezidențiabililor: din 5 candidați cu șanse, 3 sunt independenți iar unul candidează împotriva dorințelor propriului partid.

În plus, toți cei 5 candidați cu șanse reale se feresc de asocierile cu stânga politică sau cu progresismul, încercând să se erijeze în candidatul trandiționalist-conservator ideal, discursul din campanie mutându-se în mod evident către dreapta.

Actuala campanie se derulează sub semnul anulării alegerilor de anul trecut. Din noiembrie încoace, am fost cu toții martorii diverselor explicații care s-au perindat prin spațiul public, care să arunce un con de lumină asupra rezultatului surprinzător din primul tur și a creșterii fulminante a curentului suveranist. S-a vorbit ad nauseam despre manipularea pe TikTok, ingerințe externe (Rusia) și interne (foști securiști și ofițeri în rezervă din servicii), posibila lipsă de educație a alegătorilor din România etc. Nu suntem aici să spunem că aceste explicații sunt neapărat greșite: probabil toate au jucat un rol, dar puterea lor explicativă individuală este limitată. Avem de-a face cu ceva mult mai adânc. 

Suntem martorii unei schimbări majore de paradigmă în societatea românească, potențată de policriza prin care trece întreaga lume și de un nivel nesustenabil de inegalități economice în România. Trecem de la clivajul (un conflict societal mai adânc, vezi AUTOR) care a determinat societatea după 1989, cel dintre anti- și neo-comuniști, peste care s-a suprapus începând cu epoca Traian Băsescu unul între corupție și anticorupție; la un nou clivaj de valori politice și sociale tradiționaliste (familie tradiționale, naționaliste, eurosceptice) versus cosmopolite (eurofile, social-liberale). Rezultatul acestui proces începe să fie vizibil încă de acum: reașezarea sistemului de partide pe noi linii de conflict care vor defini, cel mai probabil, dinamica politică pentru câteva cicluri electorale. Astăzi, ne propunem să cartografiem motivele din spatele acestor schimbări și să demitizăm narațiuni care nu încetează a se rostogoli în spațiul public.

Cartelul și antisistemul

În 2022, scriam pentru PressOne despre cartelizarea sistemului de partide din România și despre reacția inevitabilă la cartelizare: creșterea mișcărilor antisistem, fenomen care s-a adeverit din plin. 

În România, partidele mainstream (PSD, PNL, UDMR) au format un cartel informal al cărui scop este menținerea monopolului politic. Acest lucru se realizează prin instrumente legale, la vedere: pe de-o parte, partidele politice mainstream se bazează din ce în ce mai mult pe resursele statului - lucru care se poate remarca prin creșterea exponențială a subvențiilor acordate în funcție de procentul electoral pentru partide, printre cele mai mari din Uniunea Europeană, iar pe de altă parte, prin ridicarea de bariere electorale pentru partidele mici. Aici intervine numărul mare de semnături necesare unei candidaturi (200.000 la prezidențiale și parlamentare, de exemplu) și pragul electoral de 5%. Împreună, aceste bariere creează un dezechilibru între partidele de la putere și cele din opoziție, dar un dezechilibru și mai mare între partidele neparlamentare și cele aflate în Parlament.

Mai mult, subvențiile primite de partide creează un stimulent pentru partidele care totuși reușesc să intre în Parlament să nu schimbe legea de finanțare a partidelor pentru a nu pierde resursele acordate de către stat - un veritabil proces de cooptare a opoziției. Rezultatul? Doar trei partide cu adevărat noi (nu rupturi din partide mari, cum erau UNPR sau ALDE, de exemplu) au intrat în Parlament în perioada 2010-2020: PP-DD, USR și AUR. Din acestea, doar USR nu conținea foști membri ai elitei politice aflate la guvernare. 

Dovezi suplimentare de cartelizare găsim în istoria recentă: PSD și PNL guvernează împreună în majoritatea perioadei 2020-2025, deși se jură în fiecare campanie că niciodată nu se vor mai alia, fiind inamici ideologici. Această permanentă coaliție informală între cele mai mari partide din România și dificultatea partidelor noi de a intra în Parlament creează o adevărată criză de reprezentativitate - porțiuni întregi din societatea românească nu se mai simt reprezentate de partidele cartelului și renunță să mai vină la vot sau să se implice, frustrarea pe lipsa de schimbare crescând de la an la an. 
Din criza de reprezentativitate vine și încrederea scăzută în partide și Parlament, nivel de încredere care determină candidații și partidele noi (sau personaje ostrascizate de cartel) să se portretizeze ca independenți și anti-sistem.

Sistemul (cartelul) pătează prin simpla asociere, așa cum am văzut în 2024, când zvonurile de blat între PSD și AUR au redus semnificativ scorul lui George Simion, dar și în 2020-2021, când guvernarea PNL-USR-UDMR a decredibilizat USR ca partid antisistem, făcând necesară aducerea unui personaj precum Elena Lasconi pentru a salva scorul electoral al partidului. Dar cum ajungem să avem atât de mult conservatorism? Antisistemul nu este automat de dreapta sau de stânga - el este o reacție la ceva și atât. 

Inegalitatea, resentimentele culturale și extremiștii

„România este o țară conservatoare” a ajuns deja un clișeu, unul cu care nu suntem neapărat de acord. Cu toate acestea, parcă niciodată în ultimii 25 de ani politica românească nu a fost atât de conservatoare, ba chiar reacționară. De la distanță, un scor de 35% pentru partide de extremă dreaptă pare prea mult, mai ales în contextul în care calea pro-europeană și centrul politic nu au fost atât de în pericol nici în momentele de delir politic ale lui Liviu Dragnea. Mulți analiști și comentatori se grăbesc să pună totul pe seama lipsei de educație, inculturii politice, prostiei generalizate, lipsei de informație sau a spălării pe creier în masă prin TikTok.

A devenit necesar să repetăm un fapt: nu au existat fraude electorale (manipulări propriu-zise ale votului, nu nereguli în timpul campaniei) la alegerile din noiembrie 2024. Nu s-a votat pe TikTok în noiembrie, și 2,1 milioane de români au pus, în final, ștampila pe Călin Georgescu. A reduce votul lor la simpla manipulare online, cu argumentul nespus că oamenii care l-au votat sunt, prin urmare, proști sau zombie politici, este incredibil de insultător pentru mai bine de o treime din electorat. 

Care este acea baza economică reală de care vorbim? Faptul că, în ultimii 25 de ani, România a beneficiat de o creștere economică extraordinară, de peste 950% din PIB, creștere care însă nu a fost distribuită cât de cât uniform între regiunile țării, România având printre cele mai mari disparități regionale din UE (diferența dintre cele mai bogate și cele mai sărace regiuni). Am avut câștigători clari ai tranziției la capitalism și integrării europene: marile orașe ale țării au crescut enorm, cu Bucureștiul aflându-se acum la 190% din media PIB/cap de locuitor europeană, o adevărată metropolă, a șasea regiune din UE pe această statistică. Acolo și în alte orașe vedem România europeană, sofisticată și deschisă către lume, care se îmbracă bine, iese în oraș și bea specialty coffee, merge la teatru și la film, dacă se poate la un teatru sau cinematograf independent, se duce la Pride, alege festivaluri boutique în locul celor mari, ia un an de pauză înainte să decidă unde merge la licență sau masterat și de obicei măcar una este finalizată într-o capitală europeană. 

Un tânăr din AUR recrutează neonaziști din rândul grupării „Unitatea 731”. Cum comentează declarațiile pro-evreiești făcute de George Simion: „Doar nu vrei să zică în public că trebuie gazați”

În timpul documentării despre Unitatea 731, grupare neonazistă care acționează în România și Republica Moldova, PressOne descoperă un schimb de replici între membrii organizației și Vlad Petre, un tânăr din AUR Sector 5. Petre este adăugat într-un grup privat al Unității și propune o colaborare între membrii săi din București și organizația de tineret a partidului AUR.

Un tânăr din AUR recrutează neonaziști din rândul grupării „Unitatea 731”. Cum comentează declarațiile pro-evreiești făcute de George Simion: „Doar nu vrei să zică în public că trebuie gazați”

În timpul documentării despre Unitatea 731, grupare neonazistă care acționează în România și Republica Moldova, PressOne descoperă un schimb de replici între membrii organizației și Vlad Petre, un tânăr din AUR Sector 5. Petre este adăugat într-un grup privat al Unității și propune o colaborare între membrii săi din București și organizația de tineret a partidului AUR.

În același timp, avem și o Românie uitată, a orașelor mici și a satelor, rămasă în urmă comparativ cu marile orașe, afectată de depopularea facilitată de libertatea de mișcare în UE, cu resentimente față de orășenii care o duc mai bine sau față de europenii care o duc mult mai bine. Este România unde se concentrează buzunarele de sărăcie și excluziune socială, unde nu există locuri de muncă bine plătite, unde calitatea sistemului de educație este la pământ, este România elevilor liceelor tehnice, neglijată în favoarea „olimpicilor” de la orașe. 

Fina, Heider, Raț (2021). România inegală. Disparităţi socio-economice 2020, Fundația Friedrich Ebert

Nu spunem că „România uitată” nu s-a modernizat și ea. Este suficient să ne uităm la cum arată zone similare din Moldova, Ucraina sau Serbia. Diferențele sunt sesizabile, dar asta nu aduce prea multă liniște oamenilor din România uitată: comparațiile nu sunt cu România de acum 35 sau 25 de ani, sau cu Moldova și Ucraina de azi, sunt cu București, Cluj, Germania sau Franța. Frustrările economice, exprimate apoi politic, provin (și) de aici. John Rawls spunea că inegalitățile economice sunt permise moral, dacă de pe urma lor beneficiază și cei mai amărâți din societate. România e cazul perfect care ne arată că inegalitățile care ridică pe toată lumea, deși poate în continuare morale, sunt nesustenabile și au consecințe profund negative, chiar atunci când cresc și cei mai de jos de pe scara veniturilor.  

Policriza (crizele multiple și intercalate care se susțin reciproc) au catalizat aceste sentimente deja existente în societate și au contribuit la accentuarea furiei, dar mai ales incertitudinii și anxietăților acelor oameni care nu aveau confortul pe care cei din mediul urban cu venituri mari și posibilitatea de a pleca oricând din țară îl aveau. Val după val de crize, de la pandemie la război și inflație ridicată, cum nu am mai experimentat din anii '90, au acutizat nevoia de diversitate în reprezentarea politică.

Cerere aveam, oferta nu a întârziat să apară. Pe rând, AUR, SOS și mai apoi Călin Georgescu și POT apar ca lideri ai mișcării antisistem, preluând mantaua de la USR, speculând frica, anxietatea și furia oamenilor din regiunile uitate, din „mijlocul rural al României” sau „regiunile rurale şi industriale vechi cu provocări socio-economice semnificative” cum bine arată un studiu al Fundației Fredriech Ebert. Cum au reușit? Au canalizat și instrumentalizat anxietăţile şi resentimentele generate de transformările sociale și economice care se întâmplau în paralel în România (avansul valorilor social-liberale, cosmopolite şi policriza) într-o reacție împotriva modernității, incluzând aici și democrația și valorile liberale, portretizându-le ca produse străine impuse din Occident și care amenință identitatea națională. Pe scurt, au creat un inamic fals.

Ca să legăm toate aceste argumente într-un lanț cauzal, am pus toate aceste componente într-un grafic:

Această instrumentalizare și frustrare exprimată politic a dat naștere unui nou clivaj la nivelul societății, care a reordonat partidele din România în noi blocuri politice. 

Blocurile politice din România

Așadar, partidele și candidații pare că s-au coalizat în trei mari blocuri politice, cu o fragmentare tot mai puternică a scenei politice și cu slăbirea partidelor tradiționale (pe care noi le numim „cartelul politic” românesc), după cum vedem și în schema următoare: 

Dănescu, Adamescu & Petri (2024). Analiza primului tur al alegerilor prezidențiale, Centrul pentru Democrație și Bună Guvernare

Din punct de vedere ideologic, candidații și partidele relevante pot fi împărțiți în trei grupuri. Primul este blocul partidelor tradiționale, al cartelului politic format din PSD, PNL și UDMR. Aceste partide au fost la guvernare timp îndelungat și sunt foarte bine organizate, având reprezentare în structurile locale și naționale ale statului, precum și rețele electorale puternice. Sunt moderat-conservatoare și pro-europene. 

Al doilea grup este format din liberalii antisistem, centrați până în 2022 în jurul USR. Din acest grup fac parte și Nicușor Dan SENS, REPER și susținătorii lor. Acești actori politici se opun guvernării tradiționale și sunt moderați, unii fiind mai social-liberali decât partidele tradiționale, alții, precum USR, fiind mai apropiați ideologic de PNL. Acest bloc susține, parțial, drepturile minorităților și justiția socială, dar există conflicte interne care au dus la fragmentarea sa.

Ultimul grup este cel al tradiționaliștilor (AUR, SOS, POT, Călin Georgescu), al suveranismul antisistem, care se opune progresismului și promovează valorile tradiționale și naționaliste. Acest grup contestă mult mai activ status quo-ul politic. Totuși, în ultima vreme, pozițiile AUR, inclusiv ale liderului Simion, s-au mai temperat, în încercarea de a obține puterea. Acest lucru a ajutat AUR să își crească electoratul de la 9% în 2020 la 14% în 2024, dar a cauzat și apariția și creșterea în popularitate a unor grupări mai radicale (SOS România și Călin Georgescu). Concomitent, există și suveranism mai moderat, precum Cristian Terheș și PNCR, care sunt eurosceptici, dar pro-NATO.

Mutarea discursului către dreapta

Așa cum arătam, aceste schimbări sunt amplificate de prezența unui sentiment puternic antisistem care permite instrumentalizarea furiei legitime a unor segmente din populație pentru câștig politic. Totuși, furia antisistem de extremă dreapta se diferențiază într-un aspect crucial cu antisistemul liberal cu care am fost obișnuiți până acum. Partidele liberale și antisistem își doresc înlăturarea și înlocuire cartelului de la guvernare, menținând însă instituțiile statului democrat-liberal care au fost construite în ultimii 35 de ani în România: un sistem de justiție cât de cât independent, în principiu, libertăți și drepturi fundamentale, libertatea presei și de asociere, cutume instituționale care s-au edificat în timp, o Curte Constituțională puternică, dar și apartenența la Uniunea Europeană și tot ce decurge de aici. 

Antisistemul suveranist nu pune accent pe salvgardarea instituțiilor liberale ale statului. Ba dimpotrivă, consideră că tocmai aceste instituții și apartenența României la structuri supranaționale, cum este UE, reprezintă motivele actualului impas politic și economic. Intrarea lui Georgescu în turul II, urmată de anularea alegerilor doar a amplificat aceste sentimente și a determinat o mișcare către dreapta a întregului discurs politic românesc. Exemplele sunt numeroase: de la referirile la Dumnezeu și religie din toate discursurile candidatului independent Victor Ponta, deputat ales pe listele PSD, la negaționismul climatic al candidatului PSD - PNL - UDMR Crin Antonescu, la tăcerea lui Nicușor Dan pe teme sociale, cum ar fi parteneriatul civil între persoane de același sex („societatea trebuie să decidă”).  

Adoptarea de către partidele mainstream a discursului ultra-conservator a dus la erodarea graduală a normelor democratice. Normele democratice sunt necesare pentru o democrație funcțională așa cum sunt constituțiile și statul de drept. La fel cum normele sociale previn escaladarea conflictelor și conviețuirea în viața noastră de zi cu zi, la nivel de societate normele democratice definesc felul în care dezbatem și ne comportăm în sfera politică. Erodarea acestor standarde duce la normalizarea atacurilor asupra altor politicieni, asupra unor segmente de populație și, în final, poate duce la formalizarea persecuției altor cetățeni prin reducerea unor libertăți.  

Astfel, dacă acum câțiva ani era de neconceput ca discursul legionar să fie parte din discursul mainstream, astăzi ne străduim să înțelegem cum de un candidat cu astfel de discurs a reușit să câștige prima rundă a alegerilor prezidențiale din 2024. Discursul împotriva minorităților este facilitat inclusiv de adoptarea de către partidele mainstream a unor elemente din această zonă, spectrul discursului acceptabil mutându-se mult mai ușor atunci când cei de la putere acceptă discursul opoziției. De ani de zile PSD și PNL atacă minoritățile de frica de a nu pierde electoratul conservator, de la referendumul pentru familie chiar, crezând că dacă nu se mută mai la dreapta, vor pierde alegerile. Cel mai exemplu recent este oferit chiar de premierul României care se luptă cu buletinele „woke” și spune că Nicușor Dan ne va obliga să „purtăm fuste”. Chiar și cu aceste adaptări discursive, PSD și PNL pierd electorat pentru că acesta nu este atras exclusiv de elementele conservatoare, ci de alura anti-sistem pe care opoziția iliberală o are.

Ce e de făcut? 

Cea mai mare greșeală pe care am putea-o face ca societate ar fi să ne culcăm pe o ureche și să ne convingem că dacă vom trece cu bine peste alegerile din mai, democrația din România a ieșit din orice pericol, iar anul 2024 va fi alungat în obscuritatea istoriei politice post-decembriste. România are nevoie de niște reforme clare în sensul reducerii disparităților economice uriașe din țară, modificării sistemului de subvenții pentru partide politice, implementării controlului democratic asupra serviciilor de informații, reconectarea partidelor democratice cu bazele lor electorale și multe, multe altele. Dacă nu le vom face, valul suveranist antisistem se va tot înălța înainte de alegerile din 2028, 2029 și 2030, măturând în cale și democrația românească.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€