Cum a ajuns bradul din Ciocănești barcă la Marea Neagră

Voicu Bojan

Redactor

Cu visurile trebuie avut mare grijă, băieți. Vrând-nevrând, în mintea slabă a omului ele se înfiripă, se strecoară, se insinuează. Le poți da iute la o parte, cum, vara, îndepărtezi o muscă enervantă care insistă să se așeze drept pe cașul din mijlocul mesei. Sau le poți lăsa să cuibărească.

Dar când începi deja să ai fantezii cu propriile visuri, ești un om pierdut.

Fiindcă visurile, dacă ar rămânea visuri, n-ar fi mare scofală. Ai putea trăi cu ele bine-mersi acolo, în capul tău.

Problema lor e că vor mereu să se preschimbe în realitate. Iar realitatea mușcă din ființa omului cu poftă și fără remușcări. Iar atunci, până și visul cel mai frumos se poate preschimba în coșmar.

Visul despre care vreau să vă povestesc s-a ivit într-o zi în care eu și fiul meu Ioachim, cunoscut drept Oaki, am ieșit pe lac cu bărcile meșterite manual de Gelu, alias Sensei Kayak.

Verișoara Sara plutea ca o amazoană în bărcuța ei proprie, ciripind. Datul cu caiacul ne-a plăcut mult prea mult ca să rămânem indiferenți la chemarea sa de sirenă.

Caiacele arătau ca niște instrumente muzicale plutitoare, ca niște cutii de rezonanță meșterite de lutieri tăcuți. Finisate în detaliu, cu o fibră a lemnului ce emitea viață, era destul să le pui niște coarde și jur că puteai cânta la ele.

În plus, pluteau incredibil, erau ușoare, manevrabile și rapide. Ne-au tulburat de-a dreptul. Atunci s-a înfiripat în mintea noastră visul de a construi o barcă.

Oricât a încercat nea Sensei să ne aducă înapoi pe pământ, n-a putut. Ne-a speriat cât a putut el mai bine cu numere legate de timp și de bani. Ne-a amintit cât de nepricepuți eram. Ne-a explicat cât de complicat e totul din punct de vedere logistic.

Totul, degeaba. Visul, ca o lamă de buldozer, mătura totul în cale, inclusiv realitatea.

Omul, de când e lumea, visează ba să zboare, ba să plutească, ba să prindă, pe roți, 200 de kilometri pe oră în 6 secunde, în ceva deșert de sare. Sau să-și facă o căsuță pe inima lui, undeva pe un deal.

Omul, dacă ar fi urs, ar visa doar la mâncare, împerechere și uitare prin hibernare. Nu e. Așa că, uneori, se avântă cu mintea în tării, hăt mai departe decât îl poate duce amărâtul de trup. Așa și cu caiacul nostru.

Noi visam deja un vis prea frumos ca să poată fi ucis din fașă cu niște cifre amărâte.

Era visul măreț al propriei noastre bărci, făcută cu mâinile noastre, din lemn de molid așa, tăiat în fâșii subțiri, lipite una de alta, îmbrăcate apoi în fibră de sticlă și securizate pe final cu multe straturi de rășină epoxidică.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

„E toxică rău, trebuie măști de-alea scumpe!”, amenința Sensei cu degetul ridicat.

Aparent, operațiunile păreau simple, mecanice. Dar despre ele, atunci, în vara lui 2014, nu doar că nu știam nimic, dar nici că ne păsa.

Ajuns în fața cruntei realități, eu mi-am pus o cârpă-n cap. Iar fiul meu și-a aranjat pe picior niște pietricele încălzite de soarele verii.

Încet, pe măsură ce șlefuiam fără spor la un lemn inform, care urma să devină padelă de mânat bărcuța înainte, visul nostru începea să se scufunde încet, mai greu ca Titanicul.

Nimic mai distractiv pe lume decât să vezi niște naivi nepricepuți peste care s-a pogorât din cer un vis măreț, aparent imposibil de dus la capăt.

Operațiunea primă a constat în găsirea unui brad uscat, fără noduri. Sensei l-a dibuit în satul Ciocănești, în nord, nu departe de granița cu Ucraina, pe care odată era să o trec din greșeală, rătăcit prin păduri pe o ploaie cu spume.

L-am făcut felii, l-am pus pe mașină și l-am dus la atelierul miraculos și plin de unelte al lui Sensei. Am făcut un necesar și am investit într-o sumedenie de scule și soluții.

Satisfacția de a avea totul pregătit a fost atât de mare, încât deja ne și vedeam cu juma’ de picior în barcă, plutind, ușurel nesigur, pe ape tulburi.

Operațiunile mecanice, gen tăierea lemnului în tăiței subțiri din lemn, le-am împlinit cu un oarecare succes. Domnul Oaki era încă un copil entuziast, deși era expus sistematic la disconfort: izolare de alți copii, lucru manual, zgomot, praf de lemn, transpirație lipicioasă, plus doi adulți enervanți, debordând mereu de glumițe cu iz de înțelepciune, ca doi bursuci.

Trebuie să o recunosc − la fazele care necesitau gândire eram complet pe dinafară. Atunci împrumutam creierul lui Sensei, care ne explica mereu, cu detalii și infinită răbdare, ce avem de făcut.

Pe structura gândită de el după niște planuri din care nu pricepeam mare lucru, și pe niște forme tăiate din pal care stăteau înșirate pe bancul de lucru ca un fel de schelet, ne-am apucat de lipit fâșiuțe de lemn una lângă alta.

Lucrurile începeau să prindă o oarecare formă de barcă, dătătoare de elan. Între timp, pe nesimțite, fiul meu se făcea, din copil, om mare. Mi-am dat seama de asta abia când am dat filmul înapoi și am revăzut pozele.

Apoi a urmat ceva semănând cu Marea Depresie americană. După vreun an în care înaintaserăm ca melcii, aveam un fel de coajă de lemn care semăna cu o jumătate de barcă, ceva primitiv și neclar. Parcă era rodul muncii executate la beție de un eschimos cu degete înghețate.

Entuziasmul nostru zăcea acum pe fundul mării, ca o epavă mută. Și barca a redevenit vis, dar altfel, un pic de coșmar. Între timp, valul vieții ne-a măturat de pe picioare și ne-a azvârlit pe care-ncotro.

Aproape am uitat de barcă, deși uneori ne mai gândeam la ea cu rușinea generată de un lucru început și nedus la capăt.

„Lemnul lucrează”, avertiza Sensei periodic. „Dacă nu continuați lucrul, coaja se va deforma. Atunci veți realiza că ați muncit degeaba. Eu v-am spus de la bun început, din experiență proprie: un caiac se face în 350 de ore de muncă efectivă, intensă și continuă”.

Postarea lui pe forumul de pasionați numit Barcaholic detaliază ce înseamnă construcția complexă a unui așa-numit caiac strip. E destul să citești o pagină ca să înțelegi cât de migăloasă e treaba.

După doi ani în care am mai avut tentative bruște de a ne reapuca, ne-a cuprins nu doar depresia, ci chiar lehamitea. Vreo două zile am șlefuit întruna fără rezultate foarte palpabile.

Oaki, acum ca un adolescent sadea, a trântit masca și șmirghelul cât colo, și-a luat prietenii și dus a fost, fiindcă era vară. Eu, cam la fel. Îmi pierdusem motivația.

Sensei bombănea apocaliptic, dar degeaba. Între timp, trăgeam cu ochiul la cele trei caiace ale lui suspendate de tavan și simțeam mâncărimi de invidie în ficat.

Erau niște opere de artă plutitoare, pe care Sensei le și manevra extrem de abil. Știa să facă până și ceva spectaculos numit eskimo roll.

Apoi, deodată timpul parcă s-a făcut mic, negru, și a intrat într-un sac bine înnodat la gură. Eu m-am trezit colindând ba prin India, ba prin Africa, ba prin Rusia. Sensei s-a trezit director cu mașină de serviciu, iar domnul Oaki, rock star cu studio de repetiții propriu, tobar în două trupe și cu program de concerte.

Caiacul a căzut în uitare până în ziua când, căutând ceva, am intrat în atelierul de lemn de la Tășuleasa Social. Atunci, când am văzut nebunia de aparate, scule și unelte frumos aranjate așteptând parcă ceva măreț, am avut o revelație.

Și mi-am dat seama că, fără un ajutor din afară, coaja de barcă va sfârși naufragind în derivă, la pachet cu visul nostru de mărire, într-o mare de tristețe și dezamăgire. Or, fiul meu nu merita asta, indiferent de preț. În plus, coaja costase deja oricum pe la vreo mie de parai.

Disperat, am vorbit imediat cu Alin de la Tășuleasa Social. Care, fără să stea pe gânduri, a zis: „Noi, în general, ducem la capăt orice proiect în care ne aventurăm. Tu adu barca și vedem noi cum om face-o să plutească. Că doar n-o fi ceva navă cosmică”.

Așadar, am reînceput visarea cea bună, sănătoasă. Între timp, Sensei ne potopea cu tone de informații și pedefeuri pe care nu le citea nimeni. De frică. Urmau faze complicate, unele de-a dreptul de neînțeles.

Ca niște ciocănitori, gânduri negre nu încetau să-mi bată în cap: „Nu mai bine cumpăram noi un nenorocit de caiac din plastic? Sau gonflabil? La ce ne-a trebuit nouă, habarniștilor, contrabas plutitor?”

Am trimis gândurile la plimbare cum faci când vrei să uiți un vis urât și am strămutat caiacul la Tășuleasa, cu toate cele trebuincioase.

Vreme de trei zile ne-am tot uitat la el, neștiind de unde să-l apucăm. Apoi Alin a făcut un suport și l-am pus pe un perete în spatele scenei. Părea că acolo va înțepeni pe vecie.

Ceea ce a urmat e greu de explicat. Coaja aceea informă, denumită tehnic carenă, a început să adune în jurul ei, ca magnetul pilitura de fier, oameni de tot soiul.

Veneau, o pipăiau, se mirau, plecau și apoi veneau iar. Jumătatea de barcă emana o mirare amestecată cu fascinație.

Încet, oamenii împrumutau visul bărcii de a ajunge cândva la mare și se trezeau punând mâna, șlefuind câte o juma’ de oră, povestind despre ea, studiind planurile și începând, la rândul lor, în frunte cu Alin, să aibă fantezii secrete cum că, într-o bună zi, și-ar putea construi, la rândul lor, o barcă.

Singurul care, periodic, intra doar ca să râdă era Tibi. Venea de la alergare și zicea:

„Io zic că-i bună de copârșeu (sicriu). Cred că încapi la fix, mai ales cu mâinile strânse pe piept. Hai, mă, că și de barcă e foarte bună, exact așa cum e. O dăm cu smoală pe fund ca să nu intre apa, punem o găleată întoarsă pe post de scaun și ieșim la vară cu ea pe lac, la Colibița. În cel mai rău caz, dacă ne răsturnăm, ne ținem de ea și dăm din picioare până la mal”.

Apoi, la începutul verii, la trei ani de la dibuitul bradului fără noduri din Ciocănești, s-a petrecut acel ceva care a accelerat totul, inimaginabil. Alin a venit cu o idee.

Și ideea a adus cu ea cel mai benefic lucru care poate transforma un vis în realitate: un deadline.

Planul suna așa:

„Barca asta devine un proiect Tășuleasa. Va purta sigla noastră. Ea va însoți voluntarii într-o călătorie inițiatică de la Tulcea, pe tot brațul Sfântu Gheorghe, până la vărsarea Dunării în mare.

Parteneri în poveste? Ivan Patzaichin și prietenul său Teodor (Doru) Frolu, organizatorii unui eveniment de proporții numit RowMania, un festival al bărcilor cu vâsle.

Ei vor pune la dispoziția Tășulesei trei canotci mari și o șalupă de însoțire. Apoi, voluntarii vor vâsli zile în șir, până când ochii lor vor vedea Marea Neagră”.

Atunci a intrat în scenă un personaj cheie, fără de care barca ar fi rămas doar visul eșuat al unei coji formate din tăiței de lemn – Victor, cunoscut sub numele codat de Nenea Vic.

E omul bun la toate al Tășulesei, omul care de 10 ani joacă pe toate terenurile și, dacă trebuie, poate să centreze și tot el să dea gol cu capul, în vinclu.

Dacă aș fi fost un Mecena medieval, i-aș fi comandat domnului Michelangelo o statuie din marmură în mărime naturală care să-l întruchipeze pe Nenea Vic cu un ciocan într-o mână și cu un flex în cealaltă, privind încrezător în viitor.

Doar că omul muntelui, cu o frică nativă de apă, n-a visat în viața lui, nici din greșeală, că ar putea construi vreodată o barcă.

Mirarea lui a ținut cam 5 minute, apoi s-a pus pe treabă. Într-o singură zi, a șlefuit toată coaja impecabil. Acum, degetele curioșilor pipăiau cu și mai mare plăcere suprafața caldă și fină ca sticla.

Totul s-a accelerat neașteptat. Miraculos, timpul a ieșit din sacul unde stătea închis. Am început o intensă navetă la Tășuleasa, însoțit uneori de Sensei și de Oaki. M-am chiar mutat o vreme acolo, cu nevastă și câine cu tot. Am dormit afară aproape o lună de zile.

Săptămâni în șir, am stat cu Nenea Vic de dimineața până seara, ca doi pustnici, tăind, lipind, șlefuind, ciocănind și trăgând cu urechea la radio, de ajunsesem să știm pe de rost cele mai absurde reclame posibile: Noul Tu trăiește fresh. / Animaterra: toți se opresc în fața zebrei fiindcă e Pe Trecere. / Încearcă noul Slaboficat… etc.

Sincer, mi-aș da o falangă să-l cunosc și eu pe creativul care a fost plătit să inventeze denumirea de Slaboficat pentru dezgrășarea ficatului.

Lucrurile au început încet să capete formă. Sicriul-Barcă, spre amuzamentul lui Tibi, a primit și un capac. Capacul denumit tehnic punte nu se potrivea deloc, așa cum sperasem noi. Era mai mare. L-am strâns, înghesuit, găurit și fixat deasupra carenei.

Visam noaptea cum se dezghioacă, fix în două, ca o nucă, taman în mijlocul unui lac adânc, cu copilul meu în el. Firul roșu, cu Sensei la telefon, se încingea odată cu fiecare nouă operațiune: puneți fibra, tăiați cockpitul, izolați pereții de bagaje, puneți garnitura la capace etc.

Pelerinajul oamenilor care veneau să pipăie caiacul continua în paralel cu activitățile intense de peste vară ale Tășulesei, cum ar fi Școala de mers pe munte sau Maratonul Via Maria Theresia.

În ziua când, în cadrul ușii atelierului de lemn, în contralumină, a apărut o siluetă subțire la pachet cu zâmbetul foarte timid al lui Ivan Patzaichin, timpul a înghețat.

În clipa aceea sfântă de august am știut că da, vom pluti cu barca asta până la mare, orice-ar fi, deoarece, când se petrec astfel de minuni, nimic nu-ți mai poate sta în cale.

Atunci Nenea Vic a pus jos mașina de șlefuit, eu mi-am dat jos masca și am luat poziție de drepți, iar Sensei s-a emoționat și el, zicând:

„Domnule Patzaichin, ne cerem iertare că noi, aici la munte, lucrăm la un caiac și nu la o canoe”.

Multiplul campion olimpic, un om de o bunătate și o modestie rarisime, a zâmbit, ne-a încurajat, a pipăit barca de-a lungul și astfel, fără să bănuiască, i-a dat binecuvântarea.

„Ne vedem la început de septembrie, la Tulcea”, a zis.

Și nimeni și nimic de atunci încolo nu s-a mai putut împotrivi acelui vis nebunesc ca un brad neștiut din Ciocănești să ajungă caiac, taman acolo unde Dunărea întâlnește Marea.

În ziua Domnului de 7 septembrie 2017, pe la asfințit, pe plaja din San Giorgio, cum a denumit genovezul Visconti localitatea în secolul al XIV-lea, acosta caiacul nostru botezat Baikal, mânat de domnul Oaki și însoțit de un Sensei tot numai zâmbet, aflat în propriul său caiac fabulos de frumos.

Cele două ambarcațiuni erau acompaniate de trei canotci mari, în care vâsleau cu foc, de mai bine de 9 ore, peste 20 de oameni. Canotcile marca Ivan Patzaichin se numeau Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe.

În călătorie, caiacul nostru a întâlnit pe ape o întreagă familie de ambarcațiuni asemănătoare, printre care s-a integrat rapid, ca un școlar într-o clasă nouă.

Unii dintre vâslași veniseră în caiacele lor taman din Germania, în timp ce alții, în speță bulgari și români, li se adăugaseră pe drum.

În 8 septembrie 2017, alături de Alin, Sensei și Mani, fiecare într-un caiac, aveam să acostez și eu pe ultima fărâmă de pământ românesc, înainte ca marea să devină necuprins de ape – misterioasa Insulă Sacalin.

Și ceea ce fusese vis cu câțiva ani în urmă, visul acela care ne tăvălise prin realitate ca pe niște papanași prin pesmet și care ne mâncase gândurile zile și nopți în șir, a depășit în acea zi orice închipuire.

Iar aventura visării, construirii și lansării la apă a unei mici ambarcațiuni în stare să plutească minunat de elegant pe tot Canalul Sf. Gheorghe, în jur de 100 de kilometri, a fost prea intensă și plină de suspans pentru a fi diluată aici de cuvinte prea multe.

Pe scurt, a fost memorabilă.

Eu cred că fiul meu cel mic va uita, ca orice copil, majoritatea preaînțeleptelor mele sfaturi părintești.

În schimb, nu va uita niciodată cum am înghițit noi praf împreună, șlefuind același vis, fără să-i bănuim sfârșitul de poveste.

Azi, caiacul nostru stă cuminte, la orizontală, suspendat aproape de tavanul sufrageriei, așteptând nu doar mici retușuri, ci și noi aventuri, odată cu dezghețul apelor.

Între timp, pe undeva, niște oameni au început deja, odată cu venirea iernii, să viseze la propria lor barcă. Iarna, omul înțelept, dacă nu construiește un car cu boi de Grigorescu, ar putea construi o barcă, nu-i așa?

Chiar, cum ar fi să găsești câteva scânduri de brad fără noduri, să le tai în fâșii, să le prinzi de niște forme, să le îmbraci apoi în fibră…?

Ce ziceam la început rămâne valabil: „Cu visurile trebuie avut mare grijă, băieți!”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€