Zboară, cațără-te, vâslește

Gelu Botezan detestă mulțimile și fotbalul. Spune despre sine că e un „maker”. Refuză șabloanele și face lucrurile în felul lui.

La 55 de ani, schiază ca Tomba, zboară cu parapanta și construiește de unul singur minunate caiace din lemn de brad, care, de-ar fi prevăzute cu corzi, ar putea trece drept niște Stradivarius plutitoare.

300 de ore pentru un caiac

O astfel de ambarcațiune poate ieși pe apă numai după vreo 300 de ore de muncă asiduă. Gelu Botezan, născut şi trăitor la Cluj, și-a perfecționat tehnica în mulţi ani de frunzărit literatura de profil și pus cap la cap informații de pe internet.

A improvizat, ba chiar a inovat, cel puțin la primele două caiace pe care le-a construit. Un vis din copilărie l-a urmărit cu încăpățânare până la maturitate.

A fost înnebunit, de mic, după bărci, povești, eroi din cărți și aventurile lor. În urmă cu vreo 40 de ani, era zi de sărbătoare când vreun șofer îi dădea în dar, la căpătul liniei de autobuze, o cameră spartă de Ikarus.

O repara și apoi plutea „ca un gânsac” pe lângă sălciile de pe Someș, conducând un echipaj fantastic în căutarea lui Pierre Vaillant.

În ’86, folosea deja primul său caiac, un Pouch RZ 85, cu care și-a făcut pionieratul în kayaking. Apoi, a vrut să afle cum e să faci o astfel de ambarcațiune cu propriile mâini.

Rezultatul i-a procurat o satisfacție extraordinară, chiar dacă munca lui nu are un scop lucrativ. Spune că ar fi foarte greu să găsească un client pentru un caiac făcut de el, chiar și în condițiile în care l-ar vinde cu 2.000 de lei, la cât estimează costurile materialelor.

E un sport considerat încă excentric în România și, ca atare, doar „câțiva ciudați îl iubesc”.

„Lemnul are propria lui voință, prin construcția lui. Dacă ne uităm la această padelă în construcție, dacă fibra nu e ordonată cum trebuie, așa cum e aici, lemnul ăsta se va rupe într-o zi în mâna mea.

Nu aș putea personaliza lemnul așa cum o fac poeții. Să lucrezi lemn e în sine o plăcere, e un material extrem de agreabil din perspectiva asta. Nu mă simt la fel de confortabil să pilesc o bucată de fier cum aș fi dacă aș rindelui o bucată de lemn…

Cel mai mult îmi place rezultatul, dar și drumul până acolo este uneori foarte incitant. E o plăcere să-ți fie solicitată mintea. Să muncesc ca un rob la sapă nu mi-ar face plăcere, cu toate că și acolo există rezultate.

Dar combinația asta dintre solicitarea minţii şi munca manuală, de o intensitate nu neapărat excesivă, e una care pe mine mă face fericit”, spune Gelu Botezan.

„Cuceritorii inutilului”

Gelu Botezan a păstrat mereu o oarecare detașare față de pasiunile sale, o curiozitate care i-a deschis noi orizonturi și nu i-a permis să mizeze totul pe o singură carte, fie că a fost vorba de escaladă, schi de tură sau parapantă.

La 18 ani, învăța Morse și se pregătea pentru examenul de radioamator. Patru ani mai târziu, se antrena intens pentru prima sa tură de cățărare în Bușteni.

Citea pe nerăsuflate Emilian Cristea, Niculae Baticu sau cărțile „marilor maeștri” din Alpi. Un titlu i-a atras atenția – „Cuceritorii inutilului”, al lui Lionel Terray. Experiența i l-a confirmat în totalitate.

„Eram fascinat până la îngrozit de marile trasee. Mă antrenam ca un disperat, făceam traseele cele mai grele din Cheile Turzii, câte patru-cinci pe zi, în ideea de a fi pregătit când ajung acolo, la locul faptei, să nu cumva să nu fac față și să mor puțin.

Țin minte că am ajuns în Bucegi și am luat eu unul dintre marile trasee în piept, cu coechipierul meu… Când l-am terminat, am zis: «Asta-i tot?!»

Drumul până acolo a fost mult mai drăguț decât realizarea în sine. Când am terminat traseul, m-am simțit cumva gol. Până atunci, sufletul îmi era cumva plin de așteptare, de bucurie, de tot ce vrei.

Aproape la fiecare caiac, când l-am terminat, mi-am amintit de momentul acela. A fost o repetare a aceleiași senzații de a parcurge un drum greu, dar pe care te simți stăpân, unde nu ai fost nici măcar o clipă debusolat, ci doar ușor derutat, uneori, dar care, odată parcurs, e bun parcurs.”

În cazul caiacelor, bucuria produsului finit o deschide pe alta, cea a folosirii. Construcția în sine e un lucru, tehnica de manevrare – o cu totul altă provocare.

Visul lui Botezan este să facă într-o zi cabotaj în zonele stâncoase ale Greciei sau ale Italiei. Până atunci, se antrenează pe Someș sau pe lacurile din jurul Clujului.

Pe o apă stătătoare, un val declanșat de un ski-jet care trece în viteză poate fi privit ca o binecuvântare. Pentru că, la mare, unde valurile se țin lanț, trebuie să fii pregătit.

În lumea căluților de mare

În concedii, două săptămâni la Marea Neagră, trăiește fericirea supremă. Își îmbracă fracul – „pentru că, da, e ca și cum ai îmbrăca un caiac, atunci când îl folosești”, se răstoarnă pentru a se familiariza cu mediul, iar apoi își exersează tehnicile de padelă.

„Trebuie să fii în stare să faci un eskimo roll, să cunoști tot felul de manevre de padelă care-ți facilitează îndepărtarea de țărm, apropierea de țărm, stabilizarea – dacă te clatină un val, dacă te răstoarnă un val… E o istorie întreagă despre această tehnică a caiacelor de mare.

De fapt, pot să zic că-l ridic la potențialul lui atunci când merg pe mare, când mă îndepărtez binișor de țărm, când fac un cabotaj în zona țărmului, undeva la 500 de metri, un kilometru, doi, astfel încât să mai văd ceva din țărm, dar să nu-l aud.

Zona dintre 2 Mai și Vama Veche e foarte plăcută pentru mine. Chiar dacă țărmul e argilos, ai o altă perspectivă decât doar o plajă de nisip. Acolo e o rezervație pentru căluți de mare, parcursă de puțină lume, niște pescari care mai colectează tot felul de moluște, melci.

Am văzut delfini, nu marsuinii tipici de Marea Neagră, delfini lungi de doi metri jumate, niște animale negre, impresionante. Am și căzut atunci cu caiacul. Mă uitam la ei, am băgat vâsla-n apă cumva fără să știu ce fac și, dintr-odată, m-am răsturnat. Îmi place zona aceea pentru că e și un pic mai agitată, mai ales spre țărm, e o zonă potrivită pentru surf în caiac”, povesteşte el.

Gelu Botezan spune că datul cu caiacul pe râuri repezi (white water) sau la mare nu e o joacă. La o creștere de câțiva centimetri, râul își poate schimba brusc caracteristicile.

Barajele mici și înspumate (low head dams) pot fi ucigătoare. Râul trebuie citit, iar pericolele, detectate și evitate, consideră el.

„Există o axiomă: maestrul se fabrică în 10.000 de ore, indiferent că e vorba de un expert în soft sau de marele Ben Marr, expert în caiac. 10.000 de ore!

Experiența se naște proporțional cu timpul petrecut în caiac, sub parapantă, pe schiuri, pe stâncă, oriunde în zona a sporturilor așa-zis «extreme».

Eu nu le zic «extreme», folosesc cuvântul «exotic», în sensul de «neobișnuite», ca să nu se gândească nimeni la banane și palmieri. Sunt neobișnuite și de multe ori contraintuitive. De acolo – nevoia de instruire.”

„Sunt oameni care paralizează de frică”

Gelu Botezan e și instructor stagiar voluntar la ASPAR, o școală de zbor liber cu parapanta. El și-a făcut cursurile de zbor „la zi”, în Germania, când avea 30 de ani.

Dacă în apă, o coardă plutitoare de salvare aruncată de pe mal te poate ține în viață, la zbor, după decolare ești pe cont propriu.

Neamțul care l-a învățat să plutească pe curenții de aer îi spunea că pilotul complet e acela care exersează mult timp în teren, dar învață și suficientă teorie astfel încât deciziile lui să fie bazate pe cunoaștere, nu pe presupuneri. Un pilot bun știe exact ce i se întâmplă atunci când i se întâmplă.

„La zbor, ești într-un grup de oameni. Rar ești singur, iar dacă ești singur, înseamnă că ceva nu e bine. Însă, atunci când decolezi, nu te mai poate ajuta nimeni decât cu niște povești prin radio, atât.

Iar dacă spaima pune stăpânire pe tine, nici măcar poveștile prin radio nu te mai ajută. Am văzut, sunt oameni care paralizează de frică.

Există și specia asta care, atunci când e cuprinsă de teamă, devine alertă și extrem de prezentă, și există și cealaltă specie, care paralizează la spaimă.

Acestora din urmă nu le-aș recomanda să zboare, deși zborul e pentru oricine… E, totuși, bine să te cunoști și să înveți. La noi, la școală, tocmai pe asta se pune un accent deosebit. Nu-ți poți cunoaște elevii de la început, ca să le spui: «Ia mâna de pe cuțit, du-te acasă, joacă șah».

Insistând pe latura asta psihologică poți scoate piloți și din oameni pentru care ai fi băgat mâna în foc că nu vor zbura niciodată. Pentru că, de fapt, totul se petrece în mintea noastră, iar controlul tot în mintea noastră se petrece.

Dacă ești cuminte și înveți să ai controlul, poți să reușești să lași panica deoparte. E ca și cu mersul pe râu sau pe apă: nimic nu se petrece iute, dintr-odată. Așa ceva nu faci, să iei o parapantă și să te duci cu ea pe deal, pur și simplu. La zbor, nimeni nu învață singur, nu, nu, nu…”

„Trebuie să știi să renunți”

Un curs de zbor cu parapanta costă între 500 și 1.000 de euro. Rata accidentelor în România e mai mare decât în Vest.

După ce ai învățat să pilotezi, trebuie să deprinzi și lecția umilinței. Să înveți să renunți, dacă vântul nu e favorabil. Chiar dacă se întâmplă în singurul weekend pe care-l ai la dispoziție pentru hobby-ul tău.

„Uneori te întorci dezamăgit. Fac mereu paralela între cele trei sporturi. Și la caiac, și la cățărare, dar mai ales la zbor, trebuie să știi să renunți.

Uneori trebuie să spui – «Da, am cheltuit efort, bani, dar azi nu e ziua mea». Am urcat pe Pietrosu de trei ori ca să zbor cu parapanta şi am reușit o singură dată. N-au fost condițiile meteo corecte. Pe vremuri, nu aveam atâta informație meteo câtă avem azi. 

Pietrosu era o țintă de atins, fusesem de multe ori și știam că voi găsi vânt acolo, dar de două ori s-a dovedit că vântul era prea tare pentru un start… Bineînțeles că trebuie să știi să renunți și să-ți duci crucea.

Îți iei parapanta și te duci frumos jos, exact cum ai urcat. Cu amărăciune în suflet, cu ce vrei tu, dar trebuie să știi să renunți, repet.”