Krasnoiarsk Ulan Ude
Baikal, lacrima care spală obrazul Siberiei

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Văzută din tren, țara trage a continent

Doamna spilcuită care ne verifică biletele la urcarea în tren are cravată, bonetă, cămașă albă, fustă și taior gri. Cu un șervețel dezinfectant, șterge compulsiv bara de care apucă oamenii.

Acum, după vreo 6 ore de mers prin pustie, doamna s-a schimbat: a îmbrăcat un halat și a devenit femeie de serviciu. De 3 ori pe zi, adună gunoiul, dezinfectează veceul și spală pe jos, peste tot, cu apă și detergent parfumat. Șterge inclusiv praful, aranjează perdeluțele la geamuri, numără așternuturile și te ceartă dacă nu ești cuminte.

Pare căsătorită cu vagonul ei și răspunde cu capul pentru ordinea din el. Nu doar ea, ci toți șefii de vagoane pe care i-am întâlnit sunt extrem de responsabili și serioși. Socialismul i-a dresat cum că țara lor mare și mândră poate funcționa doar dacă există reguli simple, ce se cuvin respectate, altfel există consecințe.

La ei, expresii de genul "lasă-mă să te las" sau "merge și-așa" nu par să aibă corespondent în realitate. Și culmea e că muncesc fără să bombăne și fără să-și dea ochii peste cap a sictir.

Între timp, trenul care ți-a devenit apartament șuieră și se înclină la curbe cu cele 20 de vagoane ale sale. Îți reamintește un lucru: asta nu e o țară, e un continent. Nu se termină când vrei tu, oricât de iute și de departe ai merge. Se termină doar când vrea domnia sa continentul rusesc.

Viteza fragmentează realitatea văzută prin fereastră ca pe niște felii de calamar. Podișul Siberian ți se livrează din mici piese de puzzle: dealuri cu mesteceni, ochiuri de apă unde se scaldă copii, meandre de râuri incredibil de frumoase, păduri compacte de pini sau case mărunțele din lemn, ca niște jucării.

Monotonia imensității îți readuce aminte de ce nu poate fi cucerită țara-continent. Pentru că granițele ei nu pot fi apucate. Regele Suediei, Napoleon sau Hitler, toți s-au lovit de nesfârșire ca de un zid. Și apoi de iarnă.

Fusul orar ni s-a schimbat. Acum suntem la 5 ore diferență față de Moscova. Doar că trenului nu-i pasă de meridiane. El nu știe decât ora Moscovei, îl doare în cot de ora orașului Irkutsk, cel spre care te îndrepți.

Trenul, dacă stai mult în el, îți intră în ființă prin toți porii. Neinvitat. Fluierând ascuțit, seamănă cu durerea provocată de o așchie înfiptă sub o unghie.

Când eram mic, părinții mă târau prin gări cu bilet "în circuit": vizitam rude și prieteni care nu știau să zică altceva decât "Vai, ce mare ai crescut!", deși eram evident mărunțel și scheletic.

Țin minte că mă dureau urechile fiindcă aveam mereu degetele înfundate în ele. Nu există spaimă mai mare de copil decât un peron de gară unde o locomotivă imensă vine spre tine pufăind și țipând fără avertizare. Pentru așa ceva, se cuvine să fii mereu pregătit.

Nu căuta portul din amonte în aval!

Am citit undeva că guvernatorul de pe lângă Irkutsk stăpânea un teritoriu de vreo 20 de ori mai mare decât Franța. În secolul al XIX-lea, locul era un magnet pentru cei care visau înavuțire rapidă: odată cu descoperirea aurului, acest obscur oraș din est devenise un nou El Dorado.

La cei 50.000 de locuitori ai săi, se înregistrau cam 400 de crime pe an. Noaptea nu aveai ce căuta pe străzi. Cea mai mare pușcărie din lume, Siberia, avea în sfârșit un refugiu preferat de foștii exilați și condamnați.

Iar la finele secolului, atunci când calea ferată a ajuns aici, au apărut și sofisticații călători străini, doar ca să constate cu cinism că "locuitorii din Irkutsk, înfofoliți în blănuri și încălțați în cizme înalte, foloseau apa pentru spălat cu așa o măsură, de parcă ar fi fost apă sfințită adusă direct de la Ierusalim".

Gara în care coborâm e aglomerată foc. Vreo 40 de militari vor musai o poză de grup în contralumină, la 7 dimineața. Peste tot foiesc oameni dezorientați. Copii treziți din somn înainte de vreme protestează schelălăind din străfundurile sufletului. Te împiedici de papornițe și în urechi îți răsună țipete, chemări și limbi necunoscute.

E acea panică tipică de gară, momentul tragic al uitării de lucruri în vagon − tulburare care îmi reamintește de un moș din Bistrița care își uitase un sac cu grăunțe în personal și întreba oamenii pe peronul din Dej dacă nu cumva s-a găsit un suflet bun care să i-l coboare de bunăvoie din tren.

Vreo trei stații de bus și tramvai se bat pe aceiași câțiva metri pătrați. Peste drum sunt magazine alimentare, cârciumi și hoteluri pleznite, destinate unor călători atât de obosiți, că n-ar fi în stare nici să gonească un gândac înapoi la el acasă, după dulap.

Ca de obicei, o luăm la pas și, în șir indian, ieșim din haos la loc larg. Încotro? Oriunde.

Deocamdată, peste podul care traversează liniile ferate și râul. Pentru noi, Irkutsk e doar o haltă. După un maraton de câteva mii de kilometri de tren, se întrevede perspectiva luminoasă a unui răgaz de trei zile.

Am închiriat un apartament într-un bloc din Listvianka, localitate aflată pe malul lacului Baikal. Acum trebuie să găsim un mod de a parcurge cei 60 de kilometri până acolo. Și atunci, în gânduri ni se strecoară perfid demonul mai binelui, care e dușmanul binelui: "Ce frumos ar fi să ajungem acolo cu un vaporaș pe apă, nu-i așa?"

Acest gând ne pune să căutăm un vapor care cică face ture pe râul Angara, singurul râu mare și lat care iese din lac, în vreme ce alți 336 de afluenți doar se varsă într-însul.

Căutarea unui vapor care pleacă miercuri – iar azi e marți −, precum și a unui port în aval, atunci când el se află în amonte, asta în timp ce copiii, deși adolescenți, încă scot din pălărie întrebarea fatală "când ajungem?", te obligă, chiar dacă nu vrei, să faci cunoștință cu orașul.

Umblăm așadar, vreme de trei ore, pe o căldură tot mai lipicioasă. Bifăm din mers monumente de eroi, biserici, clădiri de biznis musai din sticlă, piețe frumos organizate și femei musulmane cu ridichi la ofertă, vânzători de kvas rece și muncitori care pun dale fără pic de chef, cafenele sofisticate cu aer condiționat și wifi gratuit, după care băieților noștri le curg balele, tramvaie cu mecla lui Che Guevara pictată pe ele, plus un porumbel decedat fix în centrul unui capac de canal din fontă.

Pentru contrast, fotografiez ce se vede pe o parte şi pe alta a străzii. Iată:

Irkutsk – Micul Paris al Marelui Orient îndepărtat?

Se spune despre Irkutsk că e Micul Paris al Siberiei. N-am reușit să pricep de ce. Chestiile astea cu micul și marele mi s-au părut mereu supralicitate, aproape utopice.

Contrastele sunt din nou izbitoare: case din lemn cu obloane decorate, arhitectură de secol XIX, baroc socialist, blocuri monumentale, clădiri de birouri din sticlă pe care scrie în engleză și, pe alocuri, un aer occidentalizat parcă menit să te zăpăcească. Piețe vaste, cu aranjamente de flori, fântâni arteziene și ofcors, un Lenin pe undeva.

Baikal Totem e tema unui festival de neînțeles care are loc în centrul orașului: acolo ne tragem, ca niște șopârle bete, la umbra unui pom. Nu departe, se află o biserică lângă care e o clădire administrativă urâtă foc, lângă care stă o alta, somptuoasă, cu coloane baroc. În fața lor, un IMS cu stea roșie pictată pe ușă e parcat lângă un Subaru ultimul model.

Iată un mix de epoci suprapuse, un melanj ciudat și fermecător. Dacă la astea adăugăm locuri de pierzanie, cum ar fi Lenin str. Coffee, imitând fontul și sigla Starbucks, sau un bar gotic cu teme sado-maso care vinde bere rece și burgeri calzi, ai zice că Micul Paris al Estului îndepărtat a devenit Micul NY.

Irkutsk ăsta pare că ascunde multe surprize, la fel ca fata frumoasă de la stop, într-o rochiță cuminte de vară, transparentă ca o perdea diafană, prin care se vede un spate întreg tatuat cu șerpi, cranii, planete și trandafiri cu spini supradimensionați.

Luat prin învăluire, de la periferie spre centru, orașul pare obositor, numai bun de plecat din el, mai ales când mintea ți-e plină de perspectiva albastră și liniștită a unui lac situat la aproape 500 de metri deasupra nivelului mării, între munți.

Cumva găsim un autobuz, doar că un "rechin" de microbuz ne propune ceva mai ieftin și mai rapid. Mușcăm nada. Ne prezintă pe repede înainte frumusețile urbei, cu o agilitate de șofer isterizat de trafic, scuipând înjurături printre dinți ca pe semințe.

Trecem prin spații din cele mai diverse: artere principale găurite de pickamere, intersecții aglomerate sau pietonale largi și liniștite, cu vedere la râu.

După vreo juma' de ceas ca într-un joc video, ne dă jos ca pe o marfă de contrabandă, în fața unui alt microbuz, al cărui șofer are o figură și mai cruntă. Pe lângă șofer, urcăm doi pe bancheta din față, înghesuiți, fără centuri și cu ruscacii mari în brațe pe post de centură și airbag.

Șoferul ăsta îmi halește, fără regrete, minute scumpe din viață. Mă face să-mi revăd cu repezitorul păcatele tinereților. Conduce pe șosele înguste tăind păduri și depășește la mustață cu o viteză obscenă, în timp ce turuie la telefon ținând doar o mână pe volan.

Lacul Baikal ca o lacrimă pe obrazul Siberiei

Ajungem nevătămați în stație la Listvianka și mi se pare că am primit un cadou din cer: propria viață. Dar nu e gata: de cum ne coborâm cu genunchii tremurând, doi ruși cu lanțuri de aur, ochelari de soare tip Putin și aer de interlopi vin spre noi dintr-o mașină de teren lucind în soare. Gazdele noastre.

Alexei ne prezintă apartamentul "pus la punct cu balcon închis", situat pe un deal, într-un mic cartier de blocuri comuniste, din acelea cu poște de tablă în casa scării.

Totul e brici, inclusiv o bucătărie utilată și o mașină de spălat ce urmează să fie abuzată îndelung. Pe fereastră, de după o perdea, se zărește o pată azur – e cel mai magic lac de pe planetă. Și mai stă și locului, nu ca alea văzute din tren.

Lacul Baikal e, poate, unul dintre cele mai fascinante și bine păstrate secrete ale Rusiei. Un fel de lacrimă fermecată oprită din drum pe obrazul însângerat al Siberiei.

Zic însângerat, fiindcă ar fi bine să nu uităm de celebrul lagăr Baikal Amur, o mașinărie precisă de ucis oameni prin înfometare, frig și glonț.

Când vezi lacul perfect de pe deal, printre pini, uiți de toate traumele de prin gări și îți spui că a meritat să le înduri ca ochii tăi să vadă minunea asta. Îți trec brusc toate durerile și te umpli de un soi de energie inexplicabilă. Drept urmare, îți vine să te arunci în el imediat, îmbrăcat.

Despre Baikal se poate scrie mult și bine, fiindcă e o rezervă nesecată de date uimitoare. Pe scurt, lacul ca un frigider, unde, timp de aproape 5 luni pe an, gheața e groasă de 3 metri, are acum, în miezul verii, doar 7 grade și e atât de albastru, limpede și cristalin cum doar în visuri poți visa.

Trăiesc în el peste 100 de specii de bureți, moluște, pești și alte animăluțe care mișună fericite numai aici, printre cele mai faimoase fiind foca de Baikal și peștele Omul.

Muzeul lacului, situat pe strada Akademiceskaya, într-o pădure, nu departe de blocul nostru, îți povestește multe, are acvarii frumoase și o capsulă submersibilă MIR care simulează scufundări la mare adâncime.

În plus, poți căsca ochii la nesfârșit la o focă odihnită, care tot intră și iese din gaura unui perete înotând ba pe burtă, ba pe spate. E fusiformă ca un obuz neexplodat.

Baikal e și cel mai adânc lac de pe planetă, peste 1630 de metri, dar și cea mai mare rezervă de apă potabilă a lumii. Sună incredibil, dar s-a calculat că, dacă toate izvoarele, râurile, lacurile și robinetele planetei ar seca mâine, omenirea întreagă s-ar putea adăpa cu apă potabilă din acest lac în următorii 40 de ani.

Asta, normal, dacă domnul Putin, cel aflat cu mâna pe robinet, s-ar afla într-o zi foarte bună. Eventual, imediat după concediu: anul ăsta și l-a făcut taman în Siberia, lângă un lac de munte, unde a înotat, a pescuit și a cules ciupercuțe din pădure.

Cu Listvianka ne-am lămurit după vreo 4 ore de plimbare. E o Mămăiță reîncărcată, care are absolut toate caracteristicile unei localități de litoral fără prea multă fantezie. Parcă ai ateriza în arena unui circ improvizat.

Cum mergi către centru pe trotuarul de pe malul lacului, cu gândurile întrerupte de mașini ai căror șoferi urăsc limita de viteză, dacă întorci capul spre dreapta te oglindești în ochiul azuriu de apă fix cum le zice Eminescu în poeme, iar dacă întorci capul în stânga, ai niște dealuri printre care intră câteva drumuri, întocmai ca degetele unei mănuși.

Pe aceste dealuri împădurite poți vedea cele mai năstrușnice construcții cu putință, pornind de la căsuțe din lemnișoare fragile, ca din Cei trei purceluși, pensiuni grotești din BCA − făcute cu bani măsurați, deci neterminate, căsoaie grele de interlopi cu merțan negru, până la adevărate castelașe cu turnulețe, dotate cu banya (saună rusească), terasă, piscină lângă lac și tot pachetul.

Printre ele, magazine de tablă și termopan alb ca laptele oferă te miri ce: vinuri, închirieri de biciclete, haleală și, într-o curte, zbătându-se într-o cușcă cu drugi groși, un urs viu pe care îl poți vedea de aproape contra a 200 de ruble, pipi inclus, fiindcă afară este și reclamă la veceu.

Reclama o asigură un urs împăiat, probabil fostul urs viu, lângă care un drojdier așteaptă clienți cu privirea mai cristalină decât adâncimile abisale ale Baikalului. Pas.

Apoi vine centrul, de unde ne-au săltat gazdele noastre interlope. Acolo, pe deal, contra 400 de ruble poți vedea un zoo mic, improvizat, unde fuge bezmetic un pui de urs fugărit de o capră, partener oficial de joacă. Reclama o asigură doi copilași cu părul bălai, care râd în soare ținând de căpăstru un pui de măgar. Pas.

La punctele de informații turistice se vând năstrușnicii despre ture cu vaporașul în care să vezi minunate puncte de interes, cum ar fi: tunelurile prin care trece trenul numit Circumbaikal sau o mocăniță cu care te poți plimba; doar că noi nu mai vrem să auzim de drum de fier, măcar trei zile.

Apoi ai putea să vezi malul celălalt sau chiar celebra Shaman Rock, o piatră ițită din apă, unde cândva, potrivit legendei, a odihnit fundul unui șaman care avea vorbitor cu spiritele. Sau ai putea merge pe Insula Olkhon. Pas.

Toate costă enervant de mult. Și de asemenea oferte m-am lecuit acum 10 ani, în Vietnam, când am pus botul, prima și ultima dată, la un tur organizat pe ceva insulițe. Parcă eram într-a patra, în vizită cu tovarășa la Casa memorială George Coșbuc, nu altceva.

Apoi vine ceva la fel de previzibil, tot pe stânga: o piață de unde se înalță fumul de jertfă al unor șașlâk-uri, de data asta afgane, cu bere la discreție și de multe feluri.

Ne aflăm într-o piață unde sunt de toate, inclusiv pește Omul afumat, nefiresc de scump, precum și nenumărate tarabe cu suveniruri – ode închinate kitschului, plasticului și focilor de Baikal cu ochi lăcrămoși și supradimensionați, prezente în toate formele și culorile imaginabile, până la suprasaturație.

Lângă piață, e trântit un fel de submarin imens din tablă unde se desfășoară, spre deliciul turiștilor chinezi și coreeni ce umblă în cârduri compacte, un show de foci inegalabil: 500 de ruble de om.

Te mai strecori pe drum încă vreun kilometru, printre fum, tarabe, suveniruri, vaporeți cu megafon încercând să te agațe la o tură și, atunci când crezi că Listvianka e gata să-și arate adevăratele farmece, se termină brusc într-o pădure de pini, odată cu drumul asfaltat.

Port Baikal, my love! Mi-a rămas inima la tine!

Cum un grup de șase indivizi nu poate fi ușor de gestionat, ne-am dus care-ncotro. Din vasta ofertă sărăcăcioasă, în cele trei zile de huzur am ales așa:

1) plimbări nesfârșite, uitat la apă și aruncat cu pietre de pe mal, mâncat plov − meniu tipic de Asia Centrală, cu carne de oaie și orez, degustat diverse tipuri de beri reci;

2) ture cu bicicleta împreună cu fiul meu, până am transpirat maxim analizând și fotografiind cu satisfacție cabanele, pensiunile și construcțiile alandala, mulțumit că arată mai rău decât pe malurile lacurilor de la noi;

3) showul de foci, care a făcut absolut toți banii și pe care, dacă m-aș apuca să-l descriu în detaliu, aș putea delira pe pagini întregi;

(Doar atât nu mă pot abține să zic: la un moment dat, dresorul a înfipt un penel în botul unei foci adorabil de deștepte și agile, iar ea a pictat un tablou expresionisto-abstract în culori violente, pe care un chinez, cu gura până la urechi de vesel ce era, și l-a adjudecat la licitație contra a 2000 de ruble. Parcă văd că acum îi atârnă în sufragerie și se laudă cu el musafirilor.)

4) o plimbare lungă de dimineață până la o pensiune secretă de bogătani, preferată de Putin, unde ne-am cocoțat pe o navă cu pânze, ne-am minunat de sculpturile din șuruburi, țevi sau resturi de metal și, mai ales, de luxul interior; (Asta până au început ăia să se uite ciudat la noi și atunci ne-am cărat, de frică să nu ne pună să cumpărăm vreo șampanie scumpă, de dimineață.)

5) revelația popasului de trei zile? Am luat o rablă de feribot și am trecut cu sătenii pe malul celălalt, unde am trăit vreme de câteva ore suspendat în alt timp și spațiu decât cel normal: singur în satul Port Baikal. Parcă aș fi acostat într-o poveste de Cehov.

Drumul în sine a durat cam 20 de minute. Însă îmbarcarea și înghesuirea a vreo 50 de pasageri, 2 camioane și 6 mașini mici la milimetru a luat vreo 40 de minute. Feribotul e o anticărie scârțâitoare, dar tanti care aruncă parâmele pe mal ca pe un lasou e o adevărată și jumătate.

Oamenii coboară ciopor pe mal. Acolo îi așteaptă mașini, căruțe și motociclete cu atașamente dintre cele mai fanteziste.

Într-o lădiță din lemn se leagănă un bețivan blonziu, stând să cadă. O pereche de vârstnici, două jucării stricate, dar vesele, cară cu deplină satisfacție o plasmă. Două frumoase manageriază un copilaș răzgâiat și o iau la pas către centrul satului.

Există un singur drum principal, paralel cu calea ferată Cirkumbaikal, unde, la un moment dat, în gară adastă un tren cu aburi din preistorie, perfect recondiționat.

Peisajul e cumva ciudat, tăiat în felii ferme. Ai, în ordine: lacul de argint în lumina după-amiezii, un cimitir de vapoare care au pierdut bătălia cu rugina, un port mic, un mal, o cale ferată, un drum, case și dealuri abrupte, împădurite. Chiar în vârf, o bisericuță de lemn.

E fermecător. E poetic. E un loc magic, în care m-aș cufunda fără regrete vreme de o săptămână, deși nu pot explica clar de ce. E chestie de atmosferă, de aer, de feeling. Intuiesc doar că fericirea trebuie să fie pe-aici, pe după colț, pe undeva.

Și deodată, de cum intri în sat, iei progresiv seama de toate și începi să înțelegi: există un cu totul alt ritm vital decât pe malul celălalt. Peste sat apasă o liniște de început de lume, de o stranietate fascinantă.

Descoperi detalii: o mașină Lada în fața unei căsuțe cu grădină îngrijită ca-n povești, o motocicletă Ural cu ataș ruginind în iarbă, un mic magazin unde o mână de săteni stau de vorbă petrecându-te cu acea privire care ia seama de prezența unui străin, o tinerică cu privire goală legănându-se într-un părculeț lângă două mătuși care croșetează, două fetițe jucând mâța, treptele impozante ale căminului cultural și bibliotecii sătești.

Apoi vine un soi de bucată cilindrică imensă, parcă desprinsă dintr-o rachetă cosmică picată din văzduh. Și, peste toate, o gașcă de copilași care se joacă pe două barje eșuate și ruginite, exact așa cum ar trebui să se joace toți copiii lumii: dezinhibat, periculos, cu bucuria inegalabilă a acelei clipe unice, înghețate, fără memorie, fără istorie sau îngrijorări viitoare.

Copiii sar în apa rece ca gheața, se cațără pe scări metalice fără avertizări privind norme de siguranță, alunecă, se împing, chiuie și râd. Sunt fericiți.

Mă uit la ei vreo oră, cu senzația că aș putea să mă uit trei, fără să mă plictisesc. Pe una din barje e desenată o inimă lângă care scrie Baikal. Iată limbajul universal al dragostei: Love Baikal!

Și, ca un nevrednic care nu poate traduce în cuvinte această stare de grație, înțeleg în sfârșit, în inima mea, de ce merită iubit un astfel de loc. Totul în jur e poveste. Dar cum poveștii acesteia nu-i pot face dreptate nici cu vorbe, nici cu imagini, poate ar fi momentul să mai și tac, nu-i așa?

Moscova Ekaterinburg Novosibirsk Krasnoiarsk Irkutsk Ulan Ude Habarovsk Vladivostok

Încă nu am ajuns aici...