Cui îi pasă de cinci milioane de români?

Șoferul de Bolt e tânăr, are până în 40 de ani. Are o mașină impecabilă, o Skoda Octavia în care te poți lăfăi în drumul dinspre aeroport printr-un oraș aflat încă în febra alegerii noului primar. Cu masca sub nas, știe când să tacă – tocmai de-aia iei Bolt sau Free Now, să nu fii nevoit să porți conversații pline de conspirații și lecții de viață predate de la volan.

Dar știe și când să vorbească, atunci când oftez că poate voi trăi clipa aia în care să poți traversa Bucureștiul pe o pistă de bicicletă de la un capăt la altul fără să te mai temi de mașini.

Are câteva fire albe în sprâncene și în păr, dar îmi arată cu bucurie de pe telefon o poză cu bicicleta lui electrică (foarte bun model). Dacă ar face asta în timp ce stă pe loc ar fi minunat, doar că tocmai gonește cu 80 km/h spre pasajul de intrare în București. Iar de aici încolo, urma să aflu că nu-i suficient să fii încă tânăr, să conduci o mașină impecabilă pentru o multinațională și să te dai cu bicicleta electrică în weekend ca să fii, de fapt, sincronizat cu ce speră bula în care mă aflu.

Dimpotrivă. Deși n-am intrat în detalii cu privire la vot, e clar că nu-l inspiră câtuși de puțin noul val din politică. De ce? Pentru că liderii săi nu se preocupă de oamenii cu venituri mici, cei care trăiesc de la un salariu la altul, indiferent că e vorba de salarii la stat sau la privat – cu precădere la privat, dacă ne gândim că la stat salariile au tot crescut. Culmea, aceeași reacție am primit-o și de la șoferul de taxi din Cluj, de la chelnerul din București, de la vânzătoarea din Carrefour – și de la mulți alții care muncesc din greu, dar câștigă mult mai prost decât ar spera.

Sunt circa 1,7 milioane de români care muncesc pe salariul minim. Adică pe 1300 de lei net. Circa 80% dintre cei care muncesc NU ajung la nivelul salariului mediu pe economie, adică la cei 3370 de lei care par a fi ceva banal pentru doar 16% dintre românii suficient de norocoși să trăiască într-un oraș mare și să fi ajuns în poziții bine plătite, în general la multinaționale.

Alături de cele aproape 2 milioane de români care muncesc la limita sărăciei se află circa 1,5 milioane de pensionari cu pensii mai mici de 700 de lei brut și circa 1,7 milioane de pensionari cu pensii între 700 și 1300 de lei. Asta era situația înainte de mărirea cu 14% a pensiilor, mărire care nu i-a ajutat prea mult, deși a dublat, se pare, numărul celor cu pensii de peste 5000 de lei.

Și ei au muncit, cei mai mulți dintre ei în condiții extrem de grele, chiar dacă din varii motive nu au contribuit cât trebuie la sistemul de pensii. Cei mai mulți se simt nedreptățiți, nu pentru că ar vrea să aibă pensii mari precum ale celor care au prins contracte de muncă în ultimii 15 ani, ci mai ales pentru că nu-și pot duce zilele cu ce primesc în fiecare lună.

Vorbim, așadar, de circa 5 milioane de români care se află sub limita subzistenței sau se zbat chiar la limita ei. Este irelevant faptul că o parte dintre ei trăiesc din ce mai cresc în grădină sau că, deși au pensii de mizerie, sunt în continuare proprietari de apartamente care valorează zeci de mii de euro. Este foarte relevant însă că traiul lor este unul al unei continue frustrări, în special atunci când văd cum se descurcă cei cu salarii sau pensii care depășesc, fie și cu puțin, circa 2.500 de lei pe lună.

De toți aceștia cine are grijă?

Între 2016 și 2019, conform datelor Eurostat, PSD a scos din starea de deprivare materială severă 1.6 milioane de români. Procentul celor în această situație a scăzut de la 24% la 15%, declara ministrul muncii pesedist anul trecut. Totuși, PSD a făcut asta în special prin redirecționarea banilor de investiții – dacă ne uităm atât la infrastructura mare, cât și la ceea ce se întâmplă în energie și în termoficare, vedem efectele dezastruoase ale acestei măsuri.

Care au fost, însă, efectele la vot?

Dacă ne uităm pe datele de la alegerile locale, vedem că au votat în total 8,4 milioane de persoane. Peste 30% dintre aceștia au optat tot pentru PSD, cam tot atâția pentru PNL (cu circa 4 procente în plus), și abia 9% pentru USR PLUS. Ar fi absurd să credem că toți cei cu venituri mici au votat cu PSD, dar și incorect să-i judecăm pe cei – în special aflați la țară sau în orașele mici – care au votat cu candidații care le-au promis exact ceea ce așteptau: că le vor da.

Că le vor da de mâncare și de băut, că le vor da subvenții, că le vor apăra subvențiile de tinerii ăia răi care au venit să le elimine, că le vor mări pensiile cu 40%, că le vor apăra nevoile și neamul în fața unei perioade extrem de agitate, în care vulnerabili sunt în primul rând nu corporatiștii cu latte la 15 lei și prânz la caserolă plătit prin Glovo, ci milioanele alea de români pentru care și 50 de lei înseamnă enorm.

Realitatea este că miliardele de euro luate cu împrumut și pompate în bunăstarea acestei pături a populației nu au făcut decât să sărăcească țara, privând-o de investițiile necesare pentru ca din ce în ce mai mulți dintre aceștia să trăiască mai bine pe seama economiei, iar nu a împrumuturilor.

Pe de o parte, salturile de salarii și pensii au alinat, temporar, nevoia acută de lichidități a acestei părți a populației. Pe de altă parte, aceiași bani s-au risipit rapid în creșterea de prețuri și în scăderea cursului. Traiul bun rămâne o fata morgana, repet, pentru 5 milioane de români.

PNL a reușit să convingă, cel puțin pentru moment, că e în stare să se ocupe și de timida clasă de mijloc, și de cei aflați în drum spre ea, fără să uite nici de cei săraci. Dar încă șase luni la guvernare în plin val secund al pandemiei, cu un Parlament ostil, s-ar putea să erodeze complet capitalul de încredere primit.

Greșelile se acumulează, iar PSD va ști să creeze un val de ură așa cum a mai făcut-o și în trecut. Din acest motiv, liderii PNL ar trebui să-și dea seama că trebuie să preia inițiativa. Ar fi însă un dezastru dacă ar face-o pe același calapod utilizat de PSD.

USR PLUS nu a reușit, din păcate, să vorbească pe limba acestora, deși se află mai spre centru decât PNL. Nu că asta ar trebui să-i fie menirea – pensionarii nu vor veni din principiu alături de tineri care vorbesc despre optimizare, digitalizare, eficientizare, transparență și alte lucruri care chiar nu îi interesează. Dar milioanele de muncitori – precum șoferul meu de Bolt – care se luptă de la salariu la salariu au mare nevoie de speranță, inclusiv din partea lor.

Dacă vor să sară de cele 9 procente și să conteze realmente în viitorul Parlament, cei din USR PLUS vor trebui să înceapă a învăța să comunice pe limba acestor votanți – și să se preocupe de ei. Să știe să le explice că nu prin mită electorală se rezolvă problema lor, ci prin soluții concrete, ușor de înțeles și de aplicat. Să le pese. Să-i invite să discute cu ei și să-i înțeleagă.

Au cei din USR PLUS un plan coerent și ușor de comunicat cu privire la acești oameni? Știu să le spună, cu subiect și predicat, cum anume vor crea locuri de muncă plătite decent, câte vor fi acestea și care va fi salariul la care să se aștepte? Poate demonstra USR PLUS că este partenerul de guvernare preocupat de bunăstarea acestor milioane de români, fără a da în populismele costisitoare ale PSD?

Dacă se vor preocupa în primul rând de acest lucru, ar putea capta cel puțin un milion dintre cele 5 amintite de mine. Iar asta le va permite să și implementeze, alături de PNL, măsurile corecte și mai ales sustenabile de sprijinire a ieșirii din sărăcie a unor procente importante dintre români. Altminteri, vor rămâne undeva în jurul a 10%. Prea puțin ca să conteze.

În fine, PRO România și celelalte partide aparent de stânga, precum și PMP, pe partea dreaptă a spectrului politic, n-au nici tracțiunea necesară, nici credibilitatea care i-ar putea convinge că se preocupă într-adevăr de cei săraci. Dar există pericolul să folosească limbajul populist tocmai pentru a-și reveni din punct de vedere politic, intrând din nou în Parlament.

Deocamdată, niciunul dintre partidele actuale nu dă semne reale că se preocupă de această pătură a populației. Și nu trebuie să fii de stânga ca să-ți pese.

Iar România trebuie să aibă un plan concret de integrare a acestora în bunăstarea de care se bucură, din păcate, atât de puțini. În lipsa lui, oricât ne-ar fi de neplăcut, România profundă va rămâne mereu tot mai roșie, tot mai retrasă în conservatorism și în nostalgii ușor de manipulat de unii sau de alții.

Planul ăla se face acum și se comunică tot acum. În primăvară va fi prea târziu. Poate că cea mai mare realizare ar fi crearea unei Românii care nu mai merge pe viteze diferite.

Ci una care include măcar o bună parte din oamenii care azi o trag înapoi nu din răutate, ci din disperarea de a fi lăsați în urmă.