Copilul din Patara și Călătoria salvatoare

Voicu Bojan

Oamenii faini

07/08/2026

Lykia Yolu, Antalya, Turcia. Mai 2026.

Există zile cenușii și nesemnificative, care sunt blestemate să cadă în uitare chiar înainte de a se înfiripa cum trebuie, odată cu crăpatul de ziuă. Dacă stăm bine să ne gândim, acestea sunt mai multe decât ne-am dori. Din pricina lor avem uneori impresia că viața ni se scurge printre degete la fel ca apa. Astfel de zile trec, ne petrec și da, cad în uitare. Nimeni nu le regretă, nimeni nu le ține socoteala.

Însă există și zile memorabile, care sunt destinate să ne însoțească tot restul vieții, ca niște repere. Vom povesti obsesiv despre ele și, când nu vom ști încotro să o apucăm, le vom rememora cu o limpezime de cristal, de parcă ar fi fost ieri. Atunci vom putea spune: Ce minune că am putut trăi așa o zi!

Ziua aceasta despre care încă nu știam că se va dovedi memorabilă a debutat în cel mai mundan mod posibil. Culegeam rufele de pe sfoara terasei hotelului, în timp ce priveam în zare cum marea se făcea una cu albastrul cerului. Era ziua perfectă a unui început de vară. Trăiam sfânta împăcare dată de gesturile mici, mecanice, bucuros fiind de un tricou tehnic curat și frumos mirositor. 

Nimeni nu ar fi putut anticipa desfășurarea acestei zile și importanța crucială a sincronizării temporale. A fost o zi în care minutele au jucat un rol esențial, la fel ca toate micile întâmplări ce au precedat marea întâmplare nebănuită care avea să ne zdruncine puțin viețile.

În acest joc sunt patru personaje, o formulă îndelung testată de-a lungul anilor. Pe cel poreclit Il Professore îl vom numi simplu M. Cel care cândva în Sicilia s-a procopsit cu porecla de Don Tomaso Gamberone va fi T. Cel care se prezintă mai mereu drept Belu ca Cimitirul este H. Iar V., cel care scrie acestea, poartă diverse nume în funcție de context, ultimul fiind Fratele Miriapod, deoarece este singurul fericit care în această călătorie folosește bețe de trekking, spre invidia mărturisită a tovarășilor săi de drum.

Cei patru ghiauri se află acum undeva în Anatalya, în sud-vestul Turciei. Nu la un ultra all inclusive cum le place de obicei românilor, ci pe un drum de lungă distanță care se cheamă în turcește Lykia Yolu (Lycian Way). Sunt angajați într-un soi de ultramaraton de aproape 200 de kilometri. Drumul e însă împărțit în etape și nu e deloc pentru oameni neantrenați, fiindcă e o zonă muntoasă ce înregistrează mari diferențe de nivel. Au pornit din Fethyie și ținta lor e orașul Kaș. 

Vechea civilizație liciană a populat aceste meleaguri prin secolul al II-lea î.Hr., înainte de a fi asimilați de perși, greci și bizantini. Este o civilizație fantomă care, se pare, a pus bazele democrației așa cum o știm azi. În plus, era o societate matriarhală, avea un cult pentru strămoși și pentru viața de apoi, dovadă fiind sarcofagele somptuoase din piatră peste care poți da în câte un crâng uitat de lume, de unde se vede frumos în zare coasta abruptă a Mediteranei cu golfuri și plaje, mereu străjuită de pini seculari. Mare nostrum, așa o numeau romanii. 

Drumul Lyciei e o lungă și complicată poveste despre istorie și geografie, dar nu pentru o astfel de lecție va rămâne pentru totdeauna în memoria noastră, ci pentru cu totul altceva. Iar acel ceva neștiut se află undeva înainte, la aproape cinci ore distanță, nu departe de orașul-port Patara, destinația noastră de azi.

Sâmbătă 30 mai, ora 7.46 dimineața. Gavuraðýlý, Lykia Hotel.

V. primește un mesaj de la prietenul Ediz, turc de Capitală: „Zi-le turcilor fonetic fix așa dacă vrei să-i dai pe spate și poate să te invite la masă: Kurban Bayramînîz Mubarek Olsun”. Tradusă urarea înseamnă Ospăț fericit cu ocazia Sărbătorii Jertfei. Nu aveam habar atunci când planificaserăm călătoria că ne vom nimeri chiar de Eid al-Adha, una dintre cele mai importante sărbători islamice. Aceasta onorează decizia patriarhului Ibrahim / Avraam de a-și sacrifica fiul la porunca lui Allah / Dumnezeu.

Povestea e complicată și conține o serioasă doză de absurd, la fel ca mai toate istoriile din Vechiul Testament. Pe scurt, Dumnezeu îl anunță brusc pe supusul său Avraam că va deveni tatăl unei mari națiuni. Existau însă niște mici probleme. Avraam are 99 de ani, iar soția sa Sara, cu nouă ani mai tânără, nu a putut avea niciodată copii. Nu e defel de mirare că, atunci când Atotputernicul o înștiințează că va rămâne însărcinată cu Isaac, femeia pufnește în râs. E singurul om care i-a râs în față lui Dumnezeu fără să pățească nimic.

Colac peste pupăză, lui Dumnezeu îi mai vine o idee neobișnuită – să testeze loialitatea robului Său Avraam, poruncindu-i să își aducă fiul preaiubit făcut la bătrânețe drept jertfă pe un altar de pe Muntele Moria, azi cel mai disputat loc de către cele trei mari religii – iudaism, creștinism și islam. Conform tradiției, acest altar se află situat lângă Domul Stâncii, ce strălucește ca o pepită din aur deasupra vechii cetăți a Ierusalimului, în poate cel mai venerat loc al musulmanilor după Mecca și Medina.

Scena descrisă în Cartea Genezei este teribilă. Confuz și în sinea lui revoltat, Avraam urcă muntele alături de Isaac, cel mai prețios fiu al său, ducând în spate lemnele pentru jertfă. Suspansul crește. Doar că, atunci când îl pune pe băiat pe altar și ridică mâna cu pumnalul, un înger îl oprește și îi oferă drept substitut un berbec ce aștepta cuminte într-un hățiș. Tânărul scapă cu viață, iar acest lucru merită celebrat. La fel precum încredințarea totală a lui Avraam în acest Dumnezeu ciudat și greu de apucat. 

După aproape 2.000 de ani, așa cum au spus profeții, scena jertfei lui Hristos-Mesia, Cel chemat să ridice păcatele lumii, se va relua altfel și în alt loc, însă de această dată nici un înger nu o va opri. Dar aceasta e o poveste mai lungă și chiar mai complicată.

Iată de ce cu ocazia sărbătorii Kurban Bayrami există la turci obiceiul sacrificării unui animal în amintirea scenei din vechime. Această jertfă e urmată de un ospăț / bairam în familie, o parte din hrană fiind destinată săracilor. Sărbătoarea ce ține aproape o săptămână implică rugăciuni, împăcări, o grămadă de musafiri (cuvânt turcesc), petrecere, călătorii, iar tinerii obișnuiesc să sărute mâna dreaptă a părinților și apoi să o ducă la frunte în semn de mare respect.

Ora 8.52. Hamish povestește despre nepoți

Micul dejun s-a terminat și acum cei patru prieteni sorb ultimele ceaiuri înaintea plecării. Temperatura e perfectă, la fel ca în fiecare zi – undeva între 18 minima și 25 de grade maxima. Hamish, proprietarul unui hotel foarte șic, e un turc ușor atipic. Are în jur de 50 de ani, e mic de statură și îndesat. Posedă o burtă scoasă cu mândrie la înaintare și are mâinile parcă un pic prea scurte. Are părul roșcat, e pistruiat și vorbește o engleză fluentă, fiindcă a locuit mulți ani în Olanda. Și-a construit hotelul în coasta muntelui, pe o vale înverzită, cu vedere la mare. 

Pe terasă se înalță o casă simplă, albă, cu un etaj. Acolo Hamish locuiește împreună cu noua lui soție, o cumnată, soțul ei și o droaie de prunci. Zecile de papuci de la intrare mărturisesc despre foiala dinăuntru. Jovial și comunicativ, Hamish apare din casă cu un prunc de vreun an pe care îl ține în brațe sprijinit de șold. Înainte de a ne despărți, povestește.

„Știți, eu mai am doi copii mari căsătoriți, fiecare pe la casa lui. Oricât i-am rugat să-mi facă nepoți, nu m-au ascultat. Cel puțin deocamdată. Așa că, într-o bună zi, m-am hotărât să mi-i fac singur (râde). Mi-am luat o nevastă mai tinerică și uite, acum am trei nepoței ai mei. Ăsta e cel mai mic. Adevărul e că îmi plac copiii foarte mult. 

Dar, hai să vă zic despre drum. Azi aveți o etapă interesantă, poate cea mai lejeră de pe tot traseul. În sensul că nu aveți munți de urcat. Trebuie să coborâți până dați de mare, apoi drumul merge 11 kilometri pe o plajă aproape pustie. E de fapt cea mai lungă plajă de nisip din toată Turcia. Doar că, la un moment dat, nu departe de Patara, veți da de un râu care se varsă în mare. Eșen se cheamă. În Antichitate se numea Xanthos, după numele capitalei Lyciei. Practic, râul ăsta separă Antalya de provincia Muðla, unde suntem acum.

Cum de zece ani nu a plouat atât de mult ca în primăvara asta, mă aștept ca apa să aibă un debit serios, deci râul va fi imposibil de trecut. Așa că ori mergeți câțiva kilometri în amonte până dați de un pod, ori căutați o șalupă care să vă treacă. Ar trebui să fie una pe acolo, mai mult ca sigur... Trecerea costă cam 200 de lire de om, dar salvați vreo cinci kilometri de umblătură. Allah să vă însoțească și vă mai așteptăm pe la noi.”

Ora 10.18. M. își amintește de „aripile de dimineață”. 

Cei patru pornesc la drum în grup compact, ca de obicei. V. și-a pliat bețele și le-a legat de rucsac. După zile întregi de umblat sus-jos pe poteci înguste pe munți, printr-o vegetație tipic mediteraneană care parcă e anume făcută să te enerveze, să te zgârie, să te înțepe sau să ți se agațe enervant de tricou și ciorapi, toți visează acum la umblatul desculț pe nisip și la valurile mici și răcoroase ale mării. Și bineînțeles, la o baie când se va face puțin mai cald.

M. deschide dimineața cu o meditație la Psalmul 38 din care se apucă să citeze din memorie. Ideea frumoasă se leagă de elanul pe care o nouă zi îl aduce înaintea omului trecător, care se simte înaripat și înălțat, gata să se revadă cu Cel Preaînalt oriunde, chiar și pe malul mării, spre care tocmai ne îndreptăm. Citatul exact în ediția sinodală a Bisericii Ortodoxe sună așa: 

„De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.” 

După câțiva kilometri buni pe această plajă cu adevărat pustie ce pare nesfârșită, grupul începe încet să se răsfire. H. mărește pasul și în scurt timp devine un punct undeva în zare. E urmat de M., apoi de T., la câțiva pași în spate. V. încheie plutonul. Fotografiază formele abstracte ale rădăcinilor aduse de mare de cine știe unde. Tot ce se aude e vântul și sunetul hipnotic al valurilor. Și poate foșnetul ușor al aripilor de dimineață, care mână prietenii printr-o nouă zi lipsită de orice griji, aproape de perfecțiune.

Ora 11.28. T. își ascultă corpul și se aruncă în mare

H. s-a oprit și își așteaptă tovarășii. Cei patru se regrupează în jurul unei rădăcini aduse de apă. T. zice că acum la bătrânețe a învățat să asculte mai mult de glasul șoptit al corpului său. Acesta tocmai i-a comandat o pauză de baie. Așa că, fără să aștepte aprobarea cuiva, T. se dezbracă, aleargă spre mare și se aruncă cu capul într-un val, în stilul lui binecunoscut. Începe să înoate spre larg. În scurt timp devine un punct înspumat, undeva destul de departe de țărm. 

Cei trei nu sunt tocmai convinși de idee, în special M., care zice că el ar fi preferat pauza de baie mai încolo, peste vreun ceas, două. O vreme stau așa, nehotărâți. E o briză destul de puternică și senzația de căldură se cam risipește. În cele din urmă, H. îl urmează pe T. care chiuie în depărtare, își cheamă tovarășii și se jură că apa e grozavă. M. și V. li se alătură nu foarte convinși. Apa e destul de rece, dar în scurt timp începe să le placă. Înoată cu toții alandala, tot mai spre larg, unde nu mai sunt valuri și apa se unduiește ușor. Plutesc așa o vreme, ca niște meduze fericite.

La întoarcerea pe țărm, V. își amintește de ceva care îl tulbură. Deși Mediterana pare azi destul de calmă, curentul e atât de puternic, încât face revenirea la mal de-a dreptul dificilă. Dacă ar fi citit corect semnele mării, ar fi înțeles. Când limbile albe, lăsate de valuri pe nisip nu sunt deloc uniforme înseamnă că există curenți submarini, în ciuda aparenței de calm a suprafeței. Unele zile pot fi pe cât de superbe, pe atât de înșelătoare.

V. pățise ceva asemănător în Cuba, undeva între Havana și Varadero, pe o plajă la fel de nesfârșită și pustie ca aceasta. Se petrecea cu ani în urmă. Se afla acolo tot împreună cu M. care se întinsese pe nisipul cald cu mâinile sub cap. Era limpede că urma să tragă un pui de somn, după cum avea obiceiul.

Marea Caraibilor era atunci destul de agitată, chiar un pic amenințătoare. Dar cum V. făcuse mai bine de zece ani de înot, nu a stat prea mult pe gânduri și s-a aruncat. În câteva minute doar, s-a trezit suspect de departe, în larg. Să se întoarcă direct pe unde venise, nicio șansă. Valurile mari și înspumate erau puternice, iar curenții îl împingeau tot mai departe. Să strige după ajutor ar fi fost nu doar jenant, ci complet inutil. Vacarmul era prea mare. 

Nu-i venea să creadă ce se petrecea. În urmă cu doi ani, nu foarte departe de aici, fusese cât pe ce să moară electrocutat de o meduză veninoasă. Șocul a fost atât de puternic, încât nu a mai știut unde se află plaja. Noroc cu prietenii care l-au transportat la urgență într-o căruță trasă de un cal bătrân. Cum adică să-ți dea doamna cu coasa târcoale de două ori în același loc? Ce glumă sinistră! 

Și-a stăpânit panica și a făcut ce știa că trebuie într-o astfel de situație limită. A depășit granița locului unde se sparg valurile în larg, iar de acolo s-a apucat de înotat. Calm și constant, ca să nu piardă energie. Cu respirație la două brațe și ochii spre plajă. A avut nevoie de mai bine de o oră de înot oblic, oarecum paralel cu țărmul, pentru a ajunge să simtă din nou nisip ferm sub tălpi. 

S-a prăbușit pe mal mai mult mort decât viu. A zăcut o vreme cu ochii la cer, mulțumindu-i. Ieșise din apă la aproape un kilometru distanță față de locul în care intrase. Tocmai scăpase de periculosul fenomen numit rip current. Cam zdrobit de oboseală, a ajuns la M. L-a trezit. Primele lui cuvinte au fost: „Gata, plecăm? Mă tem că am ațipit un pic.”

Ora 11.53. M. povestește despre moarte

Băieții au ieșit din apă și, în timp ce se îmbrăcau, au vorbit despre curentul neașteptat de puternic. Fenomenul e des întâlnit primăvara târziu. M. și-a amintit de ziua când doi prieteni ieșiți la scăldat într-o zi caldă muriseră înecați în râul Mureș, undeva nu departe de Cugir. Era pe atunci adolescent aflat în vacanța de vară. Se afla la sapă în țarina părinților. Un cioban a strigat de pe deal că este o problemă în apă. Când M. a alergat la râu să încerce să-i salveze, băieții dispăruseră fără urmă, trași la fund de un vârtej. I-au găsit trei zile mai târziu undeva departe, în aval. 

După câțiva ani, moartea l-a curtat pe însuși M. în același râu. Tot sărea în apă de pe o salcie când, deodată, a simțit cum un curent puternic îl trage spre fund. Imediat și-a amintit de cuvintele ciobanului: „Copile, dacă te prinde un vârtej, nu te opune. Dacă te sperii și încerci să-l înfrunți, te va ucide negreșit, fiindcă e mult mai puternic decât tine. Lasă-te moale, tras până jos, la fundul apei. Când simți pământul sub tălpi, te împingi puternic în lateral și atunci scapi, altfel nu”. A făcut întocmai.

Cei patru au plecat tăcuți mai departe. Povestea i-a pus pe gânduri. Undeva înainte marea din albastră se preschimba într-o nuanță cenușie, stranie. Nu peste multă vreme au ajuns la gura de vărsare a râului Eșen. Era într-adevăr un râu serios, aparent imposibil de trecut. Paralel cu țărmul se afla o șosea pustie, străjuită de vegetație. Capătul ei se termina exact în malul erodat. Dalele din piatră erau rupte și căzute. În jur, nici urmă de vreo șalupă. 

S-a instaurat un scurt moment de confuzie și deodată, fără să o spună careva ceva, cei patru s-au risipit care încotro.

Ora 12.28. Copilul din Patara

Lui H. i-a sunat telefonul. Niște prieteni voiau să facă o rezervare pe terasa restaurantului său din Cluj. Cu căștile în urechi, s-a apucat de vorbit. M. a dispărut după un pâlc de trestii undeva înspre mare. T. a plecat spre râu să-i testeze adâncimea, întrebându-se dacă nu cumva l-am putea trece. Nu puteam. În plus, aveam cu toții rucsacuri. 

V. a văzut printre vegetație, undeva în amonte, un vârf de barcă. S-a îndreptat să verifice dacă nu cumva e pe acolo cineva care să ne treacă apa. După trei pași, a călcat într-un spin. S-a oprit să-l smulgă din talpă în timp ce un altul îi intrase adânc în piciorul de sprijin. Nu fusese o idee bună să umble desculț pe acolo. 

Și-a pus sandalele, iar când a dat să meargă mai departe, a auzit țipete undeva în spate. S-a întors să vadă ce se întâmplă. Nu departe de o limbă de nisip aflată de pe malul drept al râului, sub o salcie, stătea o masă întinsă, gata pregătită pentru prânz. Salata proaspătă de roșii și castraveți era acolo, la fel câteva castronașe de cacik, versiunea turcească a sosului de tzatziki grecesc. Doar că în jurul mesei era complet pustiu.

V. a observat printre crengi agitație pe mal. N-a priceput ce se petrece. Prima impresie a fost că niște oameni se joacă ceva cu copiii. Păreau să fie vreo șapte copii de diferite vârste. Se aflau și câteva femei cu năframe, îmbrăcate tradițional cu șalvari și rochii lungi care strigau și agitau mâinile în aer, de ziceai că joacă volei. A ajuns la țărm unde l-a regăsit pe M. Stătea alături de o mână de bărbați foarte agitați care arătau ceva înspre mare. T. înota undeva spre larg, unde se afla un bărbat care striga cumva nefiresc, a disperare. 

Au trebuit să treacă niște secunde grele până când V. să priceapă că cineva se afla pe punctul de a se îneca. Și nu, nu se juca nimeni pe malul râului, ci toți cei de pe mal strigau și vociferau panicați. O femeie s-a prăbușit în genunchi. A luat nisip în pumni, apoi și-a pus fața în el, imitând gestul spălării pe față dimineața. Alte două femei încercau să o ridice. Nu puteau. Copiii plângeau și se mișcau haotic în jur. Bărbații ridicau mâinile spre cer, implorându-l pe Allah. Era un vacarm general și toți păreau să-și fi pierdut orice urmă de luciditate. 

Au trecut minute bune până l-am zărit pe T. întorcându-se greoi spre țărm. Bărbatul din apă se ținea ferm de umărul lui. Pe sub apă, trăgea ceea ce părea a fi un copil. Îl ținea strâns de o mână. Când a ajuns la apă mai mică l-a luat în brațe. Copilul avea în jur de opt ani și era complet inert. Avea buzele vineții, o dâră albă de salivă îi curgea pe frunte și ochelarii albaștri de înot îi atârnau legați de gât. 

Era clar că, pe nebănuite, curentul îl trăsese în larg în timp ce se juca. Intrase în apă în cel mai prost loc cu putință, fiindcă acolo curenții puternici ai râului se întâlneau cu cei ai mării. Locul era plin de aluviuni și mâl și, după cum a spus T. ulterior, era imposibil să găsești nisip ferm. Când însă a simțit că iese din mâl și a atins pământul cu picioarele a știut că vor răzbi la țărm.

Copilul fusese scos din apă și acesta era un pas important. Doar că mâinile, picioarele, capul i se legănau alandala. Omul care sărise să-l salveze s-a prăbușit în genunchi, tușind și plângând de emoție. Părea complet extenuat. Larma din jur creștea în intensitate. De după o dună de nisip a apărut și H. cu o figură confuză. Se vedea că încă nu pricepe despre ce e vorba.

M. a luat imediat în brațe copilul ce afla în stop cardio-respirator. A început să-i facă masaj cardiac. Le spunea celor din jur să aducă niște zahăr, dar nimeni nu pricepea nimic. H. le-a scris traducerea pe telefon. Degeaba. M. l-a apăsat apoi ușor pe abdomen și băiatul a vomitat niște apă, însă era la fel de inert. Avea ochii întredeschiși, era moale precum o cârpă și nu prezenta vreo urmă de semne vitale. 

T. și-a amintit cum diriginta lor le-a explicat în clasa a șasea cum se face respirația gură la gură. Copiii au râs, dar el a ținut minte. Așa că l-a prins pe băiat cu degetele de nas și a început să-i sufle aer în plămâni. Oamenii priveau scena la fel de inerți, dar cu sufletul la gură. Fața mamei copilului era plină de nisip. Plângea isteric. După o vreme, ca printr-un miracol, copilul a deschis ochii larg, apoi a tras adânc aer în piept cu un șuierat ce semăna mai degrabă cu un oftat prelung. Dintr-o dată, s-a făcut liniște.

M. îl ridicase acum în brațe în poziție verticală. Cei din jur încercau să-i vorbească. Băiatul nu avea nici o reacție, doar privea undeva în gol. Dar începea încet să respire singur, sacadat. În cele din urmă, M. a plecat cu el în brațe la umbră spre masa de sub sălcii urmat de toți. Nu se putea comunica nimic cu nimeni, în nici o limbă. H. le-a scris oamenilor în traducere pe telefon să sune imediat la urgență. Între timp, copilul dădea tot mai multe semne de viață. Nu avea nimeni habar câtă vreme stătuse sub apă. Era hipotermic și tremura ușor. Privirea lui însă era acum ceva mai focalizată. A mai vomitat niște apă.

Ambulanța a sosit relativ rapid. Două doamne paramedic mărunțele și hotărâte, cu mișcări foarte precise, l-au preluat pe băiat. L-au împachetat imediat într-o folie termică, i-au pus o perfuzie și l-au întins în pat. Băiatul clipea rar, cu ochii în tavan. Au confirmat că da, copilul e practic salvat și totul va fi bine. Avea să fie monitorizat până a doua zi, când va fi redat familiei.

Cei patru prieteni au respirat ușurați. S-au privit unul pe altul, tăcând. Sincronizarea fusese perfectă. Dacă se lungeau la încă un ceai cu Hamish, întârziau cu scăldatul sau găseau imediat o barcă, poate ar fi ratat întâlnirea de pe mal și bietul copil ar fi murit. Sau cum ar fi fost oare restul călătoriei lor dacă ar fi asistat la drama acestei familii? Așa însă, vor povesti despre miracolul aducerii la viață a acestui băiețaș anonim turc, tocmai cu ocazia marii sărbători a sacrificiului. O jertfă adusă mării ce, din fericire, nu a avut loc.

Cu un zgomot sec, ușa glisantă a ambulanței s-a închis ca o cortină peste toată scena. În jur, toți erau confuzi și, cu priviri pierdute, vorbeau amestecat, cu glas înalt. Mama suspina în continuare cu capul și mâinile lipite de ușa mașinii. Nisipul îi stătea în continuare lipit de față.  Un bărbat masiv, apărut de nicăieri, le-a făcut celor patru străini semn să-l urmeze. Când să se îndepărteze de familia ce suspendase fără voie tot bairamul de Kurban, i-a urmat un alt bărbat ce părea a fi tatăl copilului. L-a plătit pe barcagiu să-i treacă râul și prin semne a dat de înțeles că vrea să știe de unde vin. Cine sunt cei doi îngeri pricepuți la resuscitare pe care Allah în marea Sa îndurare i-a făcut să răsară ca din pământ? 

„Aha, Romania… Hagi, Lucescu…” S-a luminat, a dus mâna la inimă a mulțumire și a zâmbit stins.

Ora 13.47. Plaja din Patara

După zece minute de la trecerea râului, prietenii călcau din nou pe nisipul moale ce ducea spre capătul celor 11 kilometri, tocmai spre Patara Plaji, cum spun turcii. S-au răsfirat din nou, fiecare cu gândurile lor. Au trăit împreună un fapt uimitor, iar acum fiecare încerca să-l filtreze prin propriile gânduri. Au fost martori îndeaproape cum moartea a fost alungată pentru a face loc vieții.

După atâta amar de pustiu începeau să-și facă apariția oameni, umbrele, colace, pături. Copiii fugeau spre mare și apoi fugeau înapoi de valuri, în vreme ce părinții se bucurau de sărbătoare și de ziua nespus de frumoasă. Nimeni nu putea bănui tragedia ce fusese atât de aproape să se petreacă cu doar câțiva kilometri mai încolo.

În cele din urmă, cei patru au ajuns la capătul plajei. Orașul antic Patara, unde aveau cazarea, se afla la câțiva kilometri buni depărtare de țărm. Doar că acum nu se grăbea nimeni, nicăieri. Băieții s-au aruncat din nou în apă, s-au amestecat cu oamenii fericiți și au plutit o vreme în larg, înotând lejer și pe săturate. Acum apa era perfectă și nu era nici urmă de curenți. 

Apoi, s-au tras la umbra unei terase cu mese mari din lemn și au ciocnit câte o bere Efes rece de tot, cinstindu-se cu urarea clasică evreiască L’Chaim! Aceasta se potrivea cel mai bine întregii povești: Pentru viață!