Cinci capodopere la 50 de ani (I)

1968. Statele Unite continuă războiul din Vietnam, în ciuda manifestațiilor pacifiste din țară. În Franța, un grup de opt studenți ocupă Universitatea Nanterre, iar câteva luni mai târziu, peste un milion de persoane vor protesta la Paris. Grupul Baader-Meinhof aruncă în aer două supermarketuri din Germania Federală. Martin Luther King Jr. este asasinat. Are loc primul transplant de inimă. Biserica Catolică respinge, din nou, contracepția. Divizii de tancuri ale Uniunii Sovietice, susținute de trupe din Bulgaria, Ungaria, Polonia și, parțial, din RDG, ocupă Cehoslovacia; România și Albania nu intră în joc. Festivalul de la Cannes se suspendă din cauza protestelor din Franța.

Din acest an atât de tulburat, rămân capodopere cinematografice peste care nu se vede că au trecut deja cinci decenii. Am ales zece dintre ele, pe care le voi prezenta în două episoade.

*

Leul în iarnă (The Lion in Winter)

Dacă ai prejudecăți privind filmele cu bărbați în izmene care declamă ca acum 100 de ani, dar te dai în vânt după "House of Cards" și alte intrigi politice, prima ecranizare a piesei lui James Goldman despre relația conflictuală dintre Henric al II-lea (Peter O'Toole) și Eleanor de Aquitania (Katharine Hepburn) s-ar putea să fie exact ce nu ai căutat, dar ți-ar prinde bine.

Suntem la începutul mileniului al doilea, la Chinon, pe Valea Loarei, iar regele Angliei își scoate din nou regina din temniță pentru "poza" de familie aferentă unui Crăciun fericit. Numai că familia are alte lucruri de împărțit.

Henric și Eleanor trag toate sforile politice și afective ca să decidă care dintre cei trei fii va prelua tronul: mezinul John, un adolescent inept, dar favoritul tatălui pentru loialitatea lui ușor de manipulat, Richard (Anthony Hopkins), preferatul mamei, dar un comandant îndărătnic... sau, de ce nu, Geoffrey, omul politic par excellence, pregătit să-și atingă scopul prin orice mijloace.

În ciuda zoom-urilor care te pot scoate din minți, schimburile de replici dintre O'Toole și Hepburn (în rolul care i-a adus al treilea Oscar), scurte și tăioase, calculate, reci sau pătimașe, ironia acidă combinată cu sentimentalismul grandios și explozia de final fac ca "Leul în iarnă" să fie unul dintre acei improbabili bunici cool pe care ar trebui să-i întâlnești măcar o dată.

Pentru că unde altundeva mai poți gusta replici ca "Oh, purcelușii mei, noi suntem originea războiului!", "Avea mintea lui Aristotel și corpul păcatului capital" sau "Într-o lume în care tâmplarii învie, totul e posibil!"?

Reconstituirea

E unul dintre locurile în care poți să revii ori de câte ori simți că definițiile unor lucruri elementare, ca libertatea, curajul sau abuzul, par să-și piardă contururile clare.

Doi tineri, Ripu (Vladimir Găitan) și Vuică (George Mihăiță), sunt forțați să joace într-un film ce reconstituie seara în care, după ce au băut câteva pahare, s-au încăierat într-un bar, au distrus o baracă și au spart capul unui barman. De aici începe.

Turnat la începutul regimului ceaușist, filmul lui Lucian Pintilie vorbește cât se poate de deschis despre mecanica autorității și reducerea individului la condiția unui instrument care, după ce e folosit, devine indiferent sistemului.

În același timp, "Reconstituirea" este și povestea diferitelor fețe ale complicității și ale neputințelor individuale și colective, care ne fac să nu oprim tăvălugul răului (sună cunoscut, nu?). Putem apela la acest film și ca o contrapondere pentru anumite reconstituiri delirante din Anul Centenar.

Chiar dacă, azi, e considerat unul dintre cele mai bune filme românești din toate timpurile, "Reconstituirea" era, pentru Lucian Pintilie, începutul unei mari sincope în cariera sa cinematografică, și momentul în care, după cum spunea chiar el, a conștientizat că nu (se) poate conviețui cu regimul comunist.

2001: Odiseea spațială (2001: A Space Odyssey)

La începutul lui aprilie 1968, în cinematografele din Statele Unite rulau două filme care vorbeau despre un posibil viitor al omenirii.

Primul propunea un scenariu în care planeta era luată în stăpânire de maimuțe. Filmul dominase box office-ul la lansarea din februarie și avea să-și construiască o franciză care durează și astăzi.

Cel de-al doilea venea cu promisiunea unei noi conștiințe universale, care va ridica omul dincolo de limitele sale. Era hipnotic și de neînțeles pentru mulți dintre spectatorii săi, iar succesul lui, în acel moment, a depins de un joint. Mai mult, era o experiență încheiată, care nu avea nevoie de continuări sau reproduceri.

Acesta e instantaneul retrospectiv al scenei SF care conținea, în același timp, "Planeta maimuțelor" și "2001: Odiseea spațială".

Capodopera lui Stanley Kubrick și a lui Arthur C. Clarke este titlul care îți vine cel mai des în minte când vorbești despre cele mai influente filme sci-fi ale tuturor timpurilor, alături de saga Războiul stelelor.

De la monolitul a cărui apariție declanșează saltul evolutiv către apariția omului, până la copilul cosmic care-i va urma ultimului individ uman, Kubrick pune în imagine tot ce și-a imaginat Clarke, într-un stil care continuă să stârnească admirația cineaștilor.

Spațiul și timpul sunt grandioase, misterul monolitului nu se trădează nici astăzi pe deplin, despărțirea de computerul HAL 9000 rămâne una dintre necunoscutele dilemelor morale privind inteligența artificială, iar Odiseea continuă să fie un trip pe care-l poți avea și fără halucinogene.

Copilul lui Rosemary (Rosemary's Baby)

Dacă am recunoaște că există "horror-ul contraceptiv" (care presupune copii prezentați ca purtători ai răului), filmul lui Roman Polanski ar putea fi încoronat ca regele acestui sub-gen al peliculelor de groază.

Când începe, totul pare roz și diafan. Un cântec de leagăn, doi tineri – Rosemary (Mia Farrow) și Guy (John Cassavetes) – se mută într-un apartament nou dintr-o clădire liniștită și, cum nu-i sperie nici chiria, nici indicele ROBOR, se pregătesc să aibă un copil.

Pentru că Guy începe să aibă, accidental, succes în cariera de actor, Rosemary stă mai mult singură acasă, sub atenta supraveghere a vecinilor Minnie și Roman Castevet.

Izolată de viața anterioară și redusă la statutul de purtătoare a unei sarcini care îi dă motive de anxietate, tânăra începe să suspecteze că o forță necunoscută, și nu neapărat binevoitoare, este interesată de viitorul său copil.

Filmul e un clasic fără sperieturi facile, fără creaturi care sar de după ușă sau corpuri ciopârțite. Elegant și halucinant ca tapetul de pe pereții anilor '60.

Ora lupului (Hour of the Wolf / Vargtimmen)

Lăsați "Shutter Island" și alte titluri recente despre slăbiciunile minții și dați o șansă acestui halucinant film al lui Ingmar Bergman, despre dispariția misterioasă a pictorului Johan Borg (Max von Sydow), repovestită de soția sa, Alma (Liv Ullmann).

Având jurnalul lui ca ghid, Alma încearcă să înțeleagă tulburările soțului său și efectul pe care l-a avut asupra lui Johan așa-zisa oră a lupului, perioada din noapte în care, potrivit nordicilor, se nasc și mor cei mai mulți oameni, iar coșmarurile devin reale.

Johan este un bărbat consumat de propriii demoni (un bărbat în negru, un om-pasăre sau o bătrână care-și scoate fața odată cu pălăria) și de dorințe încă vii (cea pentru Veronica Vogler, una dintre fostele sale iubite).

"Ora lupului" e un deliciu vizual și are o ambiguitate a poveștii care vă va ține în priză până la final.

*

"2001: Odiseea spațială" și "Copilul lui Rosemary" pot fi văzute pe Netflix. "Reconstituirea" este disponibilă pe DVD.

Offscreen

Ucraineanul Serghei Loznița se întoarce săptămâna aceasta în cinematografe cu "O creatură delicată", selectat anul trecut în competiție la Cannes.

Adaptat liber după "Sfielnica", povestire publicată de Dostoievski în a doua parte a secolului al XIX-lea, scenariul vine în Rusia contemporană pentru a descrie aceeași stare de sufocare, violență continuă și dezumanizare.

O femeie călătorește în Siberia pentru a-și căuta soțul închis într-un penitenciar din zonă. Drumul e presărat cu apariții grotești și situații absurde, fie înscrise în realitatea rusească, fie în mult mai politizata secvență de coșmar din final.

"O creatură delicată" e mai coerent decât "Donbass" − cel mai recent film al lui Loznița, care a rulat în România la începutul verii , dar mult mai static și mai previzibil în descrierea Rusiei ca un infern contemporan.

Matthew Weiner, creatorul seriei "Mad Men" (care i-a adus nouă premii Emmy și două premii BAFTA), lansează în 12 octombrie o nouă serie, "Romanovii" (The Romanoffs) − 8 episoade despre diferite personaje care se cred descendenți ai țarilor Rusiei.

Distribuția este promițătoare (Christina Hendricks, John Slattery − Mad Men, Isabelle Huppert – Elle, Aaron Eckhart − The Dark Knight, Diane Lane − Unfaithful), iar subiectul fascinează de 100 de ani încoace.

După "Explained", Netflix continuă direcția seriilor "educative" cu "Follow This", care cuprinde reportaje despre subiecte la zi, realizate în colaborare cu redacția BuzzFeed.

Chiar dacă au un format fix − cu episoade care nu depășesc 18 minute și construcții-șablon −, discuțiile despre teme precum nevoia de stimulare afectivă monetizată pe internet prin clipurile ASMR, drepturile bărbatului, identitatea de gen și pericolul fenomenului fake news în mediul audiovizual pot fi puncte de pornire pentru demersuri de gândire critică, chiar de la nivelul liceenilor (pentru că seria e destinată unui public peste 16 ani).

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează