Pintilie, sfârşit de carnaval

Daniel Iftene

Redactor

Există, spre finalul filmului „De ce trag clopotele, Mitică?”, o secvență superbă, amestec de emoţie şi umor, în care toate măștile epuizate după noaptea de carnaval se strâng în jurul catafalcului improvizat într-un staul, ca să primească, în tăcere, vestea morții lui Mitică.

Așa îți poți închipui, în spiritul lui Lucian Pintilie, tsunami-ul de lacrimi de la posturile tv care au perfecționat rețeta necroloagelor.

Între timp, cei care s-au hrănit cu filmele lui vor rămâne cu imaginea unui om discret care, asemeni lui Vuică la finalul „Reconstituirii”, mai are puterea și curajul să iasă din lume cu un râs nebunesc și cu un ultim „Mă doare, mă! Mă doare-n…”.

Lucian Pintilie, alături de alte nume ale generației ’60, a schimbat fundamental teatrul și cinematografia de la noi, ridicând nesupunerea și lupta împotriva conformismului la rang de crez artistic.

A fost un regizor care, în toată cariera sa, a demascat răul insinuat în lume, într-o „riscantă și provocatoare tentativă de a parodia moartea”, așa cum spunea într-un interviu cu Mihai Chirilov.

„Eu am conviețuit și în teatru, și în film, și chiar în operă, multă vreme, cu «monstruosul». Eu mă îndeletnicesc de mai multă vreme cu dezvăluirea lui, care cel mai adesea se ascunde sub formele înșelătoare ale cotidianului și, în chip pervers, chiar sub forma comicului”, scrie Pintilie în volumul „Bricabrac”.

Irina Petrescu şi Dan Nuţu, în filmul de debut al lui Lucian Pintilie, „Duminică la ora 6”.

Un „duşman al poporului”

Lucian Pintilie a debutat în cinema cu „Duminică la ora 6” (1966), care venea după succesele de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” cu spectacolele „Copiii soarelui” (1961), „Proștii sub clar de lună” (1962) sau „Biedermann și incendiatorii” (1963).

Acestea îl definiseră drept unul dintre cei mai inventivi și curajoși tineri regizori ai perioadei.

Pentru debutul în film aveau să conteze atât lecțiile primite de la Victor Iliu, căruia îi fusese asistent de regie la „Comoara din Vadul Vechi” (1964), experiența tumultuoasă de la Televiziunea Română, marcată de primele confruntări cu cenzura, cât și apropierea de Liviu Ciulei, care îl distribuise într-un rol minor în „Valurile Dunării” (1960).

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Personalitate incomodă pentru autorităţile comuniste, Pintilie a devenit un punct de interes în mai multe dosare instrumentate încă de la începutul anilor ’60.

Colaboratori ai Securităţii infiltrați în casa lui Liviu Ciulei notau atent intențiile lui Pintilie de a deturna chiar piesele de teatru agreate de puterea politică și de a le transforma în discursuri critice la adresa regimului.

Relațiile dintre Lucian Pintilie și „conducerea de partid şi de stat” s-au tensionat şi mai tare odată cu cel de-al doilea lungmetraj al său, „Reconstituirea” (1968).

Analizat de însuşi Nicolae Ceauşescu, filmul a fost dat ca exemplu pentru „lipsa de vigilență” a responsabililor din cinematografie și pentru „deviațiile” criticilor din presa de specialitate.

Vladimir Găitan şi George Mihăiţă, în „Reconstituirea”.

Pentru regimul comunist, „Revizorul” a fost un şoc

Ulterior, vorbind despre acest film, regizorul spunea că erau „ultimele clipe ale speranței că se poate conviețui cu comunismul, cu infernul”.

Acele clipe aveau să fie spulberate de calvarul multiplelor refaceri ale peliculei, dar și de poziția oficială a autorităților.

Astfel, într-o discuție axată pe producția de film, desfăşurată la Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu intra nu doar în absurda ipostază de „critic cinematografic”, ci se scufunda chiar în personajul procurorului din „Reconstituirea”.

Urma să îşi piardă fața umană în raport cu Pintilie odată cu premiera spectacolului „Revizorul” (1972), de la Teatrul Bulandra.

Dacă experiența „Reconstituirii” i-a alarmat pe cenzorii Culturii în legătură cu refuzul practicat de Pintilie, punerea în scenă a textului lui Gogol le-a dovedit că el era un caz irecuperabil.

Pentru regimul comunist, „Revizorul” a fost un șoc, a cărui forță fusese anticipată de o serie de cronicari.

A fost un spectacol ce risca să devină o întâlnire transformatoare pentru public, fapt demonstrat de cele 3.000 de persoane care l-ar fi văzut în timpul repetițiilor și, apoi, în cele (doar) trei reprezentații care au avut loc înainte de a fi interzis.

Călit, la „Reconstituirea”, în disputele cu cenzura, Pintilie era pregătit să respingă orice ingerință ideologică în creația sa.

Nu e o întâmplare că el a folosit numele lui Ceaușescu în timpul repetițiilor, pentru a-i ajuta pe actori să intre cât mai bine în roluri, sugerând spaima și agitația pe care le-ar crea anunțarea unui trimis al dictatorului într-o comunitate sau primirile festiviste în timpul celebrelor vizite de lucru.

Reacțiile exprimate în ședința Secretariatului C.C. al P.C.R. din 5 octombrie 1972 ilustrează starea de alertă în care „Revizorul” lui Pintilie îi pusese pe cei din aparatul de stat:

Tov. Gheorghe Pană: Am plecat bolnav de la acest spectacol de 4 ore de vacarm, de aluzii transparente la adresa politicii noastre.

Tov. Iosif Banc: Se spune că Lucian Pintilie este bun și talentat. O fi, într-adevăr, așa, însă eu îl consider un element foarte periculos. Dacă Liviu Ciulei și Lucian Pintilie vor fi considerați cei mai buni oameni de teatru din țară, va fi vai de noi.

Ştefan Iordache, Mircea Diaconu şi Ştefan Bănică, în „De ce trag clopotele, Mitică?”.

„Praf și pulbere s-a ales de toate proiectele mele”

Decapitarea conducerii de la Teatrul Bulandra a fost punctul culminant al relațiilor lui Lucian Pintilie cu regimul Ceaușescu.

A urmat „exterminarea preventivă”, aşa avea să descrie el sentimentul pe care îl trăise la înăbuşirea a două proiecte, unul de teatru, celălalt de film („Pescărușul”, respectiv „Salonul nr. 6”).

Totuși, pe fondul creșterii popularității sale în Franța și Statele Unite, dar şi a semnelor de întrebare pe care le ridica absența sa din spațiul cultural românesc, autoritățile au încercat, prin interpuși, să-l readucă în țară, oferindu-i un proiect cinematografic bazat pe opera lui Caragiale.

Intuind în această rechemare „un joc periculos de ruletă rusească”, Pintilie a ales să nu tranzacționeze cu puterea politică și să ofere propria interpretare a textelor lui Caragiale în „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982) − film care, însă, nu a mai ajuns pe ecranele românești decât după căderea comunismului.

Autoritățile s-au asigurat că filmul nu va deranja, închizându-l într-un depozit până după revoluția din 1989.

Dar răul fusese comis: cel mai valoros lucru pe care cenzorii i-l furaseră regizorului era posibilitatea de a face film în România timp de două decenii.

„Privesc după 20 de ani în urma mea. Praf și pulbere s-a ales de toate scenariile, proiectele mele, omagiind cultura românească. Fiecare an, o bornă, o troiță, o lumânare, un film înmormântat. Traveling macabru.

Lumânări care apar și dispar din cadru − Ciuleandra, Domnișoara Cristina, Jocul ielelor… Imaginați-vă, rogu-vă, toate aceste filme existând.

Acum puneți-le laolaltă, bobină cu bobină, și dați-le foc. Priviți calm acest incendiu de capodopere posibile, vesel foc carnavalesc.

Să nu întrebați: Cine răspunde? Căci nimeni nu răspunde! Esența principiului carnavalesc constă în abolirea oricărei responsabilități. Iar noi trăim într-o stare de carnaval perpetuu”, scrie Lucian Pintilie în volumul retrospectiv „Bricabrac”.

Maia Morgenstern, în „Balanţa” (1992).

A doua întoarcere

Căderea regimului comunist nu a însemnat pentru Lucian Pintilie doar posibilitatea de a reveni în România și în producția cinematografică, pe care o pusese în așteptare de-a lungul „exilului regal” (cum numește el perioada în care nu a avut voie să lucreze în ţară).

Întoarcerea i-a permis şi asumarea unei poziții vitale pentru re-construirea unei cinematografii sănătoase, cu prețul deciziei de a abandona pentru totdeauna lumea teatrului.

Alături de cele șapte filme pe care le-a semnat după 1990, nu e de uitat nici contribuția, din calitate de producător, la curajosul documentar al lui Stere Gulea despre „Piața Universității – România” (1991), la ecranizarea romanului Hertei Müller „Vulpe – vânător” (1993), la nominalizarea lui Mircea Daneliuc la Palme d’Or cu „Senatorul melcilor” (1995) sau la sprijinirea salvatoare a filmului care avea să devină bornă pentru Noul Val Românesc, „Marfa și banii” (2001).

În propriile proiecte de după 1990, atitudinea contestatară a lui Lucian Pintilie rămâne aceeași, iar atacul asupra răului care persistă în societatea românească devine și mai violent.

Eliberat de constrângerile cenzorilor, regizorul sancționează aberațiile aduse de falsa preschimbare a unui sistem dictatorial într-unul democratic, ale cărui fundații sunt pervertite de infiltrarea vechii nomenclaturi şi de refuzul colectiv de a demasca ororile trecutului.

La fel ca în cazul altor regizori români care au făcut trecerea de la dictatură la nou-câștigata democraţie, este vizibilă o stare de dezamăgire în raport cu administrarea libertăţii.

Atât „Prea târziu” (1996), cu prilejul căruia Pintilie lansează demonizata sintagmă a „rezervației de urangutani” pentru ţara aflată în tranziție, cât și distrugerea fizică și morală din „Terminus Paradis” (1998) sau refuzul adevărului din „După amiaza unui torționar” (2001) sunt transcrieri ale acestei senzații de „fatalitate a eșecului”, despre care el recunoaște că descrie una dintre laturile întregii sale opere.

Nici spațiul cinematografic european nu îi oferă o încredere mai mare în disponibilitatea de a extirpa răul: se loveşte de o nouă formă de cenzură, generată de excesele corectitudinii politice.

„Pledoaria binevoitoare a tolerantului seamănă, ca două picături de apă, cu pledoaria cenzorului socialist. Cenzorul «binevoitor» a fost pentru mine marea figură grotescă a experienței mele de artist socialist, «tolerantul» acelui timp și acelui spațiu”, notează el în „Bricabrac”.

Acum, la dispariţia lui Lucian Pintilie, merită să repetăm această întrebare care ne privește pe toți, și aici, și acum:

„Ce anume rămâne valid dintr-o comunitate, dintr-o ființă omenească în momentul în când încearcă să se adapteze apocalipsului − concedându-i statut de normalitate −, când elementul stihial devine banal, cotidian?

Și, în general, când anume bășcălia − iresponsabilitatea asumată, spiritul macabru al umorului, de care noi, românii, suntem atât de mândri − încetează să mai fie un scut invulnerabil?”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€