Donbass: imperativele "adevărului" ucrainean

Donbass (2018), dramă. Regia și scenariul: Serghei Loznitsa; imaginea: Oleg Mutu; cu: Valeriu Andriuță, Georgiy Deliev, Boris Kamorzin, Serghei Kolesov.

*

În cea mai mare parte a sa, Donbass e oribil. Nu ca realizare cinematografică, ci ca acumulare minuțioasă de orori, într-un crescendo necruțător.

Având ca decor conflictul izbucnit în 2014 între guvernul ucrainean și forțele pro-ruse din estul țării, pelicula se derulează ca o călătorie prin intestinele relativității adevărului și prin concretețea fricii, a manipulării și corupției.

Dată fiind criza Ucrainei de după Maidan (eveniment tratat de Serghei Loznitsa în documentarul cu același titlu, din 2014), filmul Donbass − care a deschis anul acesta secțiunea Un Certain Regard a festivalului de la Cannes − încearcă să satisfacă o nevoie imediată a celor care caută încă o versiune a adevărului despre tensiunile ruso-ucrainene apărute după anexarea Crimeei.

Construit din mai multe episoade și fără un personaj central, Donbass devine o panoramare a spațiului din estul Ucrainei, în care victimele și agresorii ies la rampă succesiv.

Încă de la prima scenă, în care niște figuranți sunt pregătiți pentru a participa la înscenarea unui atac armat care va fi prezentat ca moment real în buletinele de știri televizate, regizorul Serghei Loznitsa lansează una dintre cele mai importante teme ale filmului: statutul informației în plină eră a post-adevărului.

Ulterior, și alte personaje vor rostogoli aceeași "disponibilitate" a adevărului de a fi relativizat și manipulat cu o lejeritate înfiorătoare:

  • o femeie varsă o găleată de rahat în capul unui ales local, pentru a-și recăpăta demnitatea mânjită într-un articol de presă;
  • un actor joacă o scenă sinistră în fața angajaților unei maternități, convingându-i de bunăstarea care le-a fost ascunsă, în timp ce batoane de parizer și șiruri de cârnați se scurg din frigidere;
  • o femeie îi cere unui prizonier să spună adevărul despre cine l-a plătit să lupte împotriva "oamenilor poporului", înainte de o lapidare brutală.

În ciuda acestor căutări, adevărul obiectiv nu-și găsește locul în filmul regizorului ucrainean. "Adevărul" nu e altceva decât un discurs formatat de acela care îl spune și de acela care îl transcrie.

De aici și obsesia pentru aparatele de înregistrare, dar și finalul circular, care condamnă definitiv adevărul la moarte.

"Poate că e cel mai malițios film al meu de până acum. Cel mai rău. Să spunem că e un film nervos, probabil și din cauza atitudinii mele față de război", spune Loznitsa într-un interviu pentru Film Comment.

Discursul artistic este cu atât mai grav cu cât e plasat într-un infern atât de cunoscut spectatorului est-european.

Mizeria, haosul și violența surprinse de camera lui Oleg Mutu fac ca harta infernului să fie și mai înfiorătoare.

Chiar dacă e verosimilă, Ucraina lui Loznitsa pare desprinsă dintr-un film post-apocaliptic: clădiri demolate, subsoluri igrasioase, spitale precare, școli-cazarmă, mahalale noroioase, care au ca substanță de contrast luxul afișat cu ostentație.

Cu toate acestea, iadul fizic nu rezistă comparației cu infernul moral.

Politicieni cinici, militari agresivi, mici funcționari corupți sunt personaje comune în reprezentarea perioadelor de tranziție din țările fostului bloc comunist, însă coșmarul cel mai mare sunt oamenii simpli, fără funcții și gradații, care construiesc cea mai puternică scenă din film− în care un voluntar din mișcarea de rezistență este expus într-o stație de autobuz.

Loznitsa încearcă să spargă atmosfera încrâncenată cu armele absurdului și umorului, însă zâmbetul îți îngheață când ești forțat să re-contextualizezi scena în decorul violenței continue.

E un mecanism al contrapunctului care are două tăișuri, unul fiind îndreptat, din păcate, împotriva filmului.

Abandonând-o grotescului, scena primei nunți din Novorusia este punctul cel mai vulnerabil al filmului, tușele devin mult prea groase pentru un film care sare pe o temă atât de spinoasă precum cea anunțată la început.

Aici eșuează Donbass, devenind astfel doar un alt discurs, politizat, despre Ucraina contemporană.

Offscreen

Megasaki, mon amour. Cel mai recent film al lui Wes Anderson, Insula câinilor, este, fără nici un fel de dubiu, un deliciu pentru publicul de toate vârstele.

Reîntors la animație după Fantasticul domn Fox, regizorul texan combină o poveste aparent dedicată copiilor cu o perspectivă critică foarte directă, poate cea mai exactă din toate filmele lui de până acum.

Micul pilot japonez Atari, care își caută câinele exilat alături de alte canide pe o insulă izolată din apropierea orașului Megasaki, devine eroul unei lumi care-și construiește sfârșitul prin amestecul perfect de frică și indiferență.

Doar umorul și candoarea lui Anderson te fac să pui în plan secund peisajul post-apocaliptic, post-industrial și post-consumist, a cărui față de coșmar revine însă și mai brutal la final, ascuns într-un ultim haiku.

Insula câinilor nu e un film despre un loc ficțional și un timp îndepărtat. E despre aici și acum.

Toți caii regilor / și toți oamenii regelui / n-ar putea să-l pună pe Quijote în picioare din nou.

Aterizat direct de la Cannes, unde a închis ediția din acest an, cel mai recent film al britanicului Terry Gilliam e o dezamăgire usturătoare.

În ciuda "antecedentelor" regizorului (Brazil, Regele pescar, Tideland), a faptului că e un proiect "de suflet" la care lucrează de aproape 30 de ani și a distribuției care încearcă să-l salveze (Jonathan Pryce, Adam Driver, Stellan Skarsgård), Omul care l-a ucis pe Don Quijote e doar un amestec de poante răsuflate, presărate cu un comentariu politic flasc, sub masca unei auto-referențialități obositoare.

E uimitor cum un personaj cu atât de mult patos, precum eroul lui Cervantes, poate să provoace atât de puțină emoție în filmul lui Gilliam.

Ca să rămânem tot în zona fantasticului, probabil cea mai importantă veste pentru fanii genului și ai autoarei Ursula K. Le Guin este că ciclul Earthsea urmează să fie transformat într-o serie de filme.

Până acum există doar o singură ecranizare a acestei lumi, în anime-ul japonez cu titlul Povești din Earthsea (2001), care combină elemente din patru din cele cinci cărți ale seriei.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează