Comunicare în vremuri tulburi. Cum vorbim despre lucrurile care ne divizează?

Cristina Foarfă

Redactor

Nu e nici o noutate - în ultima perioadă, se toarnă gaz pe foc în spațiul public din toate direcțiile iar consecințele sunt tulburătoare: atacuri la persoană, liste de nondezirabili, violență verbală și chiar fizică. E un discurs al urii care se aude din ce în ce mai tare, desigur, deloc nou, și falii ireversibile care par să se formeze în societate.

Avem subiecte sensibile, care polarizează, despre care vrem și trebuie să vorbim, dar care au fost politizate și transformate în arme sau ținte. Drepturile femeilor. Ale minorităților. Comunități vulnerabile. LGBTQ. Avortul. Migrația. Rasismul. Extremismul. Violența sistemică. Evident, lista poate continua (și se lungește în loc să se scurteze) cu o mulțime de teme care, odată puse pe masă, răstoarnă masa și dau foc la scaune. 

Marșul ”Împreună pentru Siguranța Femeilor” organizat în București, 20 octombrie 2024. Inquam Photos / Malina Norocea

De fapt - trebuie să vorbim? Merită să aducem fiecare temă în spațiul public sau e mai sănătos să tăcem o vreme, să evităm un val și mai mare de ură? Dacă da, cum o facem? 

Am vrut să vedem dacă tăcerea poate fi o strategie de supraviețuire sau e nevoie de o voce puternică și de protest public. Am adunat mai multe voci din societatea civilă, care au nuanțat modurile potrivite de comunicare în dialog în vremuri tulburi. Ne-am uitat prin prisma nevoilor de protecție, a strategiilor de comunicare și a rolului dialogului într-o societate care nu este, spun o parte dintre interlocutorii noștri, chiar atât de divizată pe cât pare.

Tăcerea ca strategie temporară de supraviețuire și înțelegere versus nevoia de o voce puternică și (re)cucerirea unor teritorii 

Unii spun că, în perioadele de furie socială, e mai bine să faci un pas în spate și să taci, ca să nu atragi și mai multă ură. 

Marian Ursan, de la Asociația Carusel, crede că uneori e nevoie de tăcere strategică, mai ales când climatul devine ostil sau periculos. O astfel de retragere temporară poate proteja activiștii, comunitățile vulnerabile și voluntarii epuizați de presiuni, oferă răgaz pentru a înțelege cauzele profunde ale urii și permite consolidarea echipei. Chiar dacă pare contraintuitiv, tăcerea nu înseamnă neapărat resemnare, ci un răgaz tactic pentru a câștiga timp și a pregăti reacții mai articulate.

Marian Ursan, fondatorul Carusel. Foto: Ioana Epure

Marian crede că acum trăim un moment în care trebuie să tăcem din gură și să ascultăm, să-i lăsăm pe oameni să vorbească despre lucruri, să le auzim argumentele, după care să mergem acasă sau la sediile organizațiilor și să facem planuri.

Nu e convins nici că, în ultimii ani, am folosit cele mai bune argumente discutând temele sensibile. „Dacă vorbim acum în România despre o zonă de extremism tot mai vizibilă, trebuie să ne asumăm că avem și noi o parte de vină. Poate că nu am fost inspirați când am discutat public subiecte sensibile, poate că nu am înțeles limitele publicului larg. Poate că nu am ținut cont de valorile altora, și atunci lipsa asta de respect și ideea că «noi știm mai bine» ar trebui să ne pună pe gânduri.”

Reiese un paradox: uneori, a vorbi prea tare despre un subiect stârnește rezistență și ură. Dar oare tăcerea strategică nu lasă extremiștii să domine scena publică? 

Vlad Levente Viski, directorul MozaiQ, spune că multe dintre dilemele și problemele de acum s-au regăsit și în 2018, când a fost referendumul pentru familie. „Și atunci existau școli de gândire care spuneau să fim mai puțin vizibili, să nu enervăm ca să câștigăm referendumul.” 

Vlad Levente Viski la Marșul de Protest Tradiția noastră e iubirea, 2024. Foto: Răzvan Marius Păune

„Banii te fac bărbat”. Opinia unui tânăr de 24 de ani despre cultura hustle, care promite că te transformă în frații Tate

În ultimii ani, am observat tot mai multe persoane al căror singur scop este de a face bani, uneori nici măcar nu contează prin ce mijloace. Este vorba de fenomenul HUSTLE, des întâlnit în rândul tinerilor, predominant bărbați

Este România pregătită pentru noua oligarhie tech?

În sens clasic, o oligarhie este un sistem de guvernare în care în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. Ar trebui să ne îngrijoreze noua oligarhie tech în România și, dacă răspunsul este unul pozitiv, cât de pregătit e statul român să navigheze riscurile aferente? 

Vlad crede că cine instrumentalizează un subiect, îl va instrumentaliza oricum, indiferent care e reacția ta, și dă exemplul campaniei pentru alegerile prezidențiale, unde subiectele LGBTQ au fost pe tapet. „Videourile anti-LGBT din social media au avut un reach în 3-4 zile de 33 de milioane de oameni. Nu aveam cum să nu dăm un răspuns.”

Silviu Faiar e tranșant: „Trebuie o ripostă, altfel câștigă teren și apoi tot tu trebuie să te descurci cu terenul ăla pe care ei l-au câștigat.”

Și, cum bine punctează Andreea Marcu de la Sexul vs Barza, „Subiectele noastre au fost de fapt întotdeauna tabu”.

Strategii de comunicare: emoție, fapte și rațiune

Care e tonul potrivit? Ce și cum spunem? Ne bazăm pe facts, pe povești, pe exemple concrete, suntem pragmatici, raționali sau emoționali? Discuția asta despre, până la urmă, valori și viziuni despre lume, se poartă la masa de Paști, în instituții și ONG-uri, online, foarte mult online, în comunități, în societate. E exact cum spune Monica Jitariuc, o provocare umană constantă, la orice nivel purtăm discuția:​ „Cum facem să vorbim cu oameni care nu-s de acord cu noi?”

Monica consideră că suntem într-o policriză și că se aplică principiile comunicării de criză, dar decizia și strategia aparțin fiecărui ONG. Ce e policriza? Situația în care mai multe crize (politice, economice, sociale, climatice etc.) se suprapun și se amplifică reciproc, îngreunând găsirea unor soluții care să le abordeze simultan. Sună cunoscut? Aici suntem. 

În orice conflict, spune Monica citând-o pe Amanda Ripley, oamenii vor două lucruri. Să câștige și să fie ascultați. Uneori nu poți să câștigi, mai ales atunci când avem, iată, ciocniri ideologice atât de complexe. Și atunci, măcar să-i ascultăm pe ceilalți ar fi un prim sfat. Și să punem multe întrebări. Pentru ea, cadrul de conversație e foarte important. „Discuțiile față în față sunt mult mai pozitive și productive. E mult mai greu să fii agresiv față în față”, spune ea. 

Vlad Levente Viski, director MozaiQ, subliniază că e esențial să continuăm să vorbim despre drepturile pe care le merităm, dar într-un mod responsabil și bine ancorat în realitate. Pentru el și pentru organizațiile LGBTQ, miza este clară: „Vorbim despre drepturi civile, despre o relație cu statul, despre cetățeni care plătesc taxe și trebuie să fie recunoscuți și respectați, egali în fața legii”. 

Aproximativ 800 de persoane au participat la cea de-a 3-a editie a marsului Pride TM 2024, organizat de asociatia Identity.Education la Timisoara, 6 iulie 2023. Inquam Photos / Virgil Simonescu

Vlad încurajează un tip de dialog „serios, bazat pe logică, povești” și, mai ales, pe vizibilizarea alianțelor deja existente și a valorilor comune. „Alături de noi sunt mulți aliați, majoritatea heterosexuali, care cred în niște valori.”

Crede că e nevoie de un discurs „moderat, bazat pe fapte” și că e esențial să căutăm „un common ground”. Poate nu îl vei găsi cu „un om super fan Zelea Codreanu”, dar poate îl găsești cu „cineva care a vrut să se răzbune pe PSD-PNL și a votat Georgescu”.

Silviu Faiăr la un eveniment Accept

Pe plan personal, Silviu rămâne fidel stilului său: fapte, sarcasm, ironie și umor. Nu a încercat „să ia lucrurile ușor” sau „să infantilizeze oamenii”. Important e „să nu antagonizăm intenționat” și să nu transformăm „oamenii în niște paria, în niște dușmani”. 

Irina Zamfirescu crede că rolul organizațiilor nu este doar să ia cuvântul, ci să-și regleze vocea în funcție de nevoile reale ale comunităților cu care sunt în legătură directă și ale căror valori le reprezintă. „Cred cumva că trebuie să vedem de ce are nevoie cel mai mult comunitatea. Ăsta e scopul nostru – să deservim aceste comunități și valorile lor”, spune ea. Comunicarea, în opinia Irinei, trebuie calibrată în funcție de relațiile și contextul fiecărei organizații.

„Construiesc concluzia – adică egalitate de drepturi, egalitate de salarizare – cu timp, răgaz, instrumente și, dacă mă întrebi pe mine, și un pic de talent.” În loc de declarații directe, Irina crede în puterea exemplului trăit, în „sample-uri din viață”

Marinela Rață Panaite preferă însă o abordare pragmatică și ancorată în date atunci când vine vorba despre teme sensibile. Într-un climat tensionat, crede că multe subiecte vor fi ignorate sau tratate cu mai multă discreție.

Marinela Rață Panaite. Foto: arhiva personală

De aceea, e esențial să avem un „toolkit” de conversație și pentru discuțiile de zi cu zi – în familie, la prieteni, în comunitate. „Uneori oamenii reacționează cu surprindere când aud cifre și date concrete,” spune Marinela – semn că faptele încă pot deschide minți. „Dacă mergem pe emoțional ne vom ciocni între noi”, spune ea. 

Știți, când se spune „se exagerează cu gayii/drepturile femeilor/egalitatea de șanse etc”? Andreea Marcu e convinsă că afirmația „s-a exagerat” nu este validă. „Avem nevoie de argumente fundamentate științific, nu de opinii personale. Ce se întâmplă concret în societate? Care sunt riscurile reale?”. Andreea crede că este periculos să lăsăm noțiuni vagi să plutească.

Nu poți avea o dezbatere pro și contra pe teme precum dreptul la avort sau parteneriatul civil, adaugă ea, părere împărtășită de mai mulți interlocutori. 

Marian Ursan crede însă că, în acest moment, nu există un teren comun pentru dialog. El spune că reacțiile sunt atât de emoționale și iraționale, încât orice argument logic riscă să înrăutățească situația în loc să o clarifice.

Pe de altă parte, Silviu Faiăr vede rostul de a rămâne prezent chiar și în spațiile de conflict cu cei apropiați – de exemplu, în familie. „Nu cred că toată lumea trebuie să facă muncă de terapeut cu familia”, recunoaște, dar insistă că simpla prezență, ca o voce care aduce informații și fapte, poate conta. „Cu cât sunt expuși la mai multe opinii, poate taică-tu își va da seama că nu e chiar așa. E un proces.”

Irina Zamfirescu subliniază un lucru important. Și noi, cei care ne considerăm de partea „progresului” sau a „valorilor bune”, avem bulele noastre, în care ideile circulă în cerc și unde devenim foarte convinși de propriile adevăruri „și suntem foarte închiși la argumentele celorlalți” și devenim adesea „violenți atunci când întâlnim opinii contrare”. Trăim într-un confort al comunităților noastre de valori, care „au o logică și o consistență cu biografiile noastre personale”, dar ne lipsește adesea o înțelegere reală a contextului în care s-au format convingerile celorlalți. Pentru ea, este esențial contextul. 

„Să nu punem pe nimeni la risc”: protecția celor vulnerabili și a activiștilor

Marian Ursan atrage atenția asupra responsabilității organizațiilor în contexte tensionate: „Fiecare organizație trebuie să se simtă confortabil cu poziția pe care o adoptă.” Mai important decât o declarație publică este, spune el, dialogul intern și conștientizarea faptului că presiunea extremistă nu dă semne că ar scădea prea curând. Când discursul public ajunge să vulnerabilizeze și mai mult exact acele persoane despre care vorbim și pe care încercăm să le susținem, lucrurile devin periculoase. 

Marian Ursan mai crede că e un moment în care „poate e bine să ne concentrăm mai mult pe viața internă a organizației, să ne uităm la oamenii noștri și să ne ducem luptele aici.”

Marinela Rață Panaite aduce o nuanță importantă: de multe ori, cei care fac parte din grupuri vulnerabile nu percep valurile de ură și tensiune socială la fel ca activiștii sau cei care lucrează în organizații. „Ei sunt preocupați strict de supraviețuire, de cum se descurcă zi de zi.”

Deși sunt afectați direct de politicile publice, de discursul stigmatizant sau de lipsa accesului la drepturi, pentru mulți dintre ei prioritățile imediate – hrana, adăpostul, siguranța – lasă puțin loc pentru a simți presiunea discursului public în termenii în care o simte societatea civilă. Nu înseamnă însă că nu îi afectează. Astfel, spune Marinela, e important ca cei care comunică în numele lor să o facă informat, strategic și cu un simț ascuțit al realităților zilnice ale celor pe care vor să-i sprijine.

Și Monica Jitariuc subliniază că, într-un context de policriză, prioritatea ar trebui să fie siguranța oamenilor, fie că vorbim despre angajați, activiști sau comunitățile sprijinite. Burnout-ul este real și profund resimțit în societatea civilă, iar presiunea continuă face ca deciziile să fie mai greu de luat. Ca specialistă în comunicare, își exprimă regretul că multe dintre progresele obținute în ultimii ani par să fie amenințate.

Monica Jitariuc. Foto. arhiva personală

Irina Zamfirescu atrage atenția asupra faptului că rolul organizațiilor nu este acela de a reprezenta comunități, ci acela de a apăra valori. Nu putem reprezenta, propriu zis, comunități, dacă nu facem parte din ele. În opinia ei, organizațiile au un „mandat de protecție” față de acele comunități care împărtășesc aceste valori și care, în vremuri tensionate, devin vulnerabile.

Siguranța, spune ea, trebuie înțeleasă în sens larg – nu doar ca protecție fizică, deși e „dramatic” că a devenit din nou necesar să vorbim despre asta – ci și ca protecție împotriva discursului public violent, a stigmatizării, a urii îndreptate în mod sistematic asupra unor grupuri.

„Nu doar că sunt expuși, sunt țintă”, spune Irina, referindu-se la ce înseamnă să faci parte dintr-un grup vulnerabil într-un astfel de context. Iar când vorbim despre discursuri violente, nu ne referim doar la LGBTQ sau femei, ci și la „categoria persoanelor pe care le numim săraci”, care sunt acum stigmatizate, judecate și chiar acuzate că „votează prost”. 

Irina Zamfirescu. Foto: Niculai Lazur, via Bloc Zero

Societatea nu e atât de divizată precum pare

Deși senzația generală este că trăim într-o societate profund polarizată, datele și experiențele din teren sugerează o realitate mai nuanțată. Vlad Levente Viski subliniază că, potrivit sondajelor, populația României nu este împărțită în două tabere antagonice: doar 30% dintre cetățeni sunt ferm opuși drepturilor LGBT, 30% susțin aceste drepturi, iar restul – o treime semnificativă – se află undeva la mijloc, nehotărâți sau deschiși la argumente. 

Irina Zamfirescu confirmă existența acestei mase de oameni care „stau pe margine” – nu din nepăsare, ci pentru că viețile lor sunt deja suficient de complicate, iar conflictul ideologic nu le e prioritar. În viziunea ei, există trei grupuri mari: cei progresiști, cei suveraniști și „populația de mijloc”, care nu are timp sau energie pentru polarizare. Irina observă că fiecare tabără și-a consolidat puternic punctele de vedere, trăind în propriile bule, iar „fiecare e convins de valorile lui, la fel ca noi”.

Andreea Marcu adaugă o perspectivă optimistă: „Real, în societate nu suntem atât de divizați”, spune ea, iar studiile o susțin. Spre exemplu, din ce în ce mai mulți părinți susțin educația sexuală în școli – mult mai mulți decât în urmă cu un deceniu.

Cateva zeci de persoane protesteaza pentru a semnala faptul ca drepturile reproductive ale femeilor din Romania, inclusiv accesul la intreruperile de sarcina, sunt in pericol, in piata Victoriei din Bucuresti, 8 martie 2023. Inquam Photos / Octav Ganea

Percepția unei falii adânci e accentuată de climatul politic și mediatic, dar nu reflectă neapărat starea de fapt. „La nivel de mentalitate a societății nu simt neapărat că e un regres. Regresul vine din faptul că politicienii folosesc subiecte precum educația sexuală, mamele minore sau avortul pentru a câștiga capital politic, creând și mai multă stigmă și divizare.”

Autoritățile & politicul – între inacțiune, complicitate și nevoie de responsabilitate

Când discursul urii se transformă în atacuri directe, în amenințări fizice și în liste cu „indezirabili”, spațiul pentru dialog dispare. Irina Zamfirescu atrage atenția că „în momentul în care organizațiile primesc mesaje cu amenințare fizică, deja nu mai avem ce să mediem”. În astfel de situații, spune ea, nu mai e vorba de opinii sau dezbateri, ci de pericol real. Iar aici e nevoie de medierea instituțiilor publice, oricâtă neîncredere există în ele în zona sectorului non-guvernamental. 

Cateva zeci de persoane protesteaza pentru a semnala faptul ca drepturile reproductive ale femeilor din Romania, inclusiv accesul la intreruperile de sarcina, sunt in pericol, in piata Victoriei din Bucuresti, 8 martie 2023. Inquam Photos / Octav Ganea

Vlad Levente Viski oferă un exemplu care ne dă fiori: la sediul MozaiQ au fost lipite afișe anti-LGBT, adresa lor a fost făcută publică de simpatizanți ai extremei drepte, iar amenințările online au crescut exponențial. S-au depus plângeri penale.

„Discursul instigator la ură nu e o simplă înjurătură între indivizi, ci incitare la ură și exterminare împotriva unui grup”, avertizează Vlad. El cere ferm ca statul să aplice legislația deja existentă și ca politicienii să-și asume responsabilitatea pentru efectele sociale ale mesajelor pe care le promovează. Pentru că, spune el, „discursurile lor creează impunitate și dau semnalul că e permis să răspândești ură”.

Andreea Marcu aduce și ea în discuție cauza mai profundă a acestor fenomene: politizarea temelor legate de drepturile omului.

„Dacă este să găsim un responsabil, este această politizare a unor teme care nu ar trebui discutate în termeni de pro și contra.”

Echipa Sexul vs. Barza la EC Talks

În opinia ei, problema nu este societatea în sine – care a evoluat pe multe planuri –, ci faptul că politicienii folosesc aceste teme pentru a câștiga capital politic, în loc să sprijine schimbări reale. „Există o discrepanță foarte mare între progresul la nivel de mentalitate și voința politică”, punctează ea. De asemenea, spune Andreea, trebuie să sancționăm derapajele care folosesc diverse categorii sociale, cum ar fi femeile tinere sau persoanele LGBTQ, ca țapi ispășitori pentru tot răul din societate. 

Într-un astfel de context, Irina Zamfirescu subliniază că este și un moment bun pentru ca organizațiile și comunitățile să se coalizeze și să formeze un front comun. În fața unui stat absent sau chiar ostil, solidaritatea civică devine o formă de rezistență.

Acest material face parte din proiectul Platforma 2024, implementat de Asociația Tech and Tonic în parteneriat cu PressOne și finanțat prin proiectul PROTEUS al Fundației Transatlantice, cofinanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate sunt însă numai ale autorilor și nu reflectă în mod necesar cele ale Uniunii Europene sau ale Consiliului European pentru Inovare și ale Agenției Executive Europene pentru Educație și Cultură (EACEA), nici ale TF/GMF. Nici Uniunea Europeană și nici autoritatea finanțatoare nu pot fi considerate responsabile pentru acestea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€